Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Maica Stareță Serafima (Mânăstirea Sărăcinești, Vâlcea): „În ultimele zile, când trebuia să termin icoana făcătoare de minuni, am simțit cum vine asupra mea o putere”

Primăvara, pe drumurile județului Vâlcea, mânăstirile ridicate sub munți, de falnicii voievozi munteni, te întâmpină la tot pa­sul. Bijuterii de arhitectură, ele fac din Vâlcea – nu doar zona cu cele mai multe biserici din țară, ci și un tezaur de frumu­sețe. Cum este și Mânăstirea Să­­ră­cinești, aflată în plin pro­ces de restaurare.

Comorile de la Sărăcinești

– Mânăstirea Sărăcinești nu are doar o dimensiune mă­surată în credință, ci și una de fru­musețe majoră. Care este „co­moara” care se ascunde în ea?

– Prima comoară este chiar biserica-cetate. A fost începută de o familie de boieri ai locului și terminată la 1688, la sfâr­şitul domniei lui Şerban Can­tacuzino, de către episcopul de atunci al Râm­ni­­cului. La 1717, s-a făcut și zugrăvirea bise­ricii, de către meșterii Teodosie, Gheorghe şi Preda, care au pictat şi para­clisul Mânăstirii Hurezi. Ei s-au format la școala de zugravi creată de pictorul grec Constantinos și de valahul Ioan – autorii superbelor fresce ale Mâ­năstirii Hurezi. Mai apoi, mâini grijulii au ridicat la Să­răcinești și turnul clopot­niţei, acareturile și zidu­rile ce dau mânăstirii aerul ei solemn, de cetate.

– I se cunoaște istoria?

– Mai întâi, la Sărăcinești a fost un schit de călugări, trans­format, după 200 de ani, în schit de maici. Din păcate, că­lugării greci care o admi­nis­trau la vremea aceea, pre­cum şi cutremurul din 1838, aduc biju­­­teria brâncovenească în ruină completă. Iar în 1873, mânăstirea este desfiinţată. Abia în 1911-1914, ministrul Culturii de atunci, Costache Di­sescu, repară schitul și rea­du­ce la viață și mânăstirea. Treizeci de ani mai târziu, în mânăstire viețuiau 33 de călu­găriţe. De­venise înfloritoare. Dar co­muniștii au desființat-o, și chiliile ei au devenit cămin de bă­trâni. Însă monu­mentul istoric de la Sără­cineşti, cu frescele lui extraordinare, nu s-a lăsat învins. Azi, silueta lui de cetate, din care tresare tre­cutul domnesc, a înviat și te cheamă la rugăciune şi li­nişte.

– Din tezaurul mânăstirii fac parte și moaș­tele sfân­tului Iacov Persul, un per­so­naj impor­tant al istoriei creș­tinismului, dar prea puțin cu­noscut la noi…

Interiorul bisericii

– Într-adevăr, moaştele Sf. Mucenic Iacov Persul sunt o altă comoară a mânăstirii. M-a impre­sionat foar­te mult viaţa lui. Oștean în ar­mata împă­ratului Ro­mei, păgân, la în­ceput, apoi de­ve­nit creștin, a avut curaj să-și mărtu­risească cre­dința. Deși supus la un supliciu cumplit, el a avut puterea să îndure chinu­rile cu dem­nitate. Sfân­tului i-au fost tăiate fiecare deget în parte, de la mâini și pi­cioare, şi la sfâr­şit a fost întrebat: „Te le­pezi de Hris­tos?”. „Nu”, a strigat Sf. Mucenic Iacov Persul, mulțumindu-i lui Dum­nezeu la fiecare mutilare a trupului său. Oare câţi dintre noi Îi suntem recunoscători lui Dumne­zeu pentru încercările noastre? Sfântul bisericii noastre este un sfânt al răbdării. Și cred că toţi cei care ajung aici, la mânăstire, au nevoie de răbdare. Iar eu chiar am văzut ajutorul Sfântului, în tot ce am făcut.

Călătorie într-o icoană

– Aveți studii superioare în teologie, dar și în arte plastice. Ce v-a apropiat de monahism?

Sfântul Mare Mucenic Iacob Persul

– M-am călugărit în anii 80. Eram un grup de tineri care frecventau mânăstirile. Locul meu de su­flet era Mânăstirea Afteia, din judeţul Alba, dar mergeam și la marile mânăstiri din Moldova. Poate că drumul spre mânăstire mi-a fost străjuit și de icoane. Am învăţat repede să mă rog la icoană, și nu la lemnul ei. Și dacă te rogi cu credință, cererea ți se poate îndeplini. Aveam 16 ani când am ales mo­nahismul. Eram foarte tâ­nără și asta a fost o pro­blemă, pentru că nu aveai voie la mânăs­tire înainte de 18 ani. Dar s-a putut. Mi-a ajutat Dumnezeu ca să rămân la mânăs­tire. Mai aveam o soră în mâ­năs­tire şi am întrebat dacă se poate să intru acolo unde era şi ea, la Mânăs­tirea Dintr-un Lemn. Am fost primită, şi în 1989 am fost raso­forită, iar în 1992 am devenit călugăriţă. Iar în 2006, maică fiind, am ple­cat la facul­tate. Până a­tunci, 10 ani am pictat icoa­­ne. Icoane pe lemn cu Maica Dom­nului, cu Mântuitorul, icoane pentru bise­rici, pen­tru cre­din­cioşi, pentru mânăs­tiri.

– Trăim un timp de inflație a icoa­nelor. Există o adevărată modă a lor, le găsești de cumpărat peste tot, prin piețe, prin târguri, pe mar­gini de drum. Cum le putem alege pe cele „bune”, care să ne poată fi de folos? Ce îi dă valoare unei icoane?

– În primul rând, este nevoie să ai o stare sufletească bună, şi asta se face prin rugăciune. Eu aveam „Ru­găciunea Icona­rului”, pe care o ci­team în fiecare zi. Iar când pictam chipurile icoanelor, aveam obiceiul de a posti. Aveam candelă, o aprin­deam, spuneam rugăciunea şi mă apu­­cam de pictat. Dacă aveam o stare su­fletească bună, ieşeau și icoanele foarte fru­moa­se. Participam cu sufle­tul la alcă­tui­rea lor. Făceam totul cu suflet. Îmi aduc aminte că atunci când am dat o icoană mai mare la o biserică din Bucureşti, o parte din sufletul meu s-a dus cu ea cu tot. Și asta mi s-a întâmplat mereu. Așa m-am hotărât să plec mai departe, să fac un mas­ter la Facultatea de Arte din Bucureşti, la secția de Restaurare.

– E greu să treci de la făcut icoane, la refă­cut?

– În pictură, partea artistică o faci cum vrei, deși nu întotdeauna îţi iese cum vrei, ci cum vrea sfântul pe care-l pictezi, sau Maica Domnului, sau cum vrea Hristos. În restaurare e altceva: trebuie să te adaptezi la ceva deja existent. Nu poţi să intervii cu nimic. Să nu strici. Importantă e și con­servarea, ca pictor, trebuie să cunoşti tehnica pictu­rii, cu materialele tradiţionale. Partea tehnică a unei icoa­ne. Pentru că este suportul de lemn, este stratul de grund, este stratul pictural şi vernisul care este un strat de protecţie, care poate să intre şi în stratul pic­tural.

– Vechii iconari stăpâneau toate aceste amă­nunte, aparent complicate?

– Da. Foloseau materiale făcute de ei. Din ră­şină, de exemplu. Pigmenţii, lacurile, totul era na­tural. Azi, o operaţiune spectaculoasă în restau­rarea icoanei e cea de curăţare. Dar e şi foarte ris­cantă! Eu am avut ocazia să văd o catapeteasmă brânco­venească superbă, care a fost distrusă. A lucrat ci­neva fără pregătire, cu acizi puternici, şi a distrus acel odor neprețuit. Eu sunt restaurator expert, ates­tat și de Ministerul Culturii, și de Patriarhie, pentru asta am făcut practică mulţi ani în Bucureşti. Şi poate că a vrut Dumnezeu să ajung în această epar­hie din Vâlcea, unde avem un patri­moniu de excep­ție, care trebuie con­servat și restau­rat corect.

Primul iconar, Sfântul Luca

– Un călugăr bătrân din Mol­dova mi-a spus odată că o icoană are putere numai da­că știi „s-o des­chizi”. Să intri în lumea ei. Iar che­ia ar fi rugăciu­nea…

O prea puțin cunoscută bijuterie monahală a Vâlcei – Mânăstirea Sărăcinești

– Prin inter­me­diul icoanelor și al rugăciunii, noi in­trăm într-un dia­­log direct cu Dum­nezeu. Sau cu sfinţii. Ori de câte ori am restaurat o icoană, am înțeles că se poate tre­ce în lumea de dincolo de ea. Mai aproa­pe de Dumnezeu. Uneori foar­te aproape. Mi s-a întâmplat ceva cu totul aparte, atunci când am restaurat icoana Maicii Dom­nului din pa­ra­clisul arhiepis­co­pal de la Râm­nicu Vâlcea. Este o icoană făcă­toare de minuni. În zile­le când lucram la ea, mi-am dat sea­ma cât de încăr­ca­tă era acea icoană de rugăciune, de atâtea dorinţe și necazuri mărtu­risite Maicii Dom­nului. Eu am restaurat multe icoa­ne, și am făcut-o totdeauna cu post, rugăciune şi închisă în laborator. Dar atunci, în ultimele zile, când trebuia să termin acea icoană făcătoare de minuni, am simțit, pur și simplu, că mi-a fost dată o putere, o încărcătură foarte mare. Cred că însăși Maica Domnului a vrut așa. Și asta s-a întâmplat de multe ori. La un moment dat, îţi dai seama că nu mai pictezi tu icoana. Există „ceva”. Trebuie doar să fii acolo, conectat prin rugăciune şi post. Așa cum făceau și iconarii din ve­chime. Rugăciune şi post. Și pictau doar câteva biserici și icoane. Nu serii, ca acum. Așa cum s-a întâmplat și cu primul mare iconar al lumii, Sfântul A­postol și Evanghelist Luca. El este mai cunoscut ca autor al uneia dintre cele patru Evan­ghelii și al Faptelor Aposto­lilor. Dar el a dat creștinătății și alte câ­teva odoare, la fel de importante ca scri­e­rile sale: cele dintâi icoane ale Maicii Dom­nu­lui. Tradiția spu­ne că acele pic­turi sunt niște ve­ritabile por­trete, zugră­vite de Sfân­tul Luca, în timp ce Prea­sfânta Fecioară se afla, aievea, înaintea ochilor săi. Multă vreme s-a ostenit Evan­ghelistul pentru a face icoana Mai­cii lui Dumne­zeu. Zi după zi revenea la lucru, însă nu izbutea. Totuși, nu a dez­nădăjduit, ci s-a rugat lui Hristos ca, așa cum l-a inspirat să scrie „Evanghelia”, să-i îngăduie să picteze și chipul celei ce i-a dat naștere pe pă­mânt. Dumnezeu s-a înduplecat în fața rugilor fier­binți, așa cum o face întotdeauna. Și s-a întâmplat o minune! Îngerii au cobo­rât pe pă­mânt și au în­cheiat ceea ce Sfân­tul Luca nu izbutea. Atât de mare era cre­dința iconarilor din străvechime! Iar icoanele Sfântului Luca, chiar înnegrite de trecerea veacurilor, s-au păstrat până azi. Tot printr-un miracol.

„Au fost multe cazuri când o icoană dintr-o casă a salvat vieți”

– Ce diferență există între o icoană aflată în biserică și o icoană dintr-un muzeu?

Pridvorul cu pictura originală

– Eu am restaurat și icoane care se află în mu­zee, dar şi icoane care au stat în biserică. Nu încape îndoială: icoana din biserică are altă încărcătură duhovnicească decât aceea dintr-un muzeu.

– Dar icoana noastră de acasă?

– Dacă ai acasă o icoană şi te rogi la ea, este bine. Dar să nu o ţii ca pe un simplu obiect de artă. Căci icoana, ca să aibă putere, cere o continuă rugăciune. Și mai e nevoie să ştim că dacă ne ru­găm permanent la o icoană, ne rugăm la ea cu intensitate, icoana poate deveni făcătoare de mi­nuni. Au fost multe cazuri când o icoană dintr-o casă a salvat vieți. Când părinții erau plecaţi şi co­piii rămăseseră acasă. Și casa a ars toată – iar copiii s-au agăţat de icoană şi au scăpat!

– Din atâtea icoane aflate în comerț, cum pot să aflu care este a mea?

– Dacă vrem să cumpărăm un lucru care să devină al nostru, e bine să ne rugăm înainte. Vreau o icoană şi merg la un târg de icoane, de pildă. Pri­ma dată te rogi. „Doamne, îmi doresc o icoană cu Maica Domnului, ajută-mă s-o găsesc!”. Și la târg, din mai multe icoane, aceea care-mi este îndrituită mă va chema singură. Ea trebuie luată acasă.

Pașii spre Dumnezeu

– Maică stareță, să vorbim și despre credință, despre felul în care a fost și ea încercată de pan­demie. Teama bolii i-a apropiat pe oameni mai mult de biserică ?

Înainte și… după restaurare

– În prima fază a fost o depărtare, pentru că a intervenit frica. Şi frica nu este de la Dumnezeu. Frica e de la diavol. Și au fost şi restricţiile cu statul acasă. După care, oamenii s-au întors. Acum, civilizaţi, cu mască, vin regulat la biserică. Mântui­torul spune: „Daţi Cezarului ce e al Cezarului”. Trebuie să ne supunem, dar să nu întrecem măsu­ra. Și noi ne-am adaptat pe cât am pu­tut, la mânăstire. Acum avem şi o pagi­nă pe Facebook, unde primim pomel­nice online şi avem şi un site, la care se pot trimite pomelnicele. Cele mai multe sunt de la oameni bolnavi. Săptămânal le descărcăm şi îi pomenim la slujbe. Dar în primul rând, avem nevoie de cre­dinţă. Iar credința trebuie învățată. Lec­ţiile sunt acele virtuţi pe care tre­buie să le dobândim. Fiecare dintre noi are cel puţin o virtute. Nu mai trebuie să lucrăm la ea. Să lucrăm la cele care ne lipsesc. Unii au răb­dare, dar poate că nu au compasiune sau nu au dra­goste sau nu au facere de bine sau nu au milostenia, îngăduinţa, acceptarea. Or, în aceste zile pe care le trăim, este mare nevoie de a ne accepta. De a fi lângă celălalt. Cred că noi nu ştim bine ce înseamnă să-l ajuți și pe celălalt. Ne ajutăm doar pe noi. Tre­buie să fim mai îngăduitori şi să-i acceptăm pe cei­lalţi. Avem nevoie de răbdare, ca Sf. Ia­cob. Toți avem nevoie de răbdare. De mul­te ori, când credem că Dumnezeu ne-a uitat și că nu mai este cu noi. Și toc­mai atunci Dumnezeu apare în viaţa noas­tră. Este bine ca fiecare să vedem de ce avem ne­voie. Ne lipseşte răbdarea, să avem mai multă răbdare. Ne lipseşte dra­gostea, să avem mai multă dragoste. Ne lipseşte com­pasiunea, acceptarea şi cre­dinţa. Să avem mai multă credință. Chiar dacă noi nu ştim, Dumnezeu ne ia şi ne vindecă rănile şi durerile. Cu ajutorul Lui am reu­şit multe, pentru că fiecăruia dintre noi i s-au întâmplat minuni mari în viaţă. Şi nu e meritul nostru, este me­ritul lui Dumnezeu. Ale noas­tre pot fi doar stăruinţa, perse­verenţa și dragostea pen­tru ceea ce fa­cem.

Valentin Iacob

Valentin Iacob s-a născut pe 12 octombrie 1955, în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti, secţia Informatică. Până în 1993, a fost IT-st şi profesor de Matematică, iar din 1992 este redactor la „Formula AS”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania încă din 1997, după debutul cu „Petrogradul într-un pahar cu șampanie”, primită elogios, a publicat 10 cărți de poeme și proze, pentru care a primit numeroase premii în țară și străinătate. Ca jurnalist, s-a format la Școala de Jurnalism de la „AS” a Sânzianei Pop. „A fost o experiență splendidă și acaparantă, de mentorat și de lucru nemijlocit, care mi-a clarificat până și scrisul literar. De altfel, am cunoscut-o pe doamnna Sânziana Pop încă dinainte de 1989 pe căi literare. Și, din clipa în care m-a chemat la <>, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonșalantă și energică”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian