
Primăvara, pe drumurile județului Vâlcea, mânăstirile ridicate sub munți, de falnicii voievozi munteni, te întâmpină la tot pasul. Bijuterii de arhitectură, ele fac din Vâlcea – nu doar zona cu cele mai multe biserici din țară, ci și un tezaur de frumusețe. Cum este și Mânăstirea Sărăcinești, aflată în plin proces de restaurare.
Comorile de la Sărăcinești
– Mânăstirea Sărăcinești nu are doar o dimensiune măsurată în credință, ci și una de frumusețe majoră. Care este „comoara” care se ascunde în ea?
– Prima comoară este chiar biserica-cetate. A fost începută de o familie de boieri ai locului și terminată la 1688, la sfârşitul domniei lui Şerban Cantacuzino, de către episcopul de atunci al Râmnicului. La 1717, s-a făcut și zugrăvirea bisericii, de către meșterii Teodosie, Gheorghe şi Preda, care au pictat şi paraclisul Mânăstirii Hurezi. Ei s-au format la școala de zugravi creată de pictorul grec Constantinos și de valahul Ioan – autorii superbelor fresce ale Mânăstirii Hurezi. Mai apoi, mâini grijulii au ridicat la Sărăcinești și turnul clopotniţei, acareturile și zidurile ce dau mânăstirii aerul ei solemn, de cetate.
– I se cunoaște istoria?
– Mai întâi, la Sărăcinești a fost un schit de călugări, transformat, după 200 de ani, în schit de maici. Din păcate, călugării greci care o administrau la vremea aceea, precum şi cutremurul din 1838, aduc bijuteria brâncovenească în ruină completă. Iar în 1873, mânăstirea este desfiinţată. Abia în 1911-1914, ministrul Culturii de atunci, Costache Disescu, repară schitul și readuce la viață și mânăstirea. Treizeci de ani mai târziu, în mânăstire viețuiau 33 de călugăriţe. Devenise înfloritoare. Dar comuniștii au desființat-o, și chiliile ei au devenit cămin de bătrâni. Însă monumentul istoric de la Sărăcineşti, cu frescele lui extraordinare, nu s-a lăsat învins. Azi, silueta lui de cetate, din care tresare trecutul domnesc, a înviat și te cheamă la rugăciune şi linişte.
– Din tezaurul mânăstirii fac parte și moaștele sfântului Iacov Persul, un personaj important al istoriei creștinismului, dar prea puțin cunoscut la noi…

– Într-adevăr, moaştele Sf. Mucenic Iacov Persul sunt o altă comoară a mânăstirii. M-a impresionat foarte mult viaţa lui. Oștean în armata împăratului Romei, păgân, la început, apoi devenit creștin, a avut curaj să-și mărturisească credința. Deși supus la un supliciu cumplit, el a avut puterea să îndure chinurile cu demnitate. Sfântului i-au fost tăiate fiecare deget în parte, de la mâini și picioare, şi la sfârşit a fost întrebat: „Te lepezi de Hristos?”. „Nu”, a strigat Sf. Mucenic Iacov Persul, mulțumindu-i lui Dumnezeu la fiecare mutilare a trupului său. Oare câţi dintre noi Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu pentru încercările noastre? Sfântul bisericii noastre este un sfânt al răbdării. Și cred că toţi cei care ajung aici, la mânăstire, au nevoie de răbdare. Iar eu chiar am văzut ajutorul Sfântului, în tot ce am făcut.
Călătorie într-o icoană
– Aveți studii superioare în teologie, dar și în arte plastice. Ce v-a apropiat de monahism?

– M-am călugărit în anii 80. Eram un grup de tineri care frecventau mânăstirile. Locul meu de suflet era Mânăstirea Afteia, din judeţul Alba, dar mergeam și la marile mânăstiri din Moldova. Poate că drumul spre mânăstire mi-a fost străjuit și de icoane. Am învăţat repede să mă rog la icoană, și nu la lemnul ei. Și dacă te rogi cu credință, cererea ți se poate îndeplini. Aveam 16 ani când am ales monahismul. Eram foarte tânără și asta a fost o problemă, pentru că nu aveai voie la mânăstire înainte de 18 ani. Dar s-a putut. Mi-a ajutat Dumnezeu ca să rămân la mânăstire. Mai aveam o soră în mânăstire şi am întrebat dacă se poate să intru acolo unde era şi ea, la Mânăstirea Dintr-un Lemn. Am fost primită, şi în 1989 am fost rasoforită, iar în 1992 am devenit călugăriţă. Iar în 2006, maică fiind, am plecat la facultate. Până atunci, 10 ani am pictat icoane. Icoane pe lemn cu Maica Domnului, cu Mântuitorul, icoane pentru biserici, pentru credincioşi, pentru mânăstiri.
– Trăim un timp de inflație a icoanelor. Există o adevărată modă a lor, le găsești de cumpărat peste tot, prin piețe, prin târguri, pe margini de drum. Cum le putem alege pe cele „bune”, care să ne poată fi de folos? Ce îi dă valoare unei icoane?
– În primul rând, este nevoie să ai o stare sufletească bună, şi asta se face prin rugăciune. Eu aveam „Rugăciunea Iconarului”, pe care o citeam în fiecare zi. Iar când pictam chipurile icoanelor, aveam obiceiul de a posti. Aveam candelă, o aprindeam, spuneam rugăciunea şi mă apucam de pictat. Dacă aveam o stare sufletească bună, ieşeau și icoanele foarte frumoase. Participam cu sufletul la alcătuirea lor. Făceam totul cu suflet. Îmi aduc aminte că atunci când am dat o icoană mai mare la o biserică din Bucureşti, o parte din sufletul meu s-a dus cu ea cu tot. Și asta mi s-a întâmplat mereu. Așa m-am hotărât să plec mai departe, să fac un master la Facultatea de Arte din Bucureşti, la secția de Restaurare.
– E greu să treci de la făcut icoane, la refăcut?

– În pictură, partea artistică o faci cum vrei, deși nu întotdeauna îţi iese cum vrei, ci cum vrea sfântul pe care-l pictezi, sau Maica Domnului, sau cum vrea Hristos. În restaurare e altceva: trebuie să te adaptezi la ceva deja existent. Nu poţi să intervii cu nimic. Să nu strici. Importantă e și conservarea, ca pictor, trebuie să cunoşti tehnica picturii, cu materialele tradiţionale. Partea tehnică a unei icoane. Pentru că este suportul de lemn, este stratul de grund, este stratul pictural şi vernisul care este un strat de protecţie, care poate să intre şi în stratul pictural.
– Vechii iconari stăpâneau toate aceste amănunte, aparent complicate?
– Da. Foloseau materiale făcute de ei. Din răşină, de exemplu. Pigmenţii, lacurile, totul era natural. Azi, o operaţiune spectaculoasă în restaurarea icoanei e cea de curăţare. Dar e şi foarte riscantă! Eu am avut ocazia să văd o catapeteasmă brâncovenească superbă, care a fost distrusă. A lucrat cineva fără pregătire, cu acizi puternici, şi a distrus acel odor neprețuit. Eu sunt restaurator expert, atestat și de Ministerul Culturii, și de Patriarhie, pentru asta am făcut practică mulţi ani în Bucureşti. Şi poate că a vrut Dumnezeu să ajung în această eparhie din Vâlcea, unde avem un patrimoniu de excepție, care trebuie conservat și restaurat corect.
Primul iconar, Sfântul Luca
– Un călugăr bătrân din Moldova mi-a spus odată că o icoană are putere numai dacă știi „s-o deschizi”. Să intri în lumea ei. Iar cheia ar fi rugăciunea…

– Prin intermediul icoanelor și al rugăciunii, noi intrăm într-un dialog direct cu Dumnezeu. Sau cu sfinţii. Ori de câte ori am restaurat o icoană, am înțeles că se poate trece în lumea de dincolo de ea. Mai aproape de Dumnezeu. Uneori foarte aproape. Mi s-a întâmplat ceva cu totul aparte, atunci când am restaurat icoana Maicii Domnului din paraclisul arhiepiscopal de la Râmnicu Vâlcea. Este o icoană făcătoare de minuni. În zilele când lucram la ea, mi-am dat seama cât de încărcată era acea icoană de rugăciune, de atâtea dorinţe și necazuri mărturisite Maicii Domnului. Eu am restaurat multe icoane, și am făcut-o totdeauna cu post, rugăciune şi închisă în laborator. Dar atunci, în ultimele zile, când trebuia să termin acea icoană făcătoare de minuni, am simțit, pur și simplu, că mi-a fost dată o putere, o încărcătură foarte mare. Cred că însăși Maica Domnului a vrut așa. Și asta s-a întâmplat de multe ori. La un moment dat, îţi dai seama că nu mai pictezi tu icoana. Există „ceva”. Trebuie doar să fii acolo, conectat prin rugăciune şi post. Așa cum făceau și iconarii din vechime. Rugăciune şi post. Și pictau doar câteva biserici și icoane. Nu serii, ca acum. Așa cum s-a întâmplat și cu primul mare iconar al lumii, Sfântul Apostol și Evanghelist Luca. El este mai cunoscut ca autor al uneia dintre cele patru Evanghelii și al Faptelor Apostolilor. Dar el a dat creștinătății și alte câteva odoare, la fel de importante ca scrierile sale: cele dintâi icoane ale Maicii Domnului. Tradiția spune că acele picturi sunt niște veritabile portrete, zugrăvite de Sfântul Luca, în timp ce Preasfânta Fecioară se afla, aievea, înaintea ochilor săi. Multă vreme s-a ostenit Evanghelistul pentru a face icoana Maicii lui Dumnezeu. Zi după zi revenea la lucru, însă nu izbutea. Totuși, nu a deznădăjduit, ci s-a rugat lui Hristos ca, așa cum l-a inspirat să scrie „Evanghelia”, să-i îngăduie să picteze și chipul celei ce i-a dat naștere pe pământ. Dumnezeu s-a înduplecat în fața rugilor fierbinți, așa cum o face întotdeauna. Și s-a întâmplat o minune! Îngerii au coborât pe pământ și au încheiat ceea ce Sfântul Luca nu izbutea. Atât de mare era credința iconarilor din străvechime! Iar icoanele Sfântului Luca, chiar înnegrite de trecerea veacurilor, s-au păstrat până azi. Tot printr-un miracol.
„Au fost multe cazuri când o icoană dintr-o casă a salvat vieți”
– Ce diferență există între o icoană aflată în biserică și o icoană dintr-un muzeu?

– Eu am restaurat și icoane care se află în muzee, dar şi icoane care au stat în biserică. Nu încape îndoială: icoana din biserică are altă încărcătură duhovnicească decât aceea dintr-un muzeu.
– Dar icoana noastră de acasă?
– Dacă ai acasă o icoană şi te rogi la ea, este bine. Dar să nu o ţii ca pe un simplu obiect de artă. Căci icoana, ca să aibă putere, cere o continuă rugăciune. Și mai e nevoie să ştim că dacă ne rugăm permanent la o icoană, ne rugăm la ea cu intensitate, icoana poate deveni făcătoare de minuni. Au fost multe cazuri când o icoană dintr-o casă a salvat vieți. Când părinții erau plecaţi şi copiii rămăseseră acasă. Și casa a ars toată – iar copiii s-au agăţat de icoană şi au scăpat!
– Din atâtea icoane aflate în comerț, cum pot să aflu care este a mea?
– Dacă vrem să cumpărăm un lucru care să devină al nostru, e bine să ne rugăm înainte. Vreau o icoană şi merg la un târg de icoane, de pildă. Prima dată te rogi. „Doamne, îmi doresc o icoană cu Maica Domnului, ajută-mă s-o găsesc!”. Și la târg, din mai multe icoane, aceea care-mi este îndrituită mă va chema singură. Ea trebuie luată acasă.
Pașii spre Dumnezeu
– Maică stareță, să vorbim și despre credință, despre felul în care a fost și ea încercată de pandemie. Teama bolii i-a apropiat pe oameni mai mult de biserică ?


– În prima fază a fost o depărtare, pentru că a intervenit frica. Şi frica nu este de la Dumnezeu. Frica e de la diavol. Și au fost şi restricţiile cu statul acasă. După care, oamenii s-au întors. Acum, civilizaţi, cu mască, vin regulat la biserică. Mântuitorul spune: „Daţi Cezarului ce e al Cezarului”. Trebuie să ne supunem, dar să nu întrecem măsura. Și noi ne-am adaptat pe cât am putut, la mânăstire. Acum avem şi o pagină pe Facebook, unde primim pomelnice online şi avem şi un site, la care se pot trimite pomelnicele. Cele mai multe sunt de la oameni bolnavi. Săptămânal le descărcăm şi îi pomenim la slujbe. Dar în primul rând, avem nevoie de credinţă. Iar credința trebuie învățată. Lecţiile sunt acele virtuţi pe care trebuie să le dobândim. Fiecare dintre noi are cel puţin o virtute. Nu mai trebuie să lucrăm la ea. Să lucrăm la cele care ne lipsesc. Unii au răbdare, dar poate că nu au compasiune sau nu au dragoste sau nu au facere de bine sau nu au milostenia, îngăduinţa, acceptarea. Or, în aceste zile pe care le trăim, este mare nevoie de a ne accepta. De a fi lângă celălalt. Cred că noi nu ştim bine ce înseamnă să-l ajuți și pe celălalt. Ne ajutăm doar pe noi. Trebuie să fim mai îngăduitori şi să-i acceptăm pe ceilalţi. Avem nevoie de răbdare, ca Sf. Iacob. Toți avem nevoie de răbdare. De multe ori, când credem că Dumnezeu ne-a uitat și că nu mai este cu noi. Și tocmai atunci Dumnezeu apare în viaţa noastră. Este bine ca fiecare să vedem de ce avem nevoie. Ne lipseşte răbdarea, să avem mai multă răbdare. Ne lipseşte dragostea, să avem mai multă dragoste. Ne lipseşte compasiunea, acceptarea şi credinţa. Să avem mai multă credință. Chiar dacă noi nu ştim, Dumnezeu ne ia şi ne vindecă rănile şi durerile. Cu ajutorul Lui am reuşit multe, pentru că fiecăruia dintre noi i s-au întâmplat minuni mari în viaţă. Şi nu e meritul nostru, este meritul lui Dumnezeu. Ale noastre pot fi doar stăruinţa, perseverenţa și dragostea pentru ceea ce facem.