O viață și două iubiri – LUCIA POPESCU MORARU

– Și-a împărțit existența între munca la Radiodifuziunea Română, pe care a celebrat-o exemplar, și iubirea pentru celebrul ei soț, Marin Moraru, un colos al teatrului și filmului românesc. Amintiri despre radioul în comunism și despre tainele unui mariaj legendar –

Un sfert de veac de Radio România „Vineri noaptea, în direct”

– În primul și în primul rând, aș vrea să vorbim despre dumneavoastră ca om de radio. Să semnezi condica, la același loc de muncă, aproape jumătate de veac, nu-i de colo…

– Într-adevăr, am lucrat 41 de ani la radio. Am ajuns acolo pentru că am absolvit Conser­va­torul, și așa am putut intra la departa­mentul muzical. Fără Conservator nu aveai ce căuta acolo.

– De ce n-ați ales să vă dedicați mu­zicii?

– Eu studiasem vioara de copil, dar tata a considerat că fata lui trebuie să aibă și o educație solidă, nu doar să scârțâie la vioară, așa că am terminat Liceul „Gheor­ghe Lazăr”, care era cel mai tare la vremea aceea. Cel mai mult îmi plăcea româna, unde am avut-o profesoară pe doamna Dabija, și până și acum, dacă mă scoli noaptea din somn, știu să îți răspund la întrebări de literatură. În cele din urmă, a biruit vioara, pe care o îndrăgeam de mică, așa că mi-am zis: „Hai să dau la Conser­vator!”. Iar în vremurile acelea, umblau oameni din radio și din televiziune să vadă care sunt studenţii mai buni, încercând să-i con­vingă să lucreze la ei. Și cum eu începusem să înțeleg că nu pot avea o carieră de instrumentist, că erau alții mult mai buni decât mine, am în­trebat ce se întâmplă la radio. „Păi, avem secţie de muzică clasică și de muzică ușoară”. Că așa se spunea pe atunci, „muzică ușoară”. Acum e jignitor să zici așa. Am ales secția simfonic, pentru că studiasem de mică muzică clasică, dar când am ajuns acolo, m-au repartizat la muzică ușoară. „Dar eu vreau la muzică serioasă”, am spus. „Dar ce credeți, tovarășa, că muzica ușoară e neserioasă?”. Așa că nu am avut ce face și m-am dus la muzică ușoară. Acolo eram colegă cu Cornel Chiriac, cu Geo Limbășanu, cu toți nebunii ăia frumoși, așa că m-am adaptat repede. Eram în birou și cu Florian Lungu, căruia i se pro­misese că se va face secție de jazz (de „giaaaz”, cum pronunța el, „numai țăranii pronunță „gez”, se zice „giaaaz”). Și de unde la început mă sim­țisem jignită să mă ocup de muzica ușoară, foarte repede m-am îndrăgostit de ea și am învățat toate formațiile din vremea aceea, și erau destule, slavă Domnului! Am ajuns să mă ocup de rock. I-am cu­noscut pe cei de la Phoenix, am fost și în tur­neu la Sopot cu ei, pe cei de la „Sincron”, care erau și ei conservatoriști, ca și mine, practic, i-am cunoscut pe toți rockerii din vremea aceea și am făcut emisiuni cu ei. Până la urmă, m-am gândit că ăsta a fost norocul meu. Dar în ultimii ani ai comunismului, devenise din ce în ce mai greu. Radioul și Televiziunea func­ționau atunci împreună și partidul instaurase o cenzură foarte strictă. Țin minte că la un moment dat a venit un comunicat de la șefii de partid ai instituției, ca toate textele melo­diilor și numele formațiilor să fie în româ­nește. Bine, noi puteam să scriem ce voiam acolo, că ăia de la partid nu știau niciunul nicio limbă străină, de-abia se exprimau românește. Și uite așa, am ajuns noi să difuzăm pe post anunțuri de genul: „Și acum ascultați formația „Pietrele care se rostogolesc””. Știi cine erau ăștia, nu? Păi să îți spun eu: Rolling Stones. Acum cântă „Mai­muțele”, adică Monkeys, și tot așa. „Măi, dar ăștia nu sunt prea destrăbălați?”, mă întrebau. „Dar pe formația asta de ce o cheamă Me­tallica?”. „Nu știu, așa îi cheamă pe ei. Or fi un grup de tovarăși meta­lurgiști”, a zis omul de la partid. Și de atunci, de câte ori ascultam la magnetofon acasă rock și „metale”, ve­nea Ma­rin, soțul meu, și zi­cea: „Te rog eu fru­mos, dă mai încet me­talurgiștii”.

– Deci, partidul era în toate, vorba po­etului…

– Absolut! Noi îl aveam șef pe unul, îi ziceam „Falconetti”, de la personajul nega­tiv din serialul ăla în vogă pe atunci, „Om sărac, om bogat”. Și când intra în birou, în loc de bună ziua, zicea: „Tovarăși, fiți pe linie!”. Iar eu cu golanii ăia de Cornel Chiriac și Florian Lungu îi spuneam: „Tragem și noi cu creta o linie aici și o să stăm cu toții pe ea”.

– Erați cu toții membri de partid?

– Eu am reușit să îi fentez până în 1988, când m-au anunțat că mă dau afară dacă nu intru în PCR. În schimb, mă pu­seseră lider de sindicat. Asta însemna că trebuia să strâng cotizația. Nu găsiseră altul mai prost și m-au pus pe mine. Și de câte ori intram în­tr-un birou să cer coti­za­ția, colegii începeau: „Iar ai venit, Popeasco, să sugi sângele popo­rului?”. „Băi, dar la partid cum dați?”. De nu știu câte ori am pus bani de la mine, numai să nu îi mai aud.

– Când a fugit Cor­nel Chiriac din țară nu ați avut probleme?

– Cum să nu? El fusese la un festival la Pra­ga, și de acolo a dispărut. A fugit în Germania. Ne-am și întâlnit. Eram la Munchen, cu Marin, care lucra cu David Esrig la Teatrul „Athanor”. Ne plimbam noi prin Marienplatz, piața mare a orașului, când aud o voce: „Lucica, Lucica!!!!”. „Cine mă strigă, domnule?”. Iar Marin de colo: „Comuniștii, cum cine? Te-au urmărit până la Munchen!” Era Cornel Chiriac, împreună cu prietena lui, o nemțoaică, dar tot din România. Nu știu dacă era tot fugară, sau dacă nu fusese vândută de comuniști, că sașii, șvabii și evreii erau vânduți de statul român. Ne-am pupat, ne-am îmbrățișat, și am stat cu el la povești câteva zile. Am fost și la el, la studio, la „Europa Li­beră”, unde făcea emisiunea „Metronom”, pe care o făcuse și în țară. Acolo am văzut pentru pri­ma oară magnetofon drept. Noi știam că mag­netofonul trebuie să stea culcat. „Băi, dar ce avan­sați sunt nemții ăștia!” Mi-a părut rău că nu am stat cu el decât vreo două-trei zile. Nu aveam de unde să știm că nu ne vom mai vedea nicio­dată. Ei, și a dat Dumnezeu, vorba unui coleg, de am scăpat de comuniști, dar ce să scăpăm, că n-au plecat niciodată dintre noi. După ce a plecat Ceaușescu, eu m-am dus veselă la radio, am intrat în birou fericită, și Florian Lungu mi-a spus: „Nu te bucura, Lucico, degeaba, că nu am scă­pat de ei. N-ai văzut cine a apărut ca din spu­ma mării? Iliescu!”. Oricum, șefii noștri de la ra­dio rămăseseră aceiași. Acum o făceau pe demo­crații.

– Cum s-a schimbat atmosfera în radio, după Revoluție?

– Am făcut și noi „revoluția noastră”. Am realizat prima emisiune nocturnă live. Se numea „Friday Night Live”, cu Andrei Partoș. Ei, și nu îți spun că după o vreme, au zis șefii că „ce titlu e ăla?”. Că să îi spunem pe românește. Aveau ace­leași probleme ca și înainte, să fie pe româ­nește. Andrei s-a enervat. „Nu fi ungur coleric!”, i-am spus, „că după aia ne iau emisiunea de tot, că ăștia de-abia așteaptă.” Așa că am numit-o „Vineri noaptea în direct”. Tot ce însemna mu­zician venea la noi în emisiune. Unii erau invi­tați, alții veneau să ne țină de urât. Emisiunea era de la 10 noaptea la 5 dimineața. Unii își ter­minau concertele de prin cluburi și veneau la noi. Mă suna portarul: „Doamna Luci, au venit la poartă niște dubioși cu plete. Cică vin la dumnea­voastră. Dar eu nu-i primesc pe vagabonzii ăștia în radio”. „Dă-le, domnule, drumul, că sunt ar­tiști”. „Mergeți, că m-a asigurat doamna Luci că nu omorâți pe nimeni”. Veneau formații întregi, dar și soliști. Nelipsită era, Dumnezeu s-o ierte, Laura Stoica și mulți, mulți alții. Ne trezeam că primeam torturi și prăjituri de la nu știu ce cofe­tărie, de la oameni care ne ascultau. Primeam telefoane de la fani din toată lumea. Un tânăr ne suna de la un telefon public, de pe plajă din Brazilia. Eram ascultați peste tot. Dar șefii au început cu tot felul de restricții. „Băi, dar parcă venise libertatea, nu?”. În sfârșit, una peste alta, aproape 42 de ani am slujit Radiodifuziunea Ro­mână. De când am terminat facultatea și până am ieșit la pensie.

O viață alături de un geniu: MARIN MORARU: „Cred că Marin a murit din dezamăgirea că nu s-a schimbat nimic”

– Trecând acum la viața personală, cum l-ați cunoscut pe domnul Marin Moraru?

– Pe domnul Marin Moraru l-am cunoscut foarte simplu: într-o tabără studențească, la Ti­mișul de Sus. Eu eram studentă la Con­servator, el la Teatru. În tabăra aia eram studenții de la Conservator, Tea­tru și Arte Plastice. Cei de la Arte Plas­tice nici nu ne băgau în seamă. Ne pri­veau de sus, ei erau artiștii, nu noi. Erau tare înfoiați. Cei de la Teatru ve­niseră și cu coada roșie după ei, șeful lor de UTC, dar l-a anihilat rapid Gheorghe Dinică, îl îmbăta în fiecare seară. Încă de tânăr Dinică era coleg cu Marin, și încă din facultate era cu șpri­țul. Nu-l interesau pe el fetele. Bă­u­tură să fie. Trenul spre tabără pleca din Gara Regală, din Băneasa. Când a auzit așa, tata, om pățit, s-a speriat: „Dar de ce vă ia, dragă, din Băneasa? Nu cumva vă duce la închisoare?”. Așa că a venit cu mine să se asigure că noi chiar plecam în tabără. Pe peron era o gloată de nebuni care cărau un aragaz uriaș după ei și făceau o gălăgie de nedescris. „Cine-s nebunii ăștia?”, m-a întrebat tata. Ei bine, ăia erau stu­denții de la teatru. Iar „aragazul” pe care îl cărau câte patru oameni s-a dovedit a fi un ditamai magnetofonul, care al cui crezi că era? Al lui Marin Moraru. Așa că seara dansam. Eu fă­ceam mișto de rabla aia de mag­netofon, iar el îmi spunea să nu îl mai jignesc, că dăduse pe ea nu știu câte burse. El era slab ca un țâr. Avea 40 de kile îmbrăcat. Mă invita seara la dans. Adevărul e că pe atunci eram cu toții niște subnutriți. Iar Moraru și Dinică erau niște stârpituri. Că mă și gândeam, că toți ăia mai talentați erau vai de mama lor, iar ăia mai frumușei, niște proști și niște netalentați. Dan­sam noi acolo, la petreceri, seara, cei de la Teatru cu cei de la Conservator, și Moraru mă întreabă dacă nu vreau să ne mai vedem și în Bucu­rești. Mă uit eu la el, cam urâțel, un țafan­dache. „Bine”, zic, „dar, între timp mai pune și tu mâna și mănâncă ceva că ești cam subnutrit”. Când ne-am întors la București, m-am dus să-l văd într-un spectacol pe care îl juca la Institut.

Pe atunci „Institutul de Teatru” era la Podul Iz­vor, unde e Teatrul Bulandra. Dau eu să intru aco­lo și mă oprește portarul: „Alo, duduie, unde mergi? Aici e Institutul de Teatru, nu un stabi­liment”. Ce-i drept, lângă Institut chiar era un stabiliment. „Am venit să mă întâlnesc cu un domn”. Ce domn?”. „Unul care joacă în spec­ta­colul din seara asta”. „Aaaa, vrei să spui un stu­dent, nu un domn”. Marin ieșise un pic din scenă și mă aștepta. Era zdrențăros, îmbrăcat în zeghe de pușcăriaș, dat cu funingine pe față, cu niște pantofi de-i ieșeau degetele prin ei, ce să mai zic, de o jegoșenie îngrozitoare. S-a apropiat de mine și mi-a spus mândru: „Eu sunt!”, de parcă era în haine de împărat. Piesa se numea „Iulius Fucik”, despre un comunist cehoslovac care luptase, cum spunea Ceaușescu, „pentru binili popo­ru­lui”. Eu, când l-am văzut în ce hal era îmbrăcat, nici nu am mai vrut să intru la spectacol. Am așteptat să termine, el a făcut repede un duș și a apărut lustruit și pe cât se putea de gătit pentru vremea aia, în care eram ca vai de noi. Eu aveam trei rochii de stambă și două perechi de teniși. Ne-am dus și ne-am plimbat în Cișmigiu. El a zis: „Hai să bem un suc”. Am băut o licoare cu o culoare incertă. Azi nu aș mai bea așa ceva nici dacă mă omori, dar atunci am supraviețuit. Ne-am mai întâlnit de câteva ori, până când a zis el: „Ce-ar fi să ne căsătorim?”. Ne-am cununat la Buturugeni, în­tr-o bisericuță de țară, la care era preot un ba­sarabean refugiat, tatăl unei co­lege de-a lui Ma­rin, de la Teatru, Magda Popo­vici, soră cu Ileana Popovici. Erau o familie de oa­meni foarte cre­dincioși și cântau cu toţii su­perb la slujbe, fetele aveau niște voci foarte fru­moase. Era o biseri­cuță cu acoperișul spart, prin care intrau păsările ne­stingherite. În timpul slujbei, se gă­inățau po­rumbeii pes­te noi. Era într-o zi de 29 fe­bru­arie. Că Di­nică ne și spunea: „Hai, bă, nu vă e ru­șine? Vreți să dați de băut numai din patru în patru ani?”. Mo­­raru zi­cea că ne-am căsătorit pe 29 fe­brua­rie, ca să ni se pară că trece tim­pul mai greu și că ră­mânem tineri. Ce să zic? Eram niște proști frumoși. Am fost căsă­toriți 52 de ani.

– Care e secretul unei căsnicii atât de longevive?

– Dragă, să știi că eu aveam un principiu. Când se enerva – foarte rar, că el nu era prea ex­trovertit – îl lăsam în pace. Las’ că-i trece.

– Cum se comporta acasă, când repeta un rol greu?

– Nu te mai înțelegeai cu el. Lasă, că nici așa nu era el prea vorbăreț, dar înaintea unei pre­mie­re, îl lăsam mereu în pace. După spectacol, se ui­ta la mine, omul în care avea cea mai mare încre­-dere. Eu nu spuneam nimic, dar mă cunoștea după față. Era clar dacă fusese bine sau rău, nu­mai uitându-se la faţa mea.

– Care au fost din punctul dumneavoastră de vedere cele mai bune roluri ale domnului Marin Moraru în teatru?

– A fost formidabil în rolul lui Patrocle, din „Troilus și Cresida”, în „Nepotul lui Rameau”, în „Trei gemeni venețieni”, unde juca trei roluri, nu știu cum și când se schimba dintr-un costum în altul. A făcut foarte multe roluri mari. Slăbea între trei și cinci kilograme pe spectacol. Acasă venea și se prăbușea. Aveam mare grijă de el. Uneori lucrau și noaptea, și le duceam de mân­care la teatru. Dinică mă întreba: „Băi, dar ceva de băut pentru prietenul tău nu ai adus?”.

– Ziceți că Marin Moraru era mai taciturn din fire, dar cu toate astea, a fost pri­eten pe viață cu Gheorghe Dini­că, un redutabil petrecăreț.

– Daaa, păi ei se completau reciproc. Venea mereu pe la noi. Stă­team la coadă, cumpăram copite de porc, gheare de pui, conserve. Marin îmi zicea: „Bambi, că așa mă alinta el, Bambi, belește bine ochii, că nenorocirile astea de conserve pot fi din al doilea război mondial”. Așa că ne uitam la data de expirare. Vedeam că sunt expirate numai de 6 luni, deci, erau proaspete, le cumpăram și trăgeam niște petreceri nemaipo­menite. Dinică venea cu băutura lui, să fie sigur. Înainte de câte un Paști sau un Crăciun, mergeau în turnee pe la țară, și cei de acolo întindeau mese și-i între­bau: „Ce mai fac tovarășii artiști?”. Iar Dinică răspundea: „Tovarășii artiști cam fac foamea”. Se întorceau acasă ba cu o găină jumulită, ba cu niște ouă, dacă primeau ceva carne de porc, o duceau la Traian Stănescu și la Ilinca Tomo­roveanu, că stăteau la curte, în cartier de boieri, la Aviatorilor, și aveau afumătoare. Să știi că înainte de revoluție, când trăiam de azi pe mâine și nu aveam nici unele, eram într-un fel mai veseli și mai fericiți. Poate și pentru că nu aveam mari așteptări. Marin s-a consumat atât de tare, văzând că tot securiștii și turnătorii ocupă funcții și după Revoluție, și în teatre, și la televiziune, și la radio (păi ce, crezi că Falconetti, șeful nostru de partid de la radio, a rămas pe dinafară? Da de unde!), și în cinema, peste tot. Marin era un mare patriot, deși nu vorbea despre asta, nu se bătea cu cărămida în piept, dar în sufletul lui se con­suma. „Mai ai răbdare”, îi spuneam. „Câtă răb­dare să mai avem? Nu vezi că tot ăia vechi sunt la putere?”. A devenit din ce în ce mai trist și, da­că e să mă întrebați, eu cred că din aceas­tă deza­măgire i s-a tras și sfârșitul.