Relatarea ce urmează se leagă de o întâmplare oarecum ciudată, mai puțin credibilă. Cu 50 de ani în urmă, în vara anului 1971, eram într-o excursie cu cortul în Munții Parâng, în apropierea cabanei Rânca (jud. Gorj), având parte de o vreme deosebit de plăcută. În ziua cu întâmplarea, soarele a fost atât de strălucitor, încât aveam senzația că mă aflu pe alt tărâm. Prin forța împrejurărilor și împotriva principiului și obiceiului meu, aveam în custodie un radio portabil, pe care îl țineam în brațe, fără să-i dau glas, deoarece pentru mine, natura, mai ales munții, au muzica lor de taină, pe care suntem datori să o respectăm și să nu o tulburăm cu agresivitate de nici un fel. În acele clipe de reverie, eram singură pe o culme și reveneam la cabană, după ce mai devreme stătusem de vorbă cu un baci ce păstorea o turmă de vreo 200 de oițe, toate albe și curate. L-am întrebat de una, de alta, de tainele naturii, era un om mai de bun-simț, curat îmbrăcat, vorbea calm și cu vorbe alese și ținea în mână un fluier. La cererea mea, a acceptat să-mi ofere un recital inedit în vârf de munte – mânuia cu dăruire fluierul. Au fost clipe de totală încântare – peisajul, cerul senin, soarele deosebit de strălucitor și mioarele ce pășteau liniștite în jurul nostru. În cele din urmă, ne-am despărțit cu urări de bine reciproce, iar eu, cu pași domoli și suflet iradiant am ocolit turma de mioare, să nu le tulbur: știam că se sperie ușor și fug împrăștiate, ceea ce nu s-a întâmplat. În schimb, din nu știu ce imbold ciudat și stăruitor, am dat glas radioului, tăcut până atunci, și în clipa următoare, întreaga zonă a fost cuprinsă de acordurile suave ale unui nai. Atunci s-a petrecut ceva incredibil: turma de mioare s-a oprit din păscut și cu capetele ridicate a intrat, pur și simplu, în extaz ascultând muzica aceea divină. Mi se părea că visez. Înmărmurite, încremenite ca într-un tablou, mioarele baciului deveniseră melomane. Vreme de 2-3 minute, cât a durat cântecul, animalele au omagiat sunetele naiului fermecat la care cântase Gheorghe Zamfir.
Această întâmplare ciudată a rămas în sipetul meu cu amintiri și este pentru prima dată când o împărtășesc și altora. Sensul ei? Să renunțăm la prejudecăți, să ne reconsiderăm atitudinea față de celelalte viețuitoare și să nu emitem judecăți de valoare în necunoștință de cauză. Pe pământul pe care trăim, cu toții suntem niște umili călători, înconjurați de multe taine de necuprins și de neînțeles.
CECILIA – Lugoj
