Misterul corăbiilor-fantomă

• Se vorbeşte despre ele de sute de ani, dar ră­mân o enigmă nedezlegată, în ciuda implicării a numeroşi oameni de ştiinţă, care au încercat să găsească explicaţii. Vă oferim câteva dintre cele mai bine documentate evenimente, păstrate în di­ferite arhive •

Octavius

În 1761, Octavius, o goeletă cu trei catarge, a plecat din Londra încărcată cu marfă, având ca destinaţie China. La bord se aflau căpitanul, soţia lui, fiul lor şi un echipaj alcătuit din 28 de mate­loţi. Călătoria a decurs netulburată, ba, datorită vânturilor prielnice, a durat chiar mai puţin decât se calculase iniţial. Octavius a ancorat în China, a descărcat marfa, iar echipajul a început să facă pregătirile pentru călătoria de întoarcere. Dar pentru că vremea era deosebit de caldă, iar apele oceanului, liniştite, căpitanul s-a hotărât să încerce o altă rută: Pasajul de Nord-Vest, care face legă­tura între Atlantic şi Pacific, trecând prin oceanul Arctic, de-a lungul coastei Americii de Nord – o rută dificilă, parcursă pentru întâia dată de explo­ra­torul norvegian Roald Amundsen abia într-o ex­pediţie realizată între 1903 şi 1906. Totuşi, căpi­tanul goeletei Octavius a mizat pe vremea excep­ţio­nal de frumoasă şi a pornit în necunoscut. Un ne­cunoscut care avea să se dove­deas­că fatal: Oc­ta­vius n-a mai a­juns niciodată în Londra şi corabia a fost declarată „pierdută”.

După mai bi­ne de un deceniu, pe 11 octombrie 1775, baleniera Herald ieşise la vâ­nătoare în apele îngheţate din largul coastei Gro­enlandei, când echipajul a văzut o imagine ha­lu­cinantă: în depăr­tare, o goeletă părea să pluteas­că în derivă. Parcă mai mult în aer decât pe pă­mânt. Herald s-a apro­piat de ea: pe punte nu se ve­dea nicio mişcare, iar corabia, pe care era scris nu­mele Octavius, părea neavariată. Împreună cu un grup de marinari, că­pi­tanul balenierei a hotărât să cerceteze nava aban­donată îndeaproape. Trans­bor­darea s-a făcut într-o linişte deplină: nu se au­zeau decât valurile lovindu-se în lemnul co­ră­bii­lor. Marinarii de pe Herald au strigat, dar nimeni nu le-a răspuns, aşa că au decis să coboare sub pun­te. Acolo, în lumina pâlpâitoare a felinarelor, au făcut prima desco­perire care i-a încremenit: corpul îngheţat al unui ma­telot, aplecat ca şi cum ar fi vrut să ridice ceva de jos. Înaintând, au găsit în­tregul echipaj de pe Octavius: toţi oamenii erau în­gheţaţi, un „îngheţ” care se produsese instan­ta­neu, întrucât fiecare ma­rinar fusese surprins în mișcare. Chiar și căpitanul vasului ședea pe scau­nul de la birou, cu stiloul în mână, scriind ceva în jur­nalul de bord. Moartea misterioasă îl sur­prin­sese în timp ce scria nota din data de 11 noiembrie 1762! Întreaga corabie arăta în perfectă ordine: nu existau urmele vreunei re­volte sau ale vreunui atac. Dar ultima descope­rire i-a impresionat cel mai tare pe mateloţii de pe He­rald: o femeie și un copil, soţia şi fiul căpitanului, păreau să doarmă în­că, acoperiţi fiecare cu câte o pătură. Muriseră în somn, cu câte un surâs mic pe buze! Oamenii de pe Herald au intrat în panică. S-au întors în ca­bina căpitanului, au luat jurnalul de bord, apoi s-au transbordat la loc pe corabia lor şi s-au în­depărtat cât au putut de repede de Octa­vius. Cer­cetând jurnalul omologului său, căpitanul de pe He­rald a desluşit cea din urmă notă: ea in­dica po­ziţia goeletei la nord de Utkiagvik, Alaska, ceea ce însemna că, vii sau morţi, mateloţii de pe Oc­tavius reuşiseră să parcurgă Pasajul de Nord-Vest!

Ulterior, goeleta Octavius a mai fost văzută de zeci de ori, însă nimeni n-a mai avut curajul să ur­ce la bord. Apoi, anul trecut, s-a petrecut un feno­men inexplicabil. Câţiva marinari aflaţi întâm­plă­tor pe puntea unui cargobot au văzut, nu departe de ei, două vase ce păreau să intre în coliziune: o corabie din alte vremuri, pe care scria Octavius, și un vas ce părea să zboare, cu toate pânzele în vânt. În ultima secundă, sub privirile înmărmurite a pes­te o sută de marinari, Octavius pur şi simplu s-a vo­latilizat, împreună cu corabia zburătoare. Mis­te­rul acestei întâmplări fascinante a rămas nedezlegat.

Marlborough

Marlborough a fost o navă co­mer­cială cu două punţi, construită pe schelet din fier, care a fost lansată la apă în 1876. Curând ea a devenit renumită: avea o viteză extraordinară pen­tru acea epo­că, reuşind să parcurgă ruta obiş­nu­ită, dintre Londra şi portul Lyttelton, din Noua Zeelandă, în doar 71 de zile! Marlborough ducea emigranţi englezi în Noua Zeelandă şi se întor­cea de acolo încărcată cu măr­furi, în special lână şi carne îngheţată. Vre­me de patru ani, nava „şi-a văzut de trea­bă” ne­tulburată, realizând peste 20 de că­lă­torii profitabile. La fel au părut să stea lu­crurile şi pe 11 ianuarie 1880, când Marlborough a pornit din Lyttelton cu cala plină până la refuz cu mărfuri. La bordul ei se aflau că­pitanul Herd, un echipaj alcătuit din 33 de marinari expe­ri­men­taţi şi un mic grup de pa­sa­geri. Vremea era bună, iar nava era în per­fec­tă stare de funcţionare. Pe 13 ia­nuarie, Marl­borough s-a întâlnit cu vasul The Falkland Hill, echipajele salu­tându-se şi făcând schimb de informaţii, după care… Marlborough a dispărut fără urmă, nemaiajungând la desti­na­ţie. S-a crezut că a fost scufundat de un aisberg, în proxi­mi­tatea Capului Horn, şi a fost dat „dis­părut”. Însă, peste 11 ani, s-a petrecut ceva de-a dreptul ulu­itor: s-a aflat că un grup de marinari de pe vasul dispărut Marlborough ar fi fost găsit în Ţara de Foc, lângă golful Bahia Buen Suceso. Căpitanul R. E. McKiel, de pe scunerul Maud S., a declarat că într-o seară stătuse de vorbă cu acei ma­teloți, dar că nu înţelesese mare lucru din po­vestirile lor, întrucât cu toţii „erau de-a binelea nebuni, pro­babil din cauza nenorocirii prin care trecu­seră”, iar a doua zi, când îi cău­tase, nici unul dintre ei nu mai fusese de găsit.

Peste mai bine de două de­cenii, în octombrie 1913, ziarul The Straits Time, din Singapore, a publicat un articol incendiar: nava Marlborough fusese repe­ra­tă plutind în derivă în largul ora­şului chilian Punta Arenas, de către vasul britanic Johnson. Văzând că nimeni nu răspundea apelu­rilor, câţiva marinari, în frunte cu ofiţerul secund, au ho­tărât să urce la bordul lui Marl­borough. Iată declaraţia oficială a căpitanului: „Era o seară cu o vreme ciudată. Globul însân­ge­rat al soarelui co­bora dincolo de linia orizon­tului. Liniştea care ne înconjura îţi picura frica în oase. Pe stâncile din dreapta noastră dansa o lumină verde stră­lu­citoare. De după un cap pietros, cam la o milă în depărtare, am văzut o cora­bie cu pânzele fă­cute ferfeniţă. Am sem­nalizat-o, dar n-am primit niciun răspuns şi atunci ne-am apropiat de ea. (…) s-au transbordat şi imaginea care i-a în­tâm­pinat pe punte le-a îngheţat sângele în vene: în spa­tele cârmei se afla scheletul unui bărbat. Pă­şind cu grijă pe scân­du­rile putrezite (…), ai noş­tri au mai găsit trei schelete dincolo de trapa cam­­buzei. Apoi, la masă, cu mâncarea putrezită în faţă, au mai găsit alte zece schelete. Apoi, pe punte, în capăt, au mai dat peste un sche­let: du­pă hainele pe care le purta, şi-au dat seama că acela era căpitanul. Peste în­treaga corabie plu­tea o linişte nefireas­că, iar în aer se simţea un mi­ros pu­ternic de putreziciune umedă, care-ţi fă­cea pie­­lea de găină. (…) Secundul s-a chinuit să des­lu­şească literele aproape şterse de pe proră: Marlborough, Glasgow.” Ce se în­tâmplase? Cum pierise echipajul, sur­prins tot de o moarte instantanee, şi cum de nava reuşise să plutească pe apă, vre­me de 33 de ani, într-o zonă renumită pen­tru furtunile de o sălbăticie ieşită din comun, care ar fi trebuit s-o izbească de ţărm ori de vreun aisberg şi s-o facă ţăn­dări? Întrebările acestea n-au primit nici până azi răspuns.

Despre alte întâlniri cu Marlborough s-a mai scris în 1923, în ziarul neozeelandez The Auckland Star, şi în 1929, într-o publicaţie britanică între timp dispărută. Cel mai recent rendez-vous cu misterioasa navă-fantomă s-a petrecut, conform rapoartelor oficiale, în 1991.

Corăbiile fantomă din… deșert

Şi mai ciudat este că astfel de întâlniri cu co­răbii-fantomă s-au petrecut şi în deşerturi! Ast­fel, în 1775, un tânăr pe nume Tiburcio Man­quer­na a fost angajat, împreună cu catâ­rii lui, de militarul-explorator Juan Bautista de Anza, ca să-l ajute într-o expediţie prin ca­re se dorea să se găsească o rută terestră între So­nora şi Alta California. Într-o noapte, Ti­bur­cio a plecat prin deşert ca să se lămu­rească pe un­de ar fi fost mai bine ca grupul să-şi continue drumul, dar, spre uimirea lui, a descoperit, în­gropat pe jumătate în nisip, un galion spa­niol, în interiorul că­ruia se afla o comoară: cufere pline cu perle, nestemate şi monede din aur. Ti­burcio a luat din comoară atât cât a putut duce pe catârul cu care ajun­sese până acolo şi a fugit spre ocean, ajun­gând până la urmă la mă­năstirea San Luis Rey Mission. După ce le-a spus călugărilor fantastica lui poveste, Tiburcio a plecat înapoi, în deşert, însoţit de mai multe aju­toare, cu care urma să în­carce în­treaga comoară şi s-o aducă la mănăs­tire, unde să fie folosită întru slava Dom­nului. Dar galionul n-a mai fost de găsit nici atunci şi nici mai târziu!

În 1870, trei prospectori germani au dat peste un alt galion spaniol în deşertul aflat la circa 60 de kilometri distanţă de Indio, California. Când au pătruns în interior şi au văzut bogăţiile pe care le adăpostea, unul dintre pros­pectori a înnebunit pe loc: a luat-o la fugă printre dunele de nisip, ur­lând şi râzând. Colegii lui l-au căutat până a do­ua zi, dar, pentru că apa li se ter­minase, au mers până la primul oraş, au anunţat au­torităţile şi o ex­pediţie de salvare a pornit în căutarea neam­ţu­lui şi a cora­biei. Neamţul a fost gă­sit după câteva zile, des­pu­iat și mort, dar galio­nul dispăruse la fel de mis­te­rios cum apăruse!

Astfel de exemple de corăbii apărute în deşert sunt cu sutele! Nimeni nu înţelege cum ar fi putut să ajungă vasele în acele locuri, unde apă nu mai există de milenii! Cea mai recentă „întâlnire” de acest fel s-a petrecut în 2002, când o echipă de geo­logi americani cerceta o zonă de interes aflată tot în deşertul californian: brusc, de după un aflo­riment, a răsărit o corabie din vremuri de demult. Oamenii de ştiinţă au studiat-o uimiţi: lemnul era încă bun, pânzele erau doar sfâşiate pe alocuri, iar proviziile din cală se conservaseră perfect. Ca şi în cazul celorlalte corăbii din deşert, la bord nu se afla niciun schelet. Geologii au anunţat desco­pe­rirea şi li s-a comunicat să rămână pe loc, ur­mând ca în ziua următoare să le sosească întăriri: o echipă de arheologi! Ca atare, şi-au stabilit ta­băra chiar lângă corabia misterioasă: au mâncat, au mai vorbit, apoi s-au culcat. A doua zi de dimi­neaţă, corabia dispăruse!

Corabia în flăcări

Pe coasta Canadei, între Quebec şi New Bruns­wick, se află un golf numit Baie des Chaleurs, un loc unde, de sute de ani, o dată la câteva luni, se ma­­nifestă un fenomen misterios: în strâmtoarea din­tre zidurile stâncoase care îmbrăţişează golful apa­re o superbă corabie cu trei catarge. Imaginea este clară precum cristalul şi de fiecare dată e vă­zută de sute de oameni, locuitorii satelor dim­pre­jurul gol­fu­lui. La bordul co­ra­biei sunt vizibili nu­meroşi ma­teloţi, care-şi văd de tre­buri netulburaţi, ba chiar şi un câine, care uneori şi latră. Vasul rămâne în golf câteva mi­nute, dar, cel mai adesea, mai multe ore, şi, la un mo­ment dat, izbucneşte în flă­cări, care uneori o înghit cu to­tul, iar alteori îi mistuie doar pânzele. Incendiul arată atât de real, încât nu o dată s-a întâmplat ca tu­rişti nimeriţi în zonă să iasă cu băr­cile pe apă, ca să-i ajute pe marina­rii aflaţi la ananghie. Lo­cal­ni­cii, în schimb, sunt obiş­nu­iţi cu această apariţie: pentru ei e ceva ab­solut normal. Is­toricii au încercat să descâl­cească iţele trecutului şi să identifice vasul. Dintre posi­bilele va­riante, cei mai mulţi dintre lo­calnici cred în ur­mătoarea: co­rabia care iz­buc­neşte de mai multe ori pe an în flă­cări este aceea a cele­brului pirat Căpitanul Craig, care a bătut vreme înde­lun­gată Atlan­ti­cul, je­fuind alte vase, iar uneori ră­pind membri ai tribu­rilor in­di­gene de pe coastele Canadei de azi, ca să-i vândă ca sclavi. Povestea spune că toc­mai în­tr-o astfel de in­cursiune Că­pitanul Craig şi-a gă­sit sfâr­şi­tul: în­cer­când să fure nişte băş­tinaşi, tribul i-a ata­cat pe el şi pe echi­paj. În lup­tă, una dintre fe­me­ile din trib a fost grav rănită şi, cu ultima su­flare, sub pri­vi­rile Că­pitanului Craig, a ros­tit urmă­to­rul bles­tem: „Câ­tă vre­me va exista lu­mea, tu şi ai tăi şi co­rabia ta o să ardeţi în golf!” Se mai spune că ime­diat, ca din senin, corabia piraţilor a luat foc, iar ei, în­cer­când să scape de băştinaşi şi, în acelaşi timp, să-şi sal­veze vasul, au pierit cu toţii, în frunte cu Că­pitanul.

Din anii 1970 şi până azi, numeroşi cercetători merg în Baie des Cha­leurs, încercând să dez­lege misterul. Din păcate, explicaţiile furnizate de ei sunt rizibile. Imaginea corabiei, cu tot cu oa­me­nii de pe punte şi cu câi­nele care latră, ar fi re­zultatul gazelor emise de sub apă de plante care au putrezit sau al mişcărilor prin golf ale unor ani­male marine fosfores­cente sau ar fi generată de încărcătura electrică din atmosferă, înainte de o fur­tună, ori de o descărcare coro­na­lă de­numită „Focul Sfân­tului Elmo”… S-a mai susţinut şi că ima­ginea aceasta, atât de clară şi de însu­fle­ţită, ar fi un miraj, o „Fata Mor­ga­na” – un mi­raj care apa­­re de mai multe ori pe an, de sute de ani, pe vre­me bună şi pe vreme rea, care de fie­care dată e vă­zut de sute de oa­meni şi care, cel mai ade­sea, du­rează ore în­tregi?! Enigma coră­biilor-fantomă con­cu­rează cu cele mai „tari” filme de aventuri. Doar că aceste apariţii nu sunt produse ale ima­gina­ției, ci fenomene reale.