Îl știam încă de când eram o copilă zburdalnică și neastâmpărată. Părinții săpau pământul pe lângă el și nu-l deranjau nicidecum. Era un mușuroi mare, mare, așezat în mijlocul viei noastre, și pe el mișunau mii de furnici mărișoare și roșii. Eu, copil fiind, îmi plăcea să le necăjesc, aruncând frunzulițe deasupra, iar ele le luau și le duceau în afara mușuroiului, și nu de puține ori am fost înțepată pentru faptele mele necugetate. La îndemnul părinților, care știau să respecte toate vietățile lui Dumnezeu, le-am aruncat niște firimituri de pâine. Mă minunam și mă bucuram văzând cum cărau bucățelele de pâine și le duceau la cămările lor subterane. De atunci, nu le-am mai necăjit. Deși au trecut între timp zeci de ani, mușuroiul este tot acolo, în mijlocul viei, populat de urmașele acelorași furnici mari și roșcate care aleargă câtă-i ziua de mare după hrană. Noi, la fel ca și părinții, odinioară, lucrăm pământul pe lângă el fără să le aducem furnicilor vreun neajuns. Printr-un pact nescris, împărțim același teritoriu, în armonie și respect reciproc. De obicei, când plecăm la vie îl luăm și pe Azorel, cățelul nostru, care este foarte fericit să alerge cât îl țin picioarele, să se tăvălească prin iarba fragedă și să scormonească pământul după șoareci de câmp. Într-o zi, tot alergând, Azorel, cățel tânăr și fără experiență, a nimerit în mijlocul furnicarului. Surprinse de așa vizită, furnicile au reacționat imediat cum știau ele mai bine. L-au înțepat pe bot și pe labe, iar Azorel a început să scheaune și să se tăvălească, neștiind cum să scape de înțepături. Pe porțiunea stricată a mușuroiului erau multe ouă și larve împrăștiate. O întreagă armată de furnicuțe au trecut la lucru. Unele cărau ouăle, altele larvele, iar cele mai multe refăceau tot ce era distrus. Fără planuri și proiecte, doar cu inteligența ancestrală, mobilizate din proprie inițiativă. Harnicile termite au reparat cămările distruse, și-au protejat progeniturile, așa încât, a doua zi, mușuroiul era la fel de întreg, iar drăguțele de furnici mișunau încoace și încolo, fiecare la datoria ei, așa cum le-a hărăzit Dumnezeu pe pământ. A fost o lecție dură pentru Azorel, care nu s-a mai apropiat de locuința furnicilor și de fiecare dată trece la distanță pe acolo. Probabil a învățat că acele mici insecte au viața lor care trebuie respectată și la care, și noi, oamenii, ar trebui să luăm aminte.
LENUȚA O. – Vrancea
