Mușuroiul de furnici

Îl știam încă de când eram o copilă zbur­dalnică și neastâm­părată. Părinții săpau pă­mântul pe lângă el și nu-l deranjau nici­de­cum. Era un mușuroi mare, mare, așezat în mijlocul viei noastre, și pe el mișunau mii de furnici mărișoare și roșii. Eu, copil fiind, îmi plăcea să le necăjesc, arun­când frunzulițe deasu­pra, iar ele le luau și le duceau în afara mu­șu­roiului, și nu de puține ori am fost înțe­pată pentru faptele mele necu­ge­tate. La în­dem­nul părin­ților, care știau să respecte toate vietățile lui Dum­nezeu, le-am aruncat niște firi­mituri de pâine. Mă mi­nunam și mă bucu­ram vă­zând cum cărau bu­cățelele de pâine și le du­ceau la cămările lor subte­rane. De a­tunci, nu le-am mai ne­căjit. Deși au trecut în­tre timp zeci de ani, mușuroiul este tot acolo, în mijlocul viei, populat de urma­șele ace­lo­rași furnici mari și roșcate care alear­gă câtă-i ziua de mare după hrană. Noi, la fel ca și pă­rinții, odinioară, lu­crăm pământul pe lân­gă el fără să le aducem furnicilor vreun neajuns. Prin­tr-un pact ne­scris, împăr­țim ace­lași teri­toriu, în armonie și respect reciproc. De obi­cei, când plecăm la vie îl lu­ăm și pe Azorel, cățelul nos­tru, care este foar­te fericit să aler­ge cât îl țin picioarele, să se tăvălească prin iarba fragedă și să scor­monească pă­mân­­tul după șoareci de câmp. În­tr-o zi, tot aler­­gând, Azo­rel, cățel tânăr și fără expe­rien­ță, a ni­merit în mijlocul furnica­rului. Sur­prin­se de așa vizită, furnicile au reacționat ime­diat cum știau ele mai bine. L-au înțepat pe bot și pe labe, iar Azorel a în­ceput să schea­­­une și să se tăvălească, neștiind cum să scape de înțepături. Pe porțiunea stricată a mușu­ro­iului erau multe ouă și larve îm­prăș­tiate. O în­treagă armată de fur­nicuțe au trecut la lucru. Unele cărau ouăle, altele larvele, iar ce­­le mai multe refăceau tot ce era distrus. Fără planuri și proiecte, doar cu inteli­gența an­ces­trală, mobilizate din pro­prie ini­țiativă. Harni­ci­le termite au reparat cămările dis­truse, și-au pro­tejat progeniturile, așa încât, a doua zi, mușu­roiul era la fel de întreg, iar drăguțele de fur­nici mișunau încoace și în­colo, fiecare la da­toria ei, așa cum le-a hă­ră­zit Dumnezeu pe pă­mânt. A fost o lecție dură pentru Azorel, care nu s-a mai apropiat de lo­cuința furnicilor și de fie­care dată trece la distanță pe acolo. Pro­babil a învățat că acele mici insecte au viața lor care trebuie res­pectată și la care, și noi, oa­menii, ar trebui să luăm aminte.

LENUȚA O. – Vrancea