Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Marianne, ultima săsoaică din Moșna

O strângere de mână și-un zâmbet. Ma­rianne Rempler nu s-ar fi gândit ni­ciodată că un gest atât de simplu și pri­etenos avea să-i schimbe viața. Viața ei și viața satului acesta de sași, ascuns printre colinele din Podișul Târnavelor. Doar că cel care îi dăduse binețe, în acel început de noiembrie al anului 1998, nu fusese un oarecare, ci chiar Prințul Charles al Marii Britanii, aflat la prima sa vizită în România. „Sunt mândră că am dat mâna cu Prințul Charles de două ori, și când a venit, și când a plecat! De-atunci, străinii au aflat de noi și-au început să vină turiști de prin toată lumea. Nici nu știu de pe unde n-au fost…”. La întâlnirea cu Prințul Charles, Marianne avea în grijă biserica evanghelică for­tificată din Moșna, iar vizita prințului le-a pus satul în atenția unei lumi în­tregi.

„Eu mă întorc acasă!”

Vizita Prințului Charles la Moșna

Când am căutat-o, era la pădure, la cules de lăcrămioare. La sași, luna Mai începe cu Ziua Mamei, o sărbătoare la care trebuie așezate flori, pe mor­min­tele din cimitirul satului. Deși, Ma­rianne Rempler s-a retras din adminis­trarea Bisericii Evanghelice din Moș­na, lăsând-o în grija unor oameni mai tineri, face cu drag serviciul de ghid, când cineva vrea să vadă biserica. „Nu știu cum să vă explic, dar simt, așa, cumva, că parcă nici să mor n-aș vrea, ca să nu mă despart de biserică. Mi-i tare dragă! Toată viața mi-e legată de ea”.

Înainte să se mărite, numele de fa­milie al Mariannei era Schuster, dar nimeni nu-i spunea așa, tot satul o știa de „Marianne a funarului”, pentru că bunicul ei fusese meșter mare în îm­pletitul funiilor, o meserie importantă în sat. Mașinăria pe care lucra stă la loc de cinste în micul muzeu din incinta bisericii. „Și eu am lucrat la făcut funii, l-am ajutat pe bunicul, dar acum nu-i mai e nimănui de folos unealta asta”, spune Marianne. „Dar când vreun sas ple­cat în lume se întoarce acasă, hâr­bul ăsta îl în­toarce în anii copilăriei. Lucrurile vechi sunt pline de amintiri”.

În 1990, după plecarea masivă a sașilor din România, în Moșna mai rămăseseră foarte puțini. Fiindcă Marianne a rămas, i-a fost încredințată grija bisericii din localitate. S-a mutat, cu soțul ei, în „Casa Îngrijitorului”, o clădire micuță, încas­trată în zidul de apărare al bisericii. „Aveam și casa noastră, în sat, dar ca să mă pot ocupa de bi­serică, trebuia să locuim aici. E foarte mult de lucru. Deschideam porțile la prima oră și le închideam seara, târziu, astfel ca oricine dorea să poată veni s-o viziteze”. La început, veneau în va­canțe doar sașii plecați. În vechea casă pa­ro­hială, fuseseră amenajate câteva spații de cazare. Nu erau cine știe ce condiții, dar oamenii erau bucu­roși să petreacă câteva zile în sat. Dar în 1993, o dramă cumplită avea să întunece pentru tot­deauna viața Mariannei. Din cauza unui horn în­fundat, soțul și cele două fete i-au murit, in­toxi­cați cu gaz, în timp ce ea se afla în comă, într-un spital. Nu vrea să vorbească despre întâm­pla­rea de-atunci. A îngropat-o în cimitir, cu cea mai frumoasă parte a vieții ei.

„Haiducii lui Șaptecai”

Turnul slăninii

În perioadele anului când în Moșna nu prea veneau turiști, Marianne pleca în Germania, la rudele ei. Cel mai mult a rezistat să stea trei luni de zile, cât a și lucrat la un azil de bătrâni. „Nu m-am putut acomoda deloc în Germania. Îmi era prea rece totul. Și la verișoarele mele, dacă vo­iam să merg în vizită, trebuia să-mi fac progra­mare. Am crezut că înnebunesc. Într-o zi, am vă­zut la televizor filmul „Haiducii lui Șaptecai”, cu Florin Piersic. Apăi, când am auzit vorbă românească, de n-am plâns…! Mereți cu Ger­mania voastră și cu banii voștri cu tot, că eu mă întorc acasă!”, povestește Marianne. „Aveam servici bun, lucram la un azil de bătrâni, unde mi-a plăcut foarte mult și câștigam bine, dar, când mă întorceam acasă, plângeam întruna. La azil, le vorbeam bătrânilor doar despre Româ­nia, despre Moșna și biserica mea dragă, despre anii fericiți ai copilăriei, când satul forfotea de muncă și bucurie. Le vorbeam chiar și celor care erau prea bolnavi ca să mai poată înțelege ceva. Asta mă mai alina, mai uitam, dar dorul nu mi-l stingea. Mie nu mi-a plăcut acolo deloc. Ade­vărul este că m-am temut mereu să nu mor în Germania. Aici, la Moșna, sunt mormintele celor dragi și aici trebuie să fie și al meu! Mă bucur că m-am întors. Îs în largul meu și mă simt acasă”.

Pașii prințului

Încântat de costumele populare ale copiilor

Marianne are 70 de ani, dar nu-i arată. Din cei 52 de ani lucrați, mai bine de jumătate a fost bucătăreasă la cantina fabricii „Emailul Roșu” din Mediaș, unde gătea, în medie, pen­tru o mie de persoane zilnic. În ogra­da casei de la Moșna, avea peste o sută de găini și vreo zece porci, iar în pivniță, mai bine de o mie de litri de vin. După ce au început să vină tu­riști în sat, tot ce mâncau era din gos­podăria Mariannei. În 2012, cu apro­barea și sprijinul episcopului evan­ghe­lic de la Sibiu, Reinhert Guib, Ma­rianne a accesat fonduri europene, ca să renoveze fosta casă parohială și s-o amenajeze, astfel încât să poată fi in­tro­dusă în circuitul turistic. A refă­cut-o total, și acum e o mică pensiune de care e mândră. O pensiune plină de lucruri și amintiri săsești.

„Fără drag nu se leagă nimic”

Printre romanițe, cele mai dragi flori

Trecem prin două curți ale bise­ricii, înțesate de păpădii înflorite. Fie­care fir de iarbă crescut printre pie­trele ce pavează aleea o face pe Ma­rianne să dea din mână, la fel, vreo pân­ză de păianjen legănându-se, aproa­pe nevăzută, într-un colț din in­teriorul bisericii. „Când eu mă ocu­pam de biserică, n-ați fi văzut așa ceva!”. Apasă cuvintele într-un fel anu­me, cu mândria și împăcarea de sine a omului ce știe că și-a făcut da­toria, veghind asupra inimii oricărui sat săsesc: biserica. Acum, de ea se ocu­pă o firmă de turism. „Cei de acolo ar vrea să facă multe, dar e greu, tare greu să găsească oameni care să se priceapă și că­rora să le și placă ce fac. Eu sunt născută și cres­cută în Moșna, botezată în cristelnița asta, confirmată și cununată tot aici, de aceea mi-i dragă biserica noastră ca nimic altceva. Când băteau clopotele, duminica, se umpleau ulițele din sat de oameni îmbrăcați în portul nostru să­sesc. Uite, mi-a dat Dumnezeu putere să trec pes­te necazuri și să mă țin de biserică. Nu știu cum ar putea face asta cineva plătit să se îngrijească de ea. Dacă nu faci cu drag, nimic nu se leagă”.

Și-apăi, cum să nu lucrezi cu drag, într-un loc demn să fi fost călcat de pașii unui prinț? Ma­rianne nu știe ce fericită întâmplare a făcut ca pe itinerariul stabilit de organizatori pentru prima vizită în România a Prințului Charles, să fie aleasă și biserica lor din Moșna. Deși au trecut atâția ani de atunci, emoția e aceeași. Marianne îmi arată fotografiile în care-a fost fixat pentru eternitate evenimentul: primarul și directorul școlii, și lângă ei, Marianne Rempler, îmbrăcată cu fustă și Diendel (pieptar) săsesc, mândră ne­voie mare să le arate bise­rica îngrijită de ea. Doar ele­vii școlii din sat, îmbrăcați și ei în port săsesc, să fi fost mai emoționați decât ea. Mai ales că oaspeții au fost tratați cu „hanklich”, plăcinta sași­lor, cu fel de fel de um­plu­turi, făcută tot de mâinile ei. Marianne crede, de altfel, că la vizita aceea din Moșna a des­coperit prințul Charles fru­musețea Ardealului. I-a plă­cut ce-a văzut, s-a tot în­tors de atunci înainte în Ro­mânia, salvând de la pieire tradiția.

Rușinea e mai mare ca dorul

Turnul cel mare al bisericii din Moșna

Cei mai mulți sași au plecat în Germania în 1990, pentru reîntregirea familiei. Pentru cei plecați înainte de 1989, Ceaușescu făcuse o înțelegere cu președintele de atunci al Germaniei Demo­cra­te, astfel încât fiecare sas ce vroia să plece din Ro­mânia avea un preț. „Nemții îi vroiau mai ales pe cei cu studii superioare, pentru care sta­tul german și plătea mai mult. Într-un fel, bine au făcut, că toți se școliseră aici gratis și tre­bu­iau să-și răscumpere cumva ceea ce statul român investise în ei. Dar dacă sașii ar fi rămas, țara ar fi arătat cu totul altfel acum. Sașii din Ardeal sunt o parte importantă din inima României”.

În Moșna, în 1989, erau 2400 de sași, dintr-o populație de 2600-2700 de locuitori. Astăzi, aici mai trăiesc doar patru oameni: Marianne și încă trei bărbați, bătrâni și bolnavi.

„Doamnă, mulți sași s-ar mai fi întors, dar rușinea le e mai mare decât dorul. Nu pot recu­noaște că au greșit plecând. Unii s-au mai întors, s-ar mai fi întors și alții, dar statul le luase deja ca­sele și nu mai aveau unde și la ce să se în­toarcă. Când avem întâlnirile sașilor, care se țin regu­lat, să-i vedeți cum plâng pe la colțuri, se as­cund unii de alții și plâng. Nu așa, în hohote plâng, doamnă!”.

Vreau s-o scot pe Marianne din lacrimă și s-o-ntorc în raiul copilăriei din Moșna. „Tare uniți eram pe-atunci, nu era nici un fel de duș­mănie între noi, fie că eram sași, români, unguri sau țigani. Nu erau bogați și săraci, nu se vedea asta între copii, căci la școală mergeam îmbră­cați cu toții în uniformă, iar la biserică, în cos­tumele noastre săsești. Ne adunam câte-o gașcă și ne jucam împreună, glumeam, râdeam, mer­geam la baluri. Iar la biserică! Doamne, da’ cine să fi îndrăznit să întârzie după ora zece, când începea slujba? Și dacă se-ntâmpla, nimeni nu-ncerca să intre, stăteau ascunși afară, pe lângă ziduri, să nu-i vadă oa­menii și să fie de minu­ne-n sat”.

Biserica fortificată din Moșna

Biserica din Moșna e considerată a fi una din cele mai frumoase biserici evanghelice luterane din Transilvania. Unici, cu siguranță, sunt stâlpii care susțin bolta, înclinați ca niște spinări de oameni îngenuncheați. Așa au fost gândiți de Andreas Lapi­ci­da, renumitul sculptor în pia­tră al sașilor transil­vă­neni din secolul XV. Tot opera sa este și taber­na­culul sculptat în piatră, înalt de 11 metri, cel mai mare de acest gen din în­treaga Europă. Cât timp a avut în grijă biserica, banii din vânzarea biletelor către turiști, din cei pentru ca­zarea în casa parohială și din donațiile gene­roase ale celor care-au trecut pe-aici, Marianne i-a strâns. Și când a venit vremea, cu banii aceș­tia s-a realizat renovarea bisericii, a orgii, dar și înlocuirea geamurilor sparte cu niște vitralii vesele, din cercuri colorate, prin care lumina se prăvălește nestingherită în interiorul zidurilor vechi de mai bine de cinci secole.

Drumul de strajă

Din păcate, biserica din Moșna a amuțit. Nu se mai țin slujbe, nici clopotele nu mai bat du­mi­­nica, ulițele satului sunt pustii. Doar poveștile mai trăiesc: magaziile de slănină. Când vremu­rile erau grele, sașii se refugiau, cu toții, în forti­fi­ca­ția bisericii. În prima curte își lăsau anima­lele. În curtea a doua, zidul care o împrejmuia adă­pos­tea cămările pentru provizii, niște încăperi în ca­re oamenii își țineau slănina afumată, hrana de ba­ză a sașilor din Ardeal. „Turnul slăninii”, sim­bo­lul nepieritor al unor vremuri în care Tran­sil­va­nia părea să le fie sașilor patrie pentru eter­nitate.

Pășesc, alături de Marianne Rempler, pe un pământ afânat, pe care se citesc cu ușurință ur­mele celor ce au trecut re­cent pe-aici. Urmele celor de demult, din vre­murile intrate în poveste, nu se văd, dar trecerea lor se mai simte: un abur ce ne însoțește la fiecare pas. Zidul din jurul bi­sericii stră­puns, la dis­tan­țe ega­le, de niște fe­res­truici. Unele au des­chi­dere în jos, către curte, altele, în sus, direct spre cerul al­bas­tru. Cerul este ace­lași. Doar oamenii au ple­cat.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian