Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

EMILIA POPESCU: „Îmi doresc să fiu sănătoasă și să lucrez”

– Este una dintre marile actrițe ale teatrului și filmului românesc. După zece ani magici petrecuți la Teatrul „Bulandra” și apoi la Teatrul de Comedie, acum este actriță a „Teatrului Național” din București, unde joacă în foarte proaspăta premieră „Adio, domnule Haffman!” –

„Emisiunea «Te cunosc de undeva» m-a revitalizat”

Înainte de intrarea în scenă (Foto: Florin Ghioca – 2)

– A venit vara, și norii pandemiei par să se ri­sipească, ușor, ușor. Ce părere aveți despre în­cercarea prin care am trecut? Există o morală a acestei experiențe?

– Așa crede omenirea, că ar avea de învățat. Omenirea ar avea de învățat în fiecare zi, pentru că nu trebuia să vină pandemia ca să ne arate cât suntem de prost informați și de lipsiți de putere de decizie noi, ca indivizi. Eu nu am învățat nimic nou față de ceea ce știam: că se poate trăi și fără noi, artiștii. Prost, dar se poate. Gândește-te că nu mai există muzică, teatru, aproape nimic vizual. Unii pot să trăiască și așa, iar tu, ca artist, trebuie să fii conștient că se poate, să lași nasul puțin mai jos, și să ai puțin mai multă smerenie, dar eu asta o aveam și dinainte. Prin urmare, pandemia nu mi-a adus nimic nou, decât niște surprize neplăcute din partea unor oameni. Atât.

– Din punct de vedere profesional, cum a fost acest ultim an?

– Profesional, mi s-a întâmplat acum ceea ce nu mi s-a mai întâm­plat de foarte mulți ani. Nu m-am gândit că anul ăsta o să lucrez în teatru cu Vlad Massaci și cu Felix Alexa. Iar emisiunea asta de la te­le­viziune, „Te cunosc de un­deva”, m-a revitalizat. E ca și când și-a adus aminte lumea de mine: vi­zi­bilitate foarte mare. Muncă foarte mul­tă, foarte stresantă, dar cu o echipă foarte bună. Ne-am înțeles de minune cu toții, iar pentru mine a fost o experiență deosebită să intru în pielea atâtor personaje ce­lebre.

– Cum se simte o mare actriță de teatru pe un platou de televi­ziune?

– Toți au fost extrem de respec­tuoși cu mine și m-am simțit foarte bine cu ei, deși am avut și niște frici ciudate, teama unui actor pe care o echipă de televiziune nu putea să o înțeleagă. Ca actor, ai alt tip de emoție, vrei mai multe repe­tiții, mai multă sigu­ranță. Pentru mine, emisiu­nea aceasta a fost o lecție de smerenie.

– În ce sens?

– În sensul că fiind o emisiune cu juriu, e des­tul de dificil ca, plecând dintr-o anumită poziție dobândită pe scena teatrului, să mă duc să îmi dea note cei de acolo. Uneori ai senzația că nu sunt date pe drept. Dar înveți și te smerești. Este un tur de forță, cu adevărat. Dovedești că îți poți face meseria în orice condiții. Și asta este cel mai important.

– Vă doriți ceva în momentul de față?

– Da, să fiu sănătoasă, să nu mă mai doară așa de mult spatele și să lucrez, să mă duc și să am îndrăzneala să spun „vreau să fac asta cu tine!”.

– Dar un rol anume vă doriți?

– Urmează să joc în „Livada de vișini”, dar cel mai mult îmi doresc să lucrez cu oameni pe cât se poate la fel ca mine, bucuroși să se întâl­neas­că unii cu alții, să facă teatru fără încrâncenare. Nu cred în această meserie făcută cu încrâncenare. Nu cred! Deși sunt foarte mulți care o fac așa și le iese bine. Dar eu, personal, nu cred. Se trăiește mai greu când ești încâncenat. Oamenii încrâncenați nu o duc bine, nu sunt împăcați cu ei înșiși.

„Credeam că o să mă fac pianistă…”

– Întorcându-ne în trecut, vă amintiți cum ați decis să deveniți actriță?

În ”Deșteptarea primăverii” (1991)

– Da. La 14 ani, m-a dus mama pe platoul de fil­mare la „De ce trag clopotele, Mitică?”, filmul lui Pintilie. Ea se ocupa de scena balului din film. (Ma­ma Emiliei Popescu, Malu Iosif, este o fai­moasă balerină și coregrafă n.r.) Și atunci m-am hotărât. Până atunci, mă gândeam că o să mă fac pianistă, să cânt ală­turi de fratele meu, care e vio­lon­celist, să mer­gem împreună în turnee…

– Care au fost men­torii dvs.?

– Doamna Olga Tu­do­rache a fost profe­soa­ra mea. Tot timpul am vrut să devin capabilă, să am forța și puterea doam­nei Olga.

– Care au fost în­tâlnirile care v-au mar­cat uman și profesional?

– Una dintre ele este cunoscută, cred: Florian Pittiș, Moțu, este „părintele” meu în teatru, mama și tata la un loc. A și fost asistent la clasa noastră un an și jumătate, ulterior a venit Florin Zamfirescu. Moțu chema toți marii actori să ne vadă examenele din facultate. Așa m-a văzut domnul Rebengiuc, în anul întâi, și i-a zis lui Stere Gulea să mă ia în „Mo­romeții”.

„Chiar și când sufăr, mulțumesc că sunt vie”

– Ce vă aduce dumneavoastră zâmbetul pe bu­ze?

Cu Ștefan Bănică jr în ”Cui i-e frică de Virginia Woolf”

– Zâmbetul pe buze mi-l aduce fiecare diminea­ță, indiferent de vremea de afară. Dacă e urât, mă dor un pic oasele și sunt un pic supărată, dar tot mul­țumesc pentru că sunt vie. Și când sufăr, mul­țumesc că sunt vie. Când eram tânără nu eram așa. Acum am această conștiență că sunt vie. Sufăr? Bravo! Important este că sunt vie.

– Sunteți o femeie credincioasă?

– Da. Am o relație specială cu Dumnezeu, deși nu am fost crescută așa. Părinții mei erau foarte cre­dincioși, dar nu erau religioși practicanți, nu ne du­ceam la biserică. Eu sunt botezată catolic. Trebuia să fiu botezată ortodox, la fel ca fratele meu, dar am fost bolnavă și bunica m-a luat și m-a dus la catolici, pentru că ma­ma și bunica sunt catolice, fiind franțuzoaice. Dar nu s-a ținut nimeni de mine ca să fac pașii necesari. Drept care sunt credincioasă așa cum am simțit eu, fără vreo îndrumare. Merg la biserică mai des, mai ales după ce am devenit mamă. Îmi plac bisericile goale, ca să pot să mă rog în liniște. În străinătate nu-i nicio problemă, că nu merge nimeni la bise­rică. Dar la noi, din fericire, bisericile sunt pline, iar oameni mai în vârstă, care mă recu­nosc, vor să facă con­ver­sație cu mine. Când mă văd, sar pe mine. E un lucru frumos, de fapt. Cred în Dum­ne­zeu pentru că de fiecare dată mi-a dat răs­punsul potrivit, în momentul potrivit.

– În curând se vor ridica restricțiile pan­demiei. Ce proiecte aveți și unde vă vor putea vedea admiratorii dumneavoastră?

– Tocmai am avut premiera spectacolului „Adio, domnule Haffman!”, în regia lui Felix Ale­xa, la Teatrul „Național”. Este un text foarte bun, dis­tins în Franța cu cele mai prestigioase premii lite­rare.

– Ce rol jucați în acest spectacol?

– Joc rolul soției unui ambasador nazist, dar este un rol pozitiv, comic, tonic, plin de viață și fără fițe. Am avut norocul unei echipe formidabile, joc ală­turi de patru colegi minunați: Alexandra Sălceanu, Andrei Finți, Richard Bovnoczki și Alex Po­to­cean, cu care m-am înțeles de minune. Sunt niște oameni deosebiți! La TNB mai joc în celebra co­medie „Preșul”, în regia lui Mircea Cor­niș­teanu, un spec­tacol care a fost jucat și în pan­demie, pe aco­perișul teatrului, la „Amfiteatrul în aer liber”. Am avut mare noroc să mai putem să jucăm în pe­rioada aia… Mai pregătesc un spec­tacol la „Tea­trul de Comedie”, despre care o să pot să po­vestesc mai multe în curând. Tot la „Co­me­die”, joc în „Totul în grădină”, în di­rec­ția de sce­nă a lui Victor Ioan Frunză, și în „Pu­ricele”, regizat de Horațiu Mălăele. Nu le-am jucat în ultimul an și jumătate, pentru că sunt spectacole cu multe personaje și a fost mai greu cu distanțarea…

– Vă este dor de cineva, în mod special?

– Mi-e dor de anii în care fiica mea, Maria, era mică și lipsită de griji. Și mi-e dor de cei zece ani petrecuți în Teatrul „Bulandra”, de trupa care eram atunci, de tot ce am făcut acolo și de starea de efervescență cre­atoare care a existat în anii aceia.

– Ce mesaj le transmiteți cititorilor noștri și admiratorilor dumneavoastră de o viață?

– Le transmit să mă iubească în continuare. Le promit că nu am să mă schimb niciodată, că am să rămân la fel de energică, și le doresc să fie sănătoși, ca să se poată bucu­ra de viață.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian