Dascălul Ștefan și minunile sale

– Înainte de Sărbătoarea Învierii, pașii m-au purtat în satul Letca Nouă din Giurgiu. Aflasem că icoana Maicii Domnului a plâns din nou. Nimic nu m-a pre­gătit însă pentru ceea ce aveam să descopăr: un șir de minuni, care m-au lăsat fără grai. Și toate mă pur­tau către Ștefan, dascălul bisericii satului, de aproa­pe 23 de ani –

„Aș lua în brațe zidurile bisericii să le strâng la piept. Mi-s dragi de parcă aș păși în altă lume, când intru în curtea ei”. Ștefan Prună e înalt, aproape un uriaș, dar cu o inimă de copil. Are mâini puternice și muncite la lucrul pământului și la păstoritul oilor. Stă în strana bisericii de la 13 ani și știe încă precis ziua când a ajuns acolo, lângă Ion Necula, dascălul cel bătrân al bisericii: 24 septembrie, 1998. Un copil sfios și timid, născut parcă anume să trăiască în biserică. Oamenii din sat nici nu l-au înțeles. Cum să-l înțeleagă pe băiețelul care, duminică de duminică, dar și în fiece sărbă­toare, când îl în­voiau special chiar profesorii de la școală, venea la slujba litur­ghiei, ca un om bătrân? „Co­livarule!”, îi stri­gau când îl ve­deau că trece pe uliță spre bise­rică. „Te duci aco­lo să cer­șești!”. Dar lui nu i-a păsat. Așa cum trece acum prin curtea bi­sericii, cu pași mari și ușori, de parcă ar călca pe nori, tot așa a trecut și prin lume. Fără să-i pese de gura ei, pe care – tot lu­mea spu­ne – „o astupă doar pă­mân­tul”.

„Eram mic și timid, singu­rul copil care venea la bise­rică re­gulat. Unii spuneau că sunt prea mic pentru asta, alții mă lăudau. Eu însă simțeam o ușu­rare, o ocrotire când veneam la slujbe. De când am venit, ure­chea mi-a fost tot timpul la stra­nă. Cântă­rile mă răsco­leau”. Așa, vrăjit de ru­găciuni, a ajuns să le învețe pe de rost. Dascălul Ștefan știe pe dinafară toată liturghia, Para­clisul Mai­cii Domnului și slujba Parasta­sului. Din dra­goste. Nici ai lui nu l-au înțe­les cu iubirea asta a lui de Hristos și biserică. Ei nu ve­neau la liturghie. Nu veneau atunci, nu vin nici acum. „Aveam o viață grea, am fost șapte frați acasă, tata lucra, era plecat, iar noi cu mama, grijeam ani­malele din bătă­tură. Am avut mai puțină copi­lărie și mai mul­tă muncă. Va­canțele erau cu muncă. Atunci când se termi­nau, mergeam la școală și la biserică. Dar să știți că a fost frumos, chiar dacă a fost greu. Ne-am iubit în familie și ne-am ajutat me­reu”.

Lacrimile Preasfintei

Împlinise, în primăvară, 17 ani. Era deja un flă­cău în puterea vârstei, dar căruia nu-i ardea de distracții, ca celor de seama lui. În baruri și dis­coteci nu a călcat niciodată, băutură nu a pus în gură nici pic. „Doar vinul pus de mama în friptură, să se pătrundă bine, atâta știu”. Deși astăzi este căsătorit și are și un băiețel, în anii adolescenței viața lui semăna mai degrabă cu a unui călugăr. Atunci ca și acum, a trecut prin viață de-abia atin­gând-o, cum treci un vad cu apă puțin adâncă. De gândit s-a gândit să dea la semi­nar, să fie preot, dar ceva în adân­cul inimii l-a oprit. Nu știe exact ce anu­me. Poate că Domnul l-a vrut aici, la strană, în fața alta­rului. Nu preot, ci aju­tor de preot, stăpân pe pri­cesne și rugăciuni. Și tot Dom­nul avea să îi răsplă­tească sme­renia și răbda­rea, învred­ni­cindu-l să vadă, primul din sat, cea mai mare minune din câte se întâm­plaseră în ultima jumătate de veac. În sat toc­mai fusese in­sta­lat un preot nou, părintele Ed­mond Nico­lae Popa. După litur­ghie, Ștefan a rămas la biserică, împreună cu tușa Silvia de la lu­mânări, să deretice. Înainte să plece spre casă, s-a dus la icoa­na Preacu­ratei, să se închine. „Atunci am observat că pe chipul Mai­cii Domnului curg șiroaie de lacrimi. Eu am crezut că este apă, că poate se crăpase vaza de flori de deasupra icoanei, așa că am luat vaza și am șters chipul Preasfintei, apoi am mai dereticat puțin prin biserică. Când m-am uitat din nou la fața Preacuratei, am văzut că era, din nou, numai șiroaie de lacrimi! A doua oară când le-am șters, mi-am dat seama că nu este apă – lacrimile erau ca uleiul și răspândeau o mireas­mă foarte fru­moasă, ca cea de mir. Am chemat-o și pe tușa Silvia și am șters a treia oară icoana, dar, minune, în doar jumătate de ceas era din nou, toată, șiroaie de lacrimi! Atunci am alergat la părintele Nicolae, care ne-a sfătuit să nu spunem nimănui, ca să vedem ce lucrare va avea Maica Domnului. Peste doar câteva zile, icoana a plâns din nou, iar șiroaiele curgeau atât de tare, încât ajungeau până jos, aproape că se prelingeau peste margi­nea ei. Am fost așa de șocați, că ne-a fost fri­că să nu vină cineva să ne fure icoana, așa că am stat de veghe câteva nopți, împreună cu un alt cre­din­cios, nea Dumitru. Mi-aduc aminte că într-una din ele, după ce făcusem Acastistul Maicii Domnu­lui, dinspre icoană, parcă din interiorul ei, s-a auzit o trosnitură, de parcă ar fi crăpat un vreasc. Când ne-am uitat la Preacurata era, din nou, numai șiroaie de lacrimi”. Minunile acestea l-au marcat. Avea doar 17 ani, își așternuse peste inimă multe ru­găciuni, sufletul îi tânjea mereu după cer, iar acum cerul însuși parcă venise pe pământ. Plânsul Maicii Domnului nu a fost însă singura minune din viața sa. Ur­mă­toarea l-a răscolit și mai tare, a fost un semn de sus, care l-a așe­zat, pentru tot­dea­una, în brațele lui Dumnezeu.

Întâlnirea cu Dumnezeu Tatăl

Făceau Paraclisul Maicii Dom­nului. După minunea cu­tre­mură­toare a plânsului Prea­sfintei, mi­nune care se tot repe­ta, părintele Nicolae s-a gândit că la Letca e nevoie de o jertfă duhovnicească, de rugăciuni aprinse și continue, altfel decât la o obișnuită parohie de mir, care își așteaptă credin­cio­șii mier­curea, vinerea, în duminici și sărbători. Așa că la miez de noap­te, se strângeau în biserică să se roage. Era iarnă, și Ștefan nu se dezlipea de sfântul lăcaș nicio clipă. Noap­tea nu mai ple­ca acasă, ci dormea într-o că­măruță a cen­tralei bisericii, să grijească de foc mereu, ca în sfân­tul lăcaș să fie tot timpul cald. Așa a făcut și atunci. Târziu, după miezul nopții și săvârșirea Paraclisului Maicii Domnului, s-a întins și a ador­mit puțin, cu un somn iepuresc, în care un ochi îi era la foc, altul la ceasurile centralei pe care le veri­fica mereu. În vis se făcea că e dimineață și că plea­că de la biserică la un magazin pentru a-și lua de-ale gurii. Drumul acesta îl făcea, nesmintit, de ani de zile, trecând pe lângă o pârloagă, un triunghi verde aflat între gră­dini, un loc al nimănui, care avea în centru trei co­paci. «Când m-am apropiat, am văzut trei bărbați în vârstă – purtau barbă, erau cărunți și îmbrăcați în straie vechi, ca cele din icoane, și căutau ceva. I-am întrebat ce caută și dacă pot să îi ajut. Nu mi-au răspuns nimic, au continuat să caute, așa că le-am spus: «Doamne ajută!» și am dat să ies îna­poi în drum. Atunci, pe uliță, mi-a apărut un alt bătrân. Era îmbrăcat în veștminte albe, în jurul dânsului era lumină, o lumină atât de puternică, încât nu m-am putut apropia. Avea un chip blajin. «Pot să ajut, să vă fiu și eu de folos cu ceva?», l-am întrebat. «Ei caută o sfântă icoană, dar lasă-i să caute, că nu o va putea găsi decât un om cu un gând bun». «Și nu-mi dați și mie bine­cuvântare să o caut și eu?». Atunci bătrânul m-a binecuvântat, iar după binecuvântare, în fața mea, pe pământ, a apărut, ca prin minune, o icoană. Era chiar la rădăcina celor trei copaci. M-am repezit și am luat-o repede, bucuros, și i-am adus-o bătrâ­nului îmbrăcat în lu­mină. El m-a binecuvântat din nou, apoi m-a săru­tat pe frunte. În clipa aceea, s-a schimbat ceva în inima mea și am simțit o căldură în tot trupul. Par­că-L știam pe bătrân, așa că L-am întrebat de unde-L cu­nosc. «Să te uiți la intrare în Sfânta Bise­rică, aco­lo sunt Eu, Dum­nezeu Ta­tăl». Cuvin­tele m-au zgu­duit atât de tare încât m-am trezit. M-am așe­zat pe mar­gi­nea patului. Era ora 3 di­mineața, dar nu am putut să mai adorm până la ziuă. Deși de-abia ațipisem pu­țin, mă sim­țeam odihnit, de parcă dor­misem toată noap­­tea. Să­ru­tarea și bine­cuvânta­rea Bă­trâ­nului miș­caseră ceva în ini­ma mea. În bine”.

Ninsese în dimineața aceea. Un pospai de zăpadă se așter­nuse prin grădini, lăsând dru­mul negru și jilav. Ștefan s-a tre­zit dis de dimi­neață, așa cum făcea de ani de zile. A mers direct în biserică, s-a în­chi­nat, a băut puțină agheas­mă. Întâl­nirea de peste noapte îl zguduise. Era numai cu min­tea la ea. „M-am gâ­ndit că ori este un semn de la Dumnezeu, ori este un simplu vis de noapte sau, cine știe, o amă­gire a celui rău”. S-a gândit să pună visul la încercare, să caute icoana în realitate, așa cum o căutase și în vis. Locul era la doi pași de bise­rică, în drumurile lui zilnice, trecea mereu pe lângă el. „Am intrat pe por­tiță și m-am apropiat de cei trei copăcei. Ninsese, se aș­ter­nuse un strat subțire de zăpadă. Am recu­nos­cut totul. Era ca în vis. M-am apropiat, și jos, la rădă­cina lor, era chiar Sfânta Icoană din vis! Zăpada căzuse peste tot, dar nu și pe ea. Nici fulg de zăpadă nu era pe ea! Icoana, foarte veche, era udă de la pământul jilav. M-am cutremurat! Aflarea aceasta a icoanei m-a însfiat. Mă gândeam că ceva din vis începe să vină în realitate. Am ridicat-o, am dat un pic cu mâneca peste ea, prea puțin se între­ză­rea din pic­tură. Era neagră de la umezeala pă­mân­tului. De bucurie, am alergat până la biserică să îi spun părintelui. Nici nu am mai ocolit ca să in­tru pe poartă. De ne­răbdare, am sărit gardul. Pă­rin­tele Nicolae mi-a spus să o iau ca pe o binecu­vân­tare de la Dum­nezeu. A descifrat inscripția de pe icoană și mi-a spus că ar fi vorba de Învierea Dom­nu­lui. Apoi am făcut Paraclisul Maicii Dom­nului, iar icoana am așe­zat-o la o fereastră din sfân­tul altar. Despre întâmplare nu am spus nimănui”.

Locul sfânt

Drumul galben, de lut, șer­puiește printre casele cu un sin­gur etaj, pe care de abia le ghi­cești în spatele cor­codușilor, cireșilor, piersicilor și oțeta­rilor care străjuiesc, dimpreună cu gardurile, curțile lungi și întinse. În sat e o liniște și o pace în care mă scufund cu totul. Din când în când, câte un copil trece grăbit și-mi dă binețe. La Letca Nouă, toată lumea salută pe toată lu­mea. Merg să văd cu ochii mei locul din visul lui Ștefan unde a găsit icoana. „Îi loc sfânt!”, îmi spune nea Ion, bărbatul care îmi iese în cale pe uliță. După ani de zile în care a fost al nimănui, locul a intrat în proprietatea lui, dar se gândește că ar trebui să-i dea bisericii partea din mijloc, acolo unde a apărut icoana, ca să fie ridicată o troiță. „Eu am stat ani de zile în Țara Sfântă, am lucrat acolo și am umblat pe la toate locurile sfinte ale crești­nătății. Ei, la fel e și locul ăsta. Păi, dacă s-a arătat icoana? Așa, dîn pământ! Oa­menii când trec prin fața lui își fac cruce”.

Aflarea icoanei a zguduit tot satul. Cum să ajun­gă acolo? Pur și simplu, apăruse din pământ. În acea grădină a nimănui nu fusese nicio­dată niciun sfânt lăcaș, ba, și mai mult, nu existase vreodată o casă. Icoana nu-și arătase însă toată pu­terea ei dum­ne­zeiască. Avea să-l lege pe Ștefan de una dintre cele mai uluitoare minuni din câte mi-a fost dat vreodată să întâlnesc în viața mea de jur­na­list.

Icoana călătoare

Ziua care tocmai trecuse îl răscolise cu totul. „Gân­dul îmi era doar la icoană și la Bătrân. Ceva se schimbase în­lăuntrul meu”, îmi spune Ște­fan, privind în pământ. Icoana îi pecetluise slu­jirea pe care o făcea de șapte ani încheiați. Locul nevoinței lui, biserica satului, adăpostea acum un odor descoperit chiar de el. Cu gândurile aces­tea în minte a adormit. Dimi­neață, când se crăpa de ziuă, s-a grăbit să des­chidă biserica pentru a-și revedea icoana. Părintele Nico­lae o așe­zase în altar, pe pervazul ferestrei. Ște­fan a deschis ușor ușa diaconească, s-a închinat spre Sfânta Masă și a în­lemnit… În fața lui se căsca fe­reastra goală. Icoa­na minunată dispăruse. La înce­put a crezut că părintele o mutase. L-a sunat, dar părintele Nicolae, la fel de mirat ca și el, i-a spus că nu mai fusese la biserică. Odorul de preț se mis­tuise așa cum ve­ni­se… „Tul­burat, am mers la locul în care o găsisem în dimi­neața trecută. De când am pășit pe el, am văzut-o. Era lângă copaci, exact în aceeași poziție în care o găsisem! Plecase singură din biserică… Nici nu am mai avut curajul de a mă apropia. Se întâmplase deja o mare minune în dimi­neața tre­cu­tă, acum nu mai aveam curajul de a lua icoana în mâini. L-am sunat pe părintele Nicolae, el mi-a spus să nu mă mișc din loc, că vine repede. Între timp, s-au strâns vecinii, lumea din sat, până când a venit părintele, cred că eram deja cam 20-30 de credincioși. Am săvârșit împreună Acatistul Învierii, iar apoi părin­tele a luat icoana și, în pro­cesiune, am adus-o la biserică și am așezat-o la închinare în fața icono­sta­sului. De atunci, icoana nu a mai plecat nicio­dată”.

Orice pelerin care vine azi la biserica din Letca Nouă se poate închina acestui odor de preț. Icoana se află chiar la intrare, în partea dreaptă. După ce i-am aflat istoria, m-am apropiat de ea cu un fior. Pe icoană se vede lim­pede Hristos coborând la iad – re­prezentarea Învierii, în tradiția ortodoxă. În dreapta și stânga Mân­tuitorului de abia se ghicesc Adam și Eva, șterși de vreme. Icoana e foarte veche, aș zice că poate chiar din secolul al XVIII-lea. De unde a venit? Cui i-a aparținut, până când s-a arătat, mira­culos, pe un loc al nimănui, într-un sat pierdut în lun­ca Milcovățului? Răspunsul este la Dumnezeu.

Înainte să ne despărțim, l-am în­trebat pe Ștefan dacă ar putea să facă și altceva în viață. Să își ia, de pildă, o slujbă mai bine plătită. Mi-a spus că au vorbit și în familie despre asta, dar că nu se vede în altă parte. Asta va face până la moar­te. Îi va cânta imnuri lui Dum­nezeu, la strana din Letca Nouă, străjuit de minuni.

În loc de epilog

În 2012, Ștefan a trecut printr-o cumpănă. Una dintre multele prin care cerul l-a încercat. S-a întâm­plat în seara zilei de 30 august. „Pe murgite, chiar de ziua Sfântului Alexandru, de ziua soției”. Era într-o mașină, condusă de cumnatul său, împreună cu trei nepoți. La ieșirea din sat, o căruță le-a tăiat calea. Încercând să o evite, șoferul a tras de volan, iar mașina s-a răsturnat și s-a rostogolit de mai mul­te ori. „Am strigat atunci – «Maica Domnului, sca­pă-ne!». Când am rostit cuvintele, am auzit ca un vuiet și, prin parbrizul mașinii, am văzut o lumină care a intrat înăuntru și s-a mărit, până când ne-a învăluit pe toți. Și tot timpul când ne-am rostogolit, am simțit pe față ceva cald și catifelat, ca și cum o palmă delicată mă ocrotea. Când ne-am dat jos din mașina făcută praf, de nici nu a mai putut fi repa­rată, am văzut că niciunul dintre noi nu avea nici măcar o zgârietură. Am înțeles atunci că acea căl­dură fusese Acoperă­mân­tul Maicii Domnului”.