Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ROD DREHER (scriitor american): „Iubesc ortodoxia. Iubesc să vorbesc despre ea!”

• Când unul dintre cei mai importanți eseiști americani se convertește la ortodoxie, vrei imediat să afli de ce! Nu e chiar așa de ușor să-ți lași cre­dința în care ai fost botezat, iar dacă o faci, de ce să alegi tocmai ortodoxia? În ce constă seducția ei? Cum se explică numărul tot mai mare de oameni care o aleg? În interviul care urmează, veți afla cum un scriitor american de succes poate fi sedus de frumusețea ortodoxiei până la un asemenea grad, încât să ajungă un lucrător al Rugăciunii lui Iisus •

„Când am intrat într-o biserică ortodoxă, am știut că asta căutasem dintotdeauna”

Publicația „The New Yorker” a scris că „The Benedict Option”, cartea lui, este „cel mai discutat și mai important volum cu subiect religios al ulti­mului deceniu”. Rod Dreher este între cei mai im­portanți autori americani ai acestui început de mileniu. Dar, dincolo de lumina reflectoarelor, de aparițiile la marile televiziuni americane, Rod Dreher duce o viață în căutarea liniștii inimii. Pentru el convertirea la orto­doxie a aprins un rug de foc, care arde în inima lui. Rugă­ciunea fierbinte îi mistuie, zi și noapte, inima.

– Înainte să vă ȋntreb de ce aţi ales ortodoxia, ȋn locul altor con­fesiuni creştine, vreau să știu cum a început călătoria dumneavoastră spre Dumnezeu?

St. Francisville, orășelul în care a crescut Rod Dreher

– M-am născut ȋntr-un orăşel din sudul extrem al Americii, pe malul fluviului Mississippi, ȋn statul Loui­siana. Am fost crescut pro­testant, dar familia mea nu a practicat această credinţă, ne duceam la biserică de Paşti şi de Crăciun, şi asta era tot. Într-o zi, mama a câştigat o călătorie ȋn Europa, printr-o tombolă filantro­pică. Ea nu a vrut să meargă și m-a trimis pe mine (aveam 17 ani atunci), știindu-mi dorința de a vizita Parisul lui Ernest Hemingway, cu muzeele sale de artă. Eram singurul tânăr într-un autobuz plin de turiști vârstnici, dar nu-mi păsa, eu nu voiam decât să ajung la Paris. Pe drum, ne-am oprit să vizităm o biserică veche, la o oră distanță de oraș. „Of, ce plictiseală!”, m-am gândit. Dar ime­diat ce am intrat în biserică, m-a copleșit pre­zența lui Dumnezeu! Era Catedrala din Chartres, unul dintre cele mai prețioase vestigii ale crești­nătății occidentale. Dumnezeu se simțea pre­tu­tin­deni. Am știut imediat că El există, și nu doar că există, dar și că mă cheamă la El. Când am ieșit din biserică, nu pot spune că eram deja convertit, dar aveam sentimentul unei căutări. În cele din urmă, când aveam 25 de ani, în 1993, am ales Bi­serica Catolică, fiindcă simțeam că protestantismul nu avea un sâmbure de adevăr în el. Despre ortodo­xie nu știam nimic, sunt foarte puțini ortodocși în SUA. Așa că am devenit catolic, și am fost un cato­lic fervent ani de zile. Mă gândeam că dacă mă țin strâns de argu­mentele în favoarea catolicismului, credința mea rămâne de neclintit. Dar n-a fost așa. Lucrând ca jurnalist la New York, am aflat despre atât de multe rele care se petreceau în Biserica Ca­to­lică, despre abuzurile asupra copiilor, mușa­ma­lizate de epis­copi, ceea ce mi-a provocat o criză spirituală pro­fundă. Soția mea îmi spunea că simte, pentru prima dată în viață, că Îl pierde pe Hristos.

– Era și ea catolică?

– Da, era catolică, s-a convertit de la protes­tantism când ne-am căsătorit. Așadar, am ajuns la concluzia că nu mai putem conti­nua așa, că ne pier­dem credința. Locuiam pe atunci în Dallas, Texas, și am hotărât să vizi­tăm o catedrală orto­doxă. Știam că orto­do­xia oficiază taine au­tentice și ne doream să simțim măcar prezența reală a lui Iisus și a îm­părtășaniei, să ne putem ruga fără să mai simțim atâ­ta furie și neliniște la adresa Bisericii Catolice. Ei bine, când am intrat într-o biserică ortodoxă, am știut că asta căutasem dintotdeauna, că asta mă așteptasem să găsesc atunci când am ales catoli­cismul. În cele din urmă, du­pă un an de închinare în ritul or­todox, ne-am spus: „Aici sun­tem a­ca­să!” Am primit Taina Mirun­gerii în 2006, și de atunci sunt un ortodox devo­tat. M-am con­centrat pe în­dumnezeire, pe rugăciunea lui Iisus, pe ru­găciunea con­tem­plativă și pe propria po­căință. Cre­din­ța mea catolică a fost mult prea cerebrală. Eram cu­fundat în tot felul de idei, ra­ționamente, contro­verse, care îmi împie­dicau deștep­tarea inimii. Dum­nezeu mi-a făcut atât de mult bine în ortodoxie, și iubesc orto­do­xia, iubesc să vorbesc des­pre ea. Umilința prin care a trebuit să trec, cato­lic fiind, a deschis ușa prin care Domnul mi-a pă­truns inima pe calea orto­do­xiei. Și lucrul acesta nu se întâmplă doar cu mine. Vedem astăzi ȋn America o reală intensificare a inte­resului pentru ortodoxie, pe măsură ce protes­tan­tis­mul și catolicismul ȋncep să se destrame. În parohia mea din Louisiana, o pa­rohie ortodoxă, vedem tineri care vin spre noi din­spre protestantism, vin aproape ca niște refu­giați. Mai ales după izbucnirea pandemiei de COVID-19! Ei ȋncep să se dumi­reas­că de această mișcare totalitaristă smintită, care ȋncepe să ȋși adu­ne forțele ȋn America, ȋncep să fie con­știenți de fap­tul că protestantismul nu are nimic prin care să re­ziste, iar bisericile protestante ȋncep să cadă victi­me, ȋn dreapta și ȋn stânga, și ne spun preo­tului și nouă, celor din paro­hie, că ortodo­xia este adevărată, este pu­ternică, și vor să fie în ea. Suntem ȋn pli­nă criză, o criză spirituală, o criză culturală, o criză morală ȋn America, astfel că pute­rea lui Dumne­zeu prin credința ortodoxă devine un ma­nifest.

„În ortodoxie, am învățat rugăciunea inimii și am învățat despre îndumnezeire”

– Cum vă percepeți viața spirituală ca ortodox?

Fericit, cu noul său volum, tradus și în română

– Când eram catolic, eram foarte con­centrat pe respectarea regulilor. Am simțit ȋn adâncul meu că Dumnezeu mă iubește, dar este dezamăgit de mine, pentru că nu urmam suficient de atent regulile. Ei bine, când am ajuns un catolic ȋnfrânt și aproape mi-am pierdut credința, am fost disperat. În orto­doxie, am ȋnvățat o cale diferită, am ȋnvățat rugăciunea inimii și am ȋnvățat despre ȋndumnezeire. Când ești catolic, poți spune că poate există o versiune de ȋndumnezeire, dar nu este același lucru ca ȋn ortodoxie. În ortodoxie am ȋnvățat că Dumnezeu este aproape, că Dum­nezeu este peste tot. Ortodoxia este un mod de viață și acest lucru era ceva foarte nou pentru mine. Vara aceas­ta locuiesc la Budapesta, și când mă duc la birou, mă rog cu rugăciunea lui Iisus tot drumul până acolo și tot drumul ȋnapoi, spre casă. Această rugăciune mă face să mă simt aproape de Hristos, așa cum nu m-am mai simțit ȋnainte. Când citesc din Sfinții Părinți, de exemplu, totul este foarte clar și foarte pur, nimic excesiv intelectual, este ca și cum ai bea apă de izvor. Am aflat că Dumnezeu este cu mine și Îl simt aproape de mine ȋn moduri ȋn care nu L-am simțit niciodată ȋnainte de a deveni orto­dox. Următoarea carte la care lucrez va fi despre „retransfigurarea” lumii. Ceea ce vreau să spun prin asta este că noi, ca și creștini ortodocși, știm că Dum­nezeu este prezent pretutindeni și că El știe totul, dar ȋn Occident noi am pierdut abilitatea de a vedea acest lucru. Deci, această nouă carte a mea va fi cea mai ortodoxă carte scrisă de mine. Inten­ționez să scriu despre modul ȋn care putem ȋnvăța să vedem care este adevărul. Sper să merg pe Mun­tele Athos și ȋn alte mânăstiri, unde să vorbesc cu părinții despre ce putem noi, cei din Occident, să facem pentru a depăși orbirea și să ne deschidem sufletul către Duhul Sfânt, astfel ȋncât să ne refacem acest simț al transfigurării. Dumnezeu a făcut acest lu­cru pentru mine, Dumnezeu face acest lucru pentru mine din momentul ȋn care m-am pocăit, și sunt recunoscător pentru asta.

– V-ați schimbat credin­ța și sufletește? Sunteți mai puternic sentimental?

Frumuseți ortodoxe (Foto: V.-A.-Prevbrajenski)

– Mă uit acum la tânărul care am fost, plin de spaime și ură de sine, și apoi, când L-am întâlnit pe Hristos, am simțit o pace lăuntrică. Îmi amintesc, când m-am întors în orașul meu natal în Loui­siana, în 2011, după ce a mu­­rit sora mea, am hotărât îm­preună cu soția mea să mer­gem să îngrijim de pă­rinții mei vârstnici. Atunci am că­zut într-o depresie adân­­că, fiindcă aveam probleme cu mama și tata, au ieșit la suprafață secrete de familie și lucrurile nu erau așa cum credeam eu că sunt. Duhovnicul meu ortodox mi-a spus atunci să spun rugăciunea lui Iisus, de 500 de ori zilnic, și eu am zis, asta în­seamnă o oră pe zi, cum o să pot face asta?! El mi-a răspuns că trebuie s-o fac din ascultare. Nu-mi venea s-o zic, dar eram atât de dărâmat și de slăbit încât am zis-o. A fost cel mai greu lucru, dacă mi-ar fi spus să merg pe jos 10 mile pe zi, mi-ar fi fost mai ușor decât să stau liniștit și să repet rugăciunea lui Iisus timp de o oră. Dar am ob­servat, după vreo două luni, că inima mea înce­pea să se liniș­tească și că Dom­­nul era acolo, în acea oază de liniște, și mă vindeca, fizic și spiritual. Când mi-am revenit, mi-am întrebat du­hov­ni­cul: „Pă­rinte, cum ai știut că de asta aveam nevoie, să spun rugăciunea lui Iisus de atâ­tea ori?”. El a zis: „Rod, tu trebuia să te eliberezi din temnița minții tale, era sin­gu­ra cale”. Așa a și fost. Dum­nezeu m-a elibe­rat prin cre­dința ortodoxă, mai ales cu ajutorul rugă­ciunii lui Iisus.

– Dostoievski a spus odată că frumusețea va salva lumea în cele din urmă. Ați văzut o astfel de frumusețe în orto­doxie?

Cathedrala din Chartres, care l-a determinat pe Rod Dreher să treacă la catolicism (Foto: Shutterstock)

– O, absolut! N-am nici măcar o zi de când am venit în România (și am fost deja în trei biserici) și am fost copleșit de prezența lui Dumnezeu acolo, ex­primată prin frumusețe. Papa Benedict al XVI-lea, un om pe care îl admir foarte mult, a zis că prin­cipalele argu­men­te cu care se legitimează biserica sunt sfinții pe care îi naște și arta pe care o creează. Domnul vine la noi în primul rând prin împărtă­șanie, dar răzbate și din lucruri fizice. Când intrăm într-o bise­rică ortodoxă, suntem copleșiți de frumusețea care ne deschide calea spre adevăr. La fel se în­tâmplă cu sfinții: când vedem un om de o nespusă bunătate, este ca o întâlnire cu Adevărul Suprem, care este Hris­tos. În ce mă privește, tre­buie să spun că schimbarea mea a început când am intrat în Ca­te­drala din Char­tres și m-a emo­ționat acea frumusețe pen­tru care nu mă pregătise nimic din viața mea de până atunci, un protestant crescut în America sfârșitului de secol XX. Frumo­sul în sine nu este Dumnezeu, ci un semn care arată spre Dum­nezeu. La fel, când intru în bi­sericile orto­doxe și mă întâm­pină icoanele de peste tot, lu­mâ­nările, miro­sul de tămâie – toate sunt semne care arată că­tre Dumnezeu, ele mă ajută să înțeleg și prin simțuri că Dum­nezeu este cu adevărat prezent. Am observat că atunci când invităm oameni în parohia noastră orto­doxă din Louisiana, ei sunt cuceriți de frumosul lo­cului – deși suntem o parohie săracă, bisericile noastre nu sunt decât palide imitații a ceea ce aveți voi aici în România. Totuși, sunt pline de culoare, de sunet, și le spunem oamenilor: „Asta înseamnă să dai slavă lui Dumnezeu, așa vine Dumnezeu că­tre noi”. În America, o țară profund protestantă, oamenii tind să neglijeze frumosul, gândind că frumosul e un fel de păcă­leală, un lux, și nu un dar de la Dumnezeu. În orto­doxie, noi cunoaștem cu adevărat că frumosul este un dar de la Dumnezeu, este una dintre însușirile lui Dumne­zeu. Dacă fru­musețea e me­nită să salveze lumea, după cum a zis Dostoievski, cred că este pentru că adevărata fru­mu­sețe ne deschide ochii către adevăr, ne face să înțelegem că există ceva dincolo de noi, un tărâm transcendent care ne cheamă. Asta am simțit în Catedrala din Chartres, că Dumnezeu mă cheamă prin pie­trele, vitraliile și prin între­gul decor, era ca și cum mi se ridicase un văl de pe ochi și mi se îngăduia o privire în spa­țiul divin. În viața mea, cele mai profunde întâlniri cu Dumnezeu mi s-au întâmplat da­torită frumosului. Pot să citesc oricâte cărți de teo­logie, dar nimic nu-mi va mișca inima spre Hris­tos ca arta.

„În plan spiritual, România e una dintre cele mai bogate țări din lume”

– Cunoașteți multe lucruri despre estul Euro­pei. Ce credeți despre ortodoxia din România?

Femeia din ”Biserica Rusă” din București

– Nu știu multe despre ortodoxia din România, dar știu despre Părintele Gheorghe Calciu; una din­tre fiicele sale duhovnicești este o cunoscută scri­itoa­re ortodoxă americană, se numește Frederica Mathewes-Green, l-a cunoscut în Virginia, el îi era părinte duhovnic, și mi-a spus totul despre el, mi-a dat și o carte cu scrierile lui. Nu-mi venea să cred văzând profunzimea acestui om și cum s-a format el în spiritul ortodox românesc. Mesajul pe care bio­grafia lui l-a transmis unuia ca mine a fost extraor­dinar. Părintele Calciu a fost un gigant spiritual, și țara asta are o mulțime ca el. E păcat că nu știm mai multe, în America, despre România și despre orto­doxia românească. Cu cât aflu mai multe, mă gân­desc că țara dumnea­voastră e atât de bogată! Poate, în plan material, comparând cu SUA, România nu are așa de multe – dar, în plan spiritual, România e una dintre cele mai bogate țări din lume.

Am încercat, în scrierile mele, să le spun citito­rilor mei americani că noi, în America, ne confrun­tăm cu un fel de totalitarism. Eu i-aș spune „totalita­rism soft”, pentru că nu are gulaguri, nu are poliție secretă, dar este o formă de abuz și tiranie ideo­lo­gică. Trebuie să ne adresăm creștinilor care au su­pra­viețuit comu­nismului, în condițiile unui totalita­rism mult mai dur, și să-i întrebăm cum putem trece prin asta. De aceea, i-am îndrumat pe mulți să ci­teas­că scrierile Părintelui Gheor­ghe Calciu. Sigur, nu a fost singurul, dar e unul dintre cei la care ne putem adresa. Și știu că românii și alte popoare din blocul sovietic au ex­periență, au înțelepciunea pe care au câștigat-o păstrându-și credința în suferințe – de la ei avem de învățat. Eu sunt în România de 24 de ore și, deja, înainte de a începe acest interviu, i-am dat un mesaj soției mele și i-am spus: „Trebuie să vii aici, în România! Când intri în bisericile de aici simți că ești în altă lume!” Seara trecută, după cină, pe când ne îndreptam spre hotelul la care sunt cazat, în Centrul Vechi al Bucureștiului, ne-am oprit la Biserica Rusă, despre care mi-a povestit gazda mea. Am intrat acolo la ora 11 noaptea și am văzut o femeie îngenuncheată pe podea, care se ruga dea­supra unei cărți vechi de rugăciuni. Așa ceva nu vei vedea în America, dar aici se întâmplă! Mi-a spus gazda mea: „Mă gândesc uneori că rugăciunile unora ca ea mai țin lumea”. Nivelul de spiritua­litate pe care îl găsești în țara asta, în România, este absolut uluitor, am toată admirația. Și nu doar că îl admir, ci vreau să mă alătur lui, abia aștept să mă întorc în țara voastră și să zăbovesc pe la mânăstirile voastre. Pentru că am văzut aici ceva de care avem mare nevoie în SUA, de care și eu am mare nevoie în viața mea.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian