ADA LUPU (actriță la Teatrul Național din Iași): „A fost destul de sinistru când am ajuns la teatru și ni s-a comunicat că nu mai jucăm”

„Eram pregătită pentru a fi dați la o parte”

– Teatrul, zona ta de activitate, a fost crunt lo­vit în perioada de pandemie. Peste meseria de ac­tor s-a lăsat o cortină grea. Cum te-ai descurcat?

– Țin minte că în ziua în care s-au închis tea­trele, aveam spectacolul „Măcelăria lui Iov”, în regia lui Radu Afrim. A fost destul de sinistru, când am ajuns la teatru și ni s-a comunicat că în seara aia nu mai jucăm și că activitățile culturale sunt suspendate în toată țara. Însă, cum se vorbea de nu­mai două săptămâni, m-am gândit că o să-mi prindă chiar bine puțină odihnă. Doar că m-am odih­nit des­tul de repede și imediat a urmat perioada insom­niilor. La prima prelungire a stării de urgență, am în­ceput să mă îngrijorez. Înțelegeam că situația s-ar putea să dureze mult mai mult, înțelegeam că sec­torul cultural este considerat neesențial, iar pe mă­sură ce timpul trecea, începea să se instaleze neli­niș­tea și tristețea. Dar frustrată n-am fost. În adân­cul sufletului eram pregătită pentru a fi dați la o parte într-o situație excepțională, poate pentru că aveam, fără să fi știut, nevoie să fac și altceva, poate că presimțeam că este, totuși, ceva provizo­riu. Am scris, am pictat, am văzut filme, am citit, am făcut multe activități fără miză și mi-am dat voie să trăiesc viața reală, rămasă mereu cu un pas în urma celei profesionale. Nu simt că perioada asta m-a schimbat în vreun fel. Știam și înainte care e raportarea reală a societății la sectorul cultural, mă gândeam și înainte la moarte, știam puterea pe care o are boala, de a da peste cap viețile oamenilor, îmi luam timp să mă gândesc și să fac exerciții de ima­ginație și înainte, singura noutate e că m-am odih­nit. Fizic. Și am căpătat mai mult respect pentru generațiile anterioare. Mă gândesc cu mândrie că bunicii mei au fost afectați de război, de foamete, au traversat comunismul, și nu s-au dus la terapie, n-au avut psiholog, „personal coach”. Am înțeles cu mândrie că în noi se află mai multă putere decât credem.

– Ești actriță la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași. S-au reluat spectacolele cu public? Cum au reacționat spectatorii? S-a schim­bat ceva în relația lor cu teatrul în timpul acestei pauze nedorite?

– Am jucat cu săli la capacitate de 30% și 50%, dar am jucat și doar pentru doi spectatori. Teatrul se deschisese, spectacolul s-a programat, dar cu câte­va zile înainte teatrul s-a închis din nou. Aveau acces în insti­tuție doar angajații. Așa că am chemat cole­gii. În prima zi au venit doi colegi, într-o sală de 700 de lo­curi. Am jucat pen­tru ei. La final, ne aplau­da echi­pa tehnică din culise, ne felici­tam între noi, era ceva tragi-comic. Ziua următoare au venit un pic mai mulți colegi, dar tot a fost emoționant și sinis­tru în ace­lași timp. După ce s-a re­des­chis tea­trul, nu aveam voie să jucăm specta­cole mai lungi de o oră și jumă­tate, iar „Unchiul Va­nea” dura trei ore. L-am îm­părțit în două reprezentații. În prima zi am jucat actele 1 și 2, iar în a doua zi, actele 3 și 4. Au urmat, apoi, alternanțe, ba pu­team juca, ba ne închideau, însă în tot timpul ăsta am continuat să repetăm. La jumătatea lunii martie am avut premiera cu spectacolul „Trei piese triste”, în regia lui Radu Afrim, pentru o sală ocupată la capacitate de 50%. Au fost o atmosferă și emoții de neuitat. Publicul părea că nu respiră, era mai disci­plinat ca niciodată. Ne fusese dor unora de ceilalți. Sunt convinsă că atât actorii, cât și specta­torii, apre­ciază șansa de a lua parte la un spectacol. Poate doar mi se pare, însă eu simt o anumită energie care conține și bucuria de a fi acolo, dar și teama că, dintr-odată, bucu­ria asta ar putea deveni imposibilă. O raportare asemănătoare celei asupra vieții. Îna­inte, oamenii aveau senzația că teatrul ni se cuvine, el părea a fi tot timpul acolo, însă acum se inserează și referitor la el gândul că l-am pu­tea pierde. Și poate că așa îl apreciem mai mult.

„Trei piese triste”

– Simți că ai ajuns la maturizare profe­sională? S-a copt îndeajuns talentul tău nativ pentru a face față oricăror roluri?

– Cu siguranță am evoluat, însă maturizarea profesională mi se pare un proces continuu. Am impresia că aș putea juca orice rol, însă, totodată, am și impresia c-aș putea perfecționa la nesfârșit ceea ce fac. Simt că acum am și destulă prospe­țime și un pic de experiență, cred că e un mo­ment care-mi permite să fac niște personaje foar­te frumoase, dar, în același timp, cred că fiecare etapă profesio­nală vine cu avantajele și dezavan­tajele ei și că un actor poate face lucruri minu­nate, indiferent de vârstă și ex­pe­riență. Dar e adevărat că, oda­tă cu maturizarea, putem diver­si­fica ceea ce facem, putem ex­tin­de aria personajelor noastre.

– Care este rolul care te-a emoționat cel mai mult până acum?

– Povestea ultimului meu per­sonaj din „Trei piese triste”. E o fată care se îneacă. Nu în­tâm­plă­tor, ci pentru că așa de­cide. Am intrat împreună cu ea într-o po­ves­te de care nu voiam să mă apro­pii sub nicio formă, dar din care am ieșit alt om. Mai bun.

O minune: Radu Afrim

– Regia spectacolului îi apar­­ține lui Radu Afrim, un nume de referință al teatrului românesc. Te-a influențat pro­fesional în vreun fel?

– Dintre toate întâlnirile mele profesionale, cea cu regizorul Ra­du Afrim este cea mai intensă, cea care m-a influențat cel mai mult. Consider o minune faptul că l-am întâlnit. Mai nou, descopăr oameni care activează în zona lite­rară și simt că vor veni și de-acolo noi influențe.

– Ai scris teatru, scrii și versuri, ești actriță cu multe premii… Care este, dintre toate aceste laturi ale personalității tale, cea care te definește cel mai bine?

– Pur și simplu, cred că pe mine mă definește nevoia de a ieși din realitate, într-un fel sau altul. Prin actorie, parcă exercițiul e mai complex, dar și scriind mi se pare că pot ajunge la fel de departe. Scrisul e o experiență abstractă, actoria e una con­cretă. Însă mie-mi place să dau o dimensiune ab­stractă personajelor de pe scenă și să concretizez un gând, integrându-l într-o stare sau chiar în ac­țiune atunci când scriu.

– La ce roluri lucrezi acum, în ce spectacole urmează să te vedem?

– Acum nu repet, suntem la final de stagiune, însă continuăm să jucăm: „Orașul cu fete sărace”, „Trei piese triste”, ambele în regia lui Radu Afrim, „Unchiul Vanea”, în regia lui Claudiu Goga, „Co­livia”, în regia lui Cristian Hadji Culea – câteva din spectacolele care continuă se fie pro­gramate. În în­cercarea de a recupera timpul în care n-am putut juca, majoritatea teatrelor își continuă activitatea și în timpul verii, înlocuind concediul cu o micro-stagiune.