– Leac arhaic din Maramureș, menit să vindece epilepsia și farmecul rău –

Cu câteva decenii în urmă, cea mai rea și mai de temut boală înregistrată, atât la oameni, cât și la animale, era epilepsia, numită Baiu-cel-rău, Beteșugu’, Pozna-ce-Ré, pentru care doctorii nu aveau leac. În schimb, medicina țărănească avea și remediul: se numea Noii cei Mari, un leac care trebuia adunat obligatoriu de un bărbat. Lecuitorul (vrăjitorul) pornea cu roua-n picioare, într-o călătorie inițiatică, pe care o făcea în lumea văzută și în cea nevăzută, pe care le aduna la un loc: apă, viețuitoare (furnici), pământ, crenguțe de copaci, pietre.
Noii cei Mari nu sunt consemnați nicăieri, fiindcă nu se vorbea despre ei decât în șoaptă, și nu existau decât rari bărbați care se încumetau să-i adune, expunându-se unui pericol cu bună știință, în schimbul vindecării celui bolnav. Într-un sat, era cel mult un singur asemenea vraci, dar uneori, abia de aflai unul la șapte sate.
Rețeta
În 1985, am auzit prima relatare despre Noii cei Mari de la mama mea, Luchiana Făt.
„Noii cei Mari să ieu cu nouă linguri mari de lemn din nouă vaduri – pă unde trec carăle – din nouă furnicare cu furnici, din nouă moșâroaie de cârtiță și din nouă feliuri de lemn câte-o crenguță. Trebe o oală mare de lut cu cerc. Cu aceie pleca la adunat să încapă tăte. Și umbla până cătă asfințit. Lua câte nouă linguri de apă din nouă vaduri și dacă pierdea o singură lingură, murea omu’. Cât umbla și lua și băga înlăontru, în oală, nu grăie cu nime. Și era tare scump vrăjitoriu’. Cât o zî de coasă (cea mai plătită muncă) îi plăteau oamenii. Zâceau că dacă nu-i plătit, nu-i primit.”
„În apa ceie din oală punea din mușuroi lut cu furnici, bețâșoare mici, de-acele cum duc furnicile-n gură; apoi lua lut din nouă moșâroaie fără furnici (argilă), apoi crenguțele. Și tăte le puné laolaltă. Ș-apoi da la om să beie în nouă zile câte-o lingură de apă de-aceie și-i descânta. Da vezi, io descântecu’ nu-l știu. În el era tătă forța.”
Descântecul

După câțiva ani, am auzit și descântecul. Cea care-l știa era sora mamei, Ioana Sacalâș. Era nora ultimului bărbat care mai adunase Noii în Desești. Socrul ei murise de mult. Înainte să moară, știind că nu are voie să ducă această mare vrajă în mormânt, a tot încercat s-o lase unui bărbat, numai că niciunul nu se arăta dispus s-o învețe. Cel care nu se dezleagă de o taină pe care o deține nu poate să moară sau nu-l „primește” pământul. Așa s-a făcut că atunci când și-a simțit sfârșitul, bătrânul i-a încredințat descântecul nurorii sale, Ioana, peste vâlceaua de la poartă, stând el în curte și ea în uliță. Iată relatarea:
„Din nouă feliuri de lemn iei cu un cuțât de aramă câte o crenguță; mai întâi iei din pomi fructiferi: din măr, păr, prun, cireș, apoi din alun, stejar, carpen, gorun, rug. Lemnul avea rostul să rumpă, să înțepe (boala). Apoi te duci în câmp, la moșâroaie, și iei din moșâroiu cu furnici de nouă ori câte o furnică și câte-on pic de lut. Meri mai departe, la altu, fără furnici, și iei de nouă ori câte-on picuruț de pământ. Le aduni laolaltă într-un vas (cofă de lemn) și te duci la o vâlcea și iei nouă pietricele din nouă locuri și câte nouă linguri de apă (din nouă locuri) și le pui laolaltă. Cât umbli după ele, nu grăiești nimic și nu mănânci. Nu grăiești nimic până nu ț-ai gătát lucru’, până nu descânți omul pentru care ai umblat și ai adunat Noii. Zâci: «Să luară, să dusără/ De la casă, de la masă/ Mândră și frumoasă/ Grasă, sănătoasă/ S-o dus până la miez de miez de cale/ S-o-ntâlnit cu nouă muroi, nouă muroaie/ Nouă deochitori, nouă deochitoare/ În față o săgetat/ În strai de moarte o lăsat/ Nu te cânta, nu te văieta/ Că io cu un cuțât de aramă ț-oi descânta/ Înapoi Beteșâgu’ ț’oi îndărăpta/ În mare duce-l-oi/ Ș-acolo țâpa-l-oi/ Acolo să pieie/ Acolo să răspieie/ Ca roua de Sfântu Soare/ Ca ștoptitu în cărare/ Ptúu!». Apoi se stropește omu’ și-i dai să beie o gură de apă din oală! Leacu îi bun pentru Baiu-cel-Rău și la dediochi.”
Vraciul
Ce făcea vrăjitorul? Pleca de acasă când „se zăré de ziuă”, primenit, nemâncat și nevorbind cu nimeni, înarmat cu nouă linguri mari de lemn, un cuțit de aramă și o oală mare de lut cu cerc ori o cofă de lemn. Va practica postul negru, postul tăcerii și se va ruga tot timpul drumului. Un om pur intră într-o lume nouă, care înseamnă lumea începuturilor, conținând toate darurile și puterile înnoitoare ale vieții. Pentru că lumea se naște în fiecare zi.
Magia

Adunând Noii, vindecătorul face o lume nouă, prin numărarea elementelor de la nouă la unu, din acel prezent spre începuturi, întorcând tot răul provocat de boală până la momentul zero, când ea nu exista.
În vasul său, vrăjitorul a încropit în mic un glob terestru. El are în mână o lume fizică nouă, curată, perfectă, în care nu există boală, disperare și moarte, integrându-se și pe sine în ea, fiindcă el este creatorul, capabil să treacă prin sufletul și trupul său suferința și boala celui pentru care a plecat în Călătorie.
Consider Noii cei Mari o culme a gândirii arhaice populare, a frumuseții sufletului omenesc și a iubirii de semeni. Dacă medicina modernă ar privi spre medicina magică și fiecare medic ar trece prin sine suferința bolnavului, n-ar mai exista pe lume nicio boală incurabilă, ci numai Speranță fără de moarte, Speranța fără de care viața nu poate fi.