Ultimii solomonari – 9 ape, 9 lemne, 9 furnici

– Leac arhaic din Maramureș, menit să vindece epilepsia și farmecul rău –

Cu câteva decenii în urmă, cea mai rea și mai de temut boală în­re­gis­trată, atât la oameni, cât și la ani­male, era epi­lep­sia, numită Baiu-cel-rău, Be­te­șugu’, Poz­na-ce-Ré, pentru care doc­torii nu aveau leac. În schimb, me­dicina țărănească avea și remediul: se numea Noii cei Mari, un leac care trebuia adu­­­nat obligatoriu de un bărbat. Le­cui­torul (vră­ji­torul) pornea cu roua-n pi­cioare, în­tr-o călă­torie ini­țiatică, pe ca­re o făcea în lu­mea văzută și în cea ne­văzută, pe ca­re le aduna la un loc: apă, vie­țuitoare (fur­­nici), pământ, crenguțe de co­paci, pie­tre.

Noii cei Mari nu sunt consemnați nicăieri, fiindcă nu se vorbea despre ei decât în șoaptă, și nu existau decât rari bărbați care se încumetau să-i adu­ne, expunându-se unui pericol cu bună ști­ință, în schim­bul vindecării celui bolnav. În­tr-un sat, era cel mult un singur asemenea vraci, dar uneori, abia de aflai unul la șapte sate.

Rețeta

În 1985, am auzit prima relatare despre Noii cei Mari de la mama mea, Luchiana Făt.

„Noii cei Mari să ieu cu nouă linguri mari de lemn din nouă vaduri – pă unde trec carăle – din nouă fur­ni­care cu furnici, din nouă mo­șâ­roa­ie de cârtiță și din no­uă feliuri de lemn câ­te-o crenguță. Trebe o oală ma­re de lut cu cerc. Cu aceie pleca la adunat să încapă tă­te. Și umbla până cătă asfințit. Lua câte nouă lin­guri de apă din nouă vaduri și dacă pier­­dea o sin­gură lin­gură, murea omu’. Cât umbla și lua și bă­ga în­lă­­on­tru, în oală, nu grăie cu nime. Și era tare scump vrăjitoriu’. Cât o zî de coa­să (cea mai plă­tită muncă) îi plă­teau oamenii. Zâceau că dacă nu-i plă­tit, nu-i primit.”

„În apa ceie din oală punea din mu­șuroi lut cu fur­nici, bețâșoare mici, de-acele cum duc fur­nicile-n gură; apoi lua lut din nouă moșâroaie fără furnici (argilă), apoi crenguțele. Și tăte le puné laolaltă. Ș-apoi da la om să beie în nouă zile câ­te-o lingură de apă de-ace­ie și-i des­cânta. Da vezi, io des­cântecu’ nu-l știu. În el era tătă forța.”

Descântecul

După câțiva ani, am auzit și des­cân­tecul. Cea ca­re-l știa era sora mamei, Ioana Saca­lâș. Era nora ulti­mu­lui bărbat care mai adu­nase Noii în De­sești. Socrul ei murise de mult. Înainte să moa­­ră, știind că nu are voie să ducă această mare vrajă în mor­mânt, a tot în­cer­cat s-o lase unui bărbat, nu­mai că niciunul nu se ară­ta dispus s-o învețe. Cel care nu se dez­lea­gă de o taină pe care o deține nu poate să moară sau nu-l „pri­meș­te” pământul. Așa s-a făcut că atunci când și-a simțit sfâr­șitul, bătrânul i-a încre­din­țat des­cântecul nu­rorii sale, Ioana, peste vâlceaua de la poar­tă, stând el în curte și ea în uliță. Iată relatarea:

„Din nouă feliuri de lemn iei cu un cuțât de aramă câte o crenguță; mai întâi iei din pomi fructiferi: din măr, păr, prun, cireș, apoi din alun, stejar, carpen, gorun, rug. Lem­nul avea rostul să rumpă, să înțepe (boala). Apoi te duci în câmp, la moșâroaie, și iei din moșâroiu cu fur­nici de nouă ori câte o furnică și câte-on pic de lut. Meri mai departe, la altu, fără furnici, și iei de nouă ori câte-on picuruț de pământ. Le aduni laolaltă în­tr-un vas (cofă de lemn) și te duci la o vâlcea și iei nouă pie­tricele din nouă locuri și câte nouă lin­­guri de apă (din nouă locuri) și le pui laolaltă. Cât um­bli după ele, nu gră­iești nimic și nu mă­nânci. Nu grăiești ni­mic pâ­nă nu ț-ai gă­tát lucru’, până nu des­cânți omul pen­tru care ai umblat și ai adunat Noii. Zâci: «Să lu­ară, să dusără/ De la casă, de la masă/ Mândră și fru­moasă/ Grasă, să­nă­toa­să/ S-o dus până la miez de miez de cale/ S-o-ntâl­nit cu no­uă muroi, nouă mu­roa­ie/ Nouă deo­chitori, nouă deo­chi­toare/ În față o să­getat/ În strai de moarte o lă­sat/ Nu te cânta, nu te văieta/ Că io cu un cuțât de aramă ț-oi descânta/ Îna­poi Beteșâgu’ ț’oi îndărăpta/ În mare duce-l-oi/ Ș-acolo țâpa-l-oi/ Acolo să pieie/ Acolo să răs­pieie/ Ca roua de Sfântu Soare/ Ca ștoptitu în că­rare/ Ptúu!». Apoi se stro­pește omu’ și-i dai să beie o gură de apă din oală! Leacu îi bun pentru Baiu-cel-Rău și la de­di­ochi.”

Vraciul

Ce făcea vrăjitorul? Pleca de acasă când „se zăré de ziuă”, pri­me­nit, ne­mâncat și ne­vor­bind cu nimeni, înarmat cu nouă lin­guri mari de lemn, un cuțit de aramă și o oală mare de lut cu cerc ori o cofă de lemn. Va practica postul ne­gru, postul tăcerii și se va ruga tot timpul drumului. Un om pur intră într-o lume nouă, care în­seamnă lu­mea începuturilor, conținând toate da­ru­rile și puterile în­noi­toare ale vieții. Pentru că lumea se naște în fie­care zi.

Magia

Adunând Noii, vindecătorul face o lume nouă, prin numărarea elementelor de la nouă la unu, din acel prezent spre începuturi, întorcând tot răul provocat de boală până la momentul zero, când ea nu exista.

În vasul său, vrăjitorul a în­cropit în mic un glob terestru. El are în mână o lume fizică no­uă, curată, per­fec­tă, în care nu există boală, dis­pe­rare și moar­te, integrân­du-se și pe sine în ea, fiindcă el este cre­atorul, capabil să trea­­că prin sufletul și trupul său su­ferința și boala celui pen­tru care a plecat în Că­lăto­rie.

Consider Noii cei Mari o culme a gândirii arhaice popu­lare, a frumuseții sufle­tului ome­­nesc și a iubirii de se­meni. Dacă medicina moder­nă ar privi spre me­di­cina ma­gică și fiecare medic ar trece prin sine su­fe­rința bolnavului, n-ar mai exista pe lume nicio boală incurabilă, ci nu­mai Spe­ranță fără de moar­te, Spe­ranța fără de care viața nu poa­te fi.