– Ochiul malefic, cercul magic, oglinda spartă. Vechi de când lumea, superstițiile sunt mai actuale ca niciodată –

E greu de demonstrat că farmecele există cu adevărat și că nu avem de-a face cu o obsesie de natură psihică. Faptul că ele nu pot fi dovedite cu probe concrete face ca în zona lor de acțiune să apară mulți șarlatani. Cu toate astea, succesul lor este în creștere. Triumful tehnologiei nu acoperă zona subconștientului omenesc, acolo unde apar misterele.
Ochiul malefic, șarmul de dragoste, cercul magic
Farmecele și dezlegarea de farmece fac amândouă parte din același domeniu misterios: magia.
Originile ei se trag, probabil, încă din preistorie. În epoca aceea, vânătorii își vrăjeau viitoarele prăzi, pictând pe pereții grotelor anumite simboluri alături de imaginea animalului respectiv. Mai aproape de noi, egiptenii au inventat hieroglifele, a căror scriere era considerată sacră și rezervată în exclusivitate preoților. Simbolurile hieroglifelor, considerate limbajul zeilor, aveau valoare absolută, după cum explică un text vechi descoperit în Egipt: „Cuvântul este principiul oricărui lucru, sursa a tot ceea ce iubim sau urâm, esența vieții. Nici un lucru nu există înainte de a fi fost spus”. La egipteni, preoții-vrăjitori erau cunoscuți pentru privirea lor penetrantă, care era foarte temută, pentru că putea aduce nenorociri. Acest lucru a contribuit la credința în ceea ce mai târziu s-a numit ochiul malefic. De aceea, pentru a se proteja de farmecele lui, egiptenii au creat simbolul ochiului lui Horus, după numele zeului lor solar. Tot egiptenii au fost una dintre primele civilizații care au creat un manual de magie rituală: faimoasa „Carte a morților”, în care se găsesc foarte multe practici magice vechi, cât și descrierea a tot ceea ce defunctul va păți și va vedea în momentul în care va trece pe lumea cealaltă.
Ceva mai târziu, în secolul al VI-lea înainte de Cristos, în Grecia, matematicianul Pitagora a fost pasionat de magie. El a creat un fel de sectă, în care învățămintele pe care le împărtășea aveau un caracter inițiatic, ce se inspira din orfism, religie a misterelor (adepții săi credeau, de exemplu, în metempsihoză). Se povestea chiar că Pitagora putea, cu ajutorul unor formule magice, să facă să coboare un vultur din cer, să domesticească un urs, să alunge un șarpe veninos sau să împiedice o vacă să mănânce lucernă.
După Pitagora a apărut un alt curent magic, kabbala (practicat de iudei). Ea avea drept scop să facă spiritele invizibile să îndeplinească dorințele vrăjitorului. Întreg ritualul kabbalei a fost codificat într-o lucrare care a apărut în secolul al III-lea după Cristos, intitulată „Cartea creației”.În această lucrare, se afirmă că în spatele fiecărei litere, al fiecărui număr și al fiecărui accent din Pentateuh (primele cinci cărți ale Torei, Biblia ebraică) se ascunde un mesaj secret.
„Cărții creației” i-a urmat mai târziu „Cheile lui Solomon”, o lucrare în care fiul lui David relevă cheile multor secrete magice și care a devenit ghidul cel mai frecvent utilizat de către vrăjitorii din Evul Mediu.
Tot în Evul Mediu au apărut și primele „șarmuri” de dragoste. Șarmul este o putere magică transmisă printr-un obiect care este în prealabil „încărcat” de către un vrăjitor. Astfel, lumânarea era unul dintre ustensilele cele mai ades folosite pentru ca o femeie să se îndrăgostească: „Să faci o lumânare și un fitil, țesut de o fecioară, într-o vineri. Apoi să scrii pe ea, cu sânge de vrabie, numele celei alese. Apoi aprinzi lumânarea: dacă nu se topește, aleasa ta o să-ți răspundă cu dragoste”.
În același Ev Mediu, vrăjitorii au inventat cercul magic. Ei desenau un cerc pe pământ, cu ajutorul unui cuțit sau al unei săbii. Apoi, pentru a invoca spiritele, ei se plasau în interiorul cercului, creând un fel de barieră spirituală ce împiedica răul să treacă.
Cel mai cunoscut vrăjitor din Evul Mediu a fost, fără îndoială, germanul Cornelius Agrippa. Pentru el, ființele omenești erau replici în miniatură ale universului, ale lui Dumnezeu însuși. El și-a consemnat toate lucrările în scrierea „Despre filosofia ocultă”, în care afirmă: „Adevăratul sens al magiei și al alchimiei se găsește în altă parte decât în cărți. De aici vin eforturile inutile ale celor care caută fără discernământ să afle secretele naturii și care, ignorându-se pe ei înșiși, caută în afară ceea ce au în ei. Aceste miracole, anunțate cu atâta entuziasm de către matematicieni, magicieni, alchimiști și necromanți, depind de noi ca să se îndeplinească, și noi putem face acest lucru fără a-L ofensa nici pe Dumnezeu și nici religia. În noi înșine se află magicianul”.
Bătutul în lemn și oglinda spartă
Evul Mediu a fost, de asemenea, perioada în care au apărut cele mai multe superstiții, ce mai există încă în zilele noastre. Superstiția cu bătutul în lemn provine, de pildă, din gestul pe care l-au făcut primii creștini când au atins lemnul crucii lui Cristos, considerată drept cea mai prețioasă relicvă a creștinismului. La fel, potcoava a fost considerată drept aducătoare de noroc pentru că era făcută din fier, un metal sacru, și i se dădea forma, sacră și ea, a lunii.
Superstiția că o oglindă spartă va aduce șapte ani de ghinion provine din faptul că oglinda reflectă imaginea celui care o posedă și, prin urmare, tot ce i se va întâmpla oglinzii anunță ce i se va întâmpla în realitate omului.
Superstiția zilei de vineri 13 are o semnificație dublă, pentru că ea combină ziua de vineri, în care a murit Cristos, cu numărul 13, corespunzând lui Iuda, care a fost cel de-al treisprezecelea conviv la Cina cea de taină. În Evul Mediu, condamnații erau executați doar vinerea.
În sfârșit, chiar și unele culori pot fi considerate drept purtătoare de ghinion: de exemplu, verdele. În trecut, actorii evitau să poarte această culoare pe scenă, pentru că era culoarea elfilor și a spiridușilor, considerate ființe nefaste. Această teamă de verde există și în zilele noastre. De pildă, astronauții de la NASA, care au participat la expediția lunară Apollo 13, au cerut să nu fie nimic verde la bordul capsulei. Acest lucru nu a împiedicat însă întreruperea operațiunii, la două zile după decolare, din cauza exploziei unui rezervor de oxigen.
Când vorbim despre farmece sau blesteme, ne gândim imediat la opera diavolului sau a demonilor. În Evul Mediu, galeria portretelor demonilor era impresionantă. Cei mai cunoscuți erau Belzebut (seniorul muștelor), Lucifer (care apărea sub forma unui copil), Eurynom (prințul morții, care devora cadavre), Behemot (demonul lăcomiei), Leonard (marele maestru al sabaturilor, care avea cap de taur), Belfegor (demonul lenei), Stolas (o bufniță care încarna înțelepciunea), Malfas (avea forma unui corb…). Pe atunci se credea că un vrăjitor poate invoca unul dintre acești demoni, ordonându-le să facă rău, fiecăruia dintre ei atribuindu-i-se o sarcină specifică.
Știința, farmecele și posesia
Savanții au fost întotdeauna intrigați de practicile bazate pe farmece, mai ales că ele sunt în continuare foarte prezente în zilele noastre. Astfel, în Japonia, în ciuda avansului tehnologic, majoritatea localnicilor sunt convinși că femeile născute sub semnul „Calului” și al „Focului” sunt foarte agresive și, deci, periculoase pentru viitorul lor soț.
Nici Statele Unite nu sunt ocolite de aceste superstiții: la americani este foarte important să treci pragul unei case cu piciorul drept sau, în timpul unei nunți, mireasa să-și arunce buchetul de flori pe deasupra umărului, fata care îl va prinde fiind sigură că se va căsători în anul ce va urma. Profesorul Alan Dundes, de la Universitatea Berkeley din California, a afirmat: „Nu există comportament fără fundament. Pentru ca această superstiție să reziste în timp, ea trebuie să aibă o semnificație pentru psihic”.
Antropologul Marwick, care a petrecut numeroase luni în Africa Centrală, s-a interesat de două sute de cazuri mortale care au avut loc în tribul Cewa. El a concluzionat că doar 25% sunt explicabile prin cauze naturale, în timp ce mai mult de 50% se datorau farmecelor.
Interesant e și faptul că numeroși oameni de știință, specialiști în comportamentul omenesc, nu resping credințele în superstiții. Ba mai mult, pentru ei ele sunt chiar eficace pentru a reduce tensiunile psihice ale indivizilor. Astfel, Clifford Swensen, profesor de psihologie la Purdue University, consideră că „superstiția este un mijloc primitiv de a înfrunta cotidianul.Încercând să controleze fiecare aspect al vieții lor, oamenii recurg la anumite ritualuri, chiar dacă acestea nu au nici o legătură logică cu viitorul. Dar dacă credeți că un anumit ritual o să vă ajute să vă atingeți obiectivul, el va putea să vă influențeze personalitatea și poate că veți reuși. De aceea, faptul că purtați un colier aducător de noroc poate să vă facă optimiști și să conducă la un comportament pozitiv.”
Francezul Raymond Réant, cercetător în parapsihologie și autor al cărții „La parapsychologie et l’invisible” („Parapsihologia și invizibilul”), afirmă chiar că fenomenele în care sunt implicate farmecele sunt foarte numeroase în societatea noastră, dar oamenii care sunt implicați nu au curajul să vorbească. „Farmecele constau într-o acțiune exterioară individului și practicată de către o persoană care caută să-i facă rău. Fizic, farmecele se manifestă prin perturbări organice și, în principal, printr-o puternică oboseală de care subiectul nu poate scăpa. Am trăit un exemplu uluitor: într-o zi, o femeie de cincizeci de ani a venit să mă vadă. În casa ei se întâmplau fenomene ciudate: becurile se ardeau mereu, lenjeria se păta cu galben în mod inexplicabil, ceasurile și orologiile se dereglau în permanență. În plus, scaunul soțului ei defunct zgâria în mod foarte ciudat pe oricine încerca să se așeze pe el. Pentru mine, era evident că toate aceste probleme proveneau de la acumularea de conflicte pe care această femeie le avusese cu soțul ei. Am dedus că acesta din urmă, mort de curând, se răzbuna prin farmece. Deprogramând undele mentale negative ce o legau pe femeie de soțul ei defunct, am făcut să înceteze definitiv toate fenomenele stranii din casă. În schimb, posedarea este o adevărată încorporare, în sufletul cuiva, a unei ființe exterioare: se spune atunci că ea intră în posesia corpului subiectului respectiv. Pentru a face să înceteze acest fenomen, se practică un exorcism. Iată un caz de posesie cu care m-am confruntat. Într-o dimineață, cineva ciocănea cu putere la ușa mea. Am deschis și m-am trezit față în față cu doi tineri care susțineau o fată ce părea în mare dificultate. Ea tocmai fugise dintr-o sectă în care trăise mai multe luni. La plecare, guru-ul sectei îi prezisese că va plăti scump acest lucru. I-am dat voie fetei să intre în sufrageria mea. La un moment dat, a fost aruncată brusc la pământ de o forță necunoscută și unul dintre obraji a început să îi sângereze. Cu o voce aproape masculină, urla fraze care păreau spuse de altcineva. Pentru mine, era clar că fata aceea era posedată de șeful sectei, care se încorporase în ea. Practicând un ritual de dezlegare de farmece, am reușit să-l alung din corpul ei.”
Pentru majoritatea psihiatrilor, fenomenul posesiei nu are nici o legătură cu farmecele, ci s-ar datora fie epilepsiei, fie isteriei, fie unei perturbări a personalității. Cu toate acestea, unii savanți specializați în studiul posesiei au întâlnit un fenomen rar, uluitor, pe care l-au numit xenoglosie. Se întâmpla uneori ca un subiect pe care îl studiau în stare de hipnoză sau de veghe să vorbească o limbă pe care nu o cunoștea. Vocea sa se modifica. Cazul apare frecvent în timpul unui contact spiritist cu persoane decedate. Vocea mediumului este atunci cea a defunctului. Ca și cum acesta din urmă ar fi intrat în corpul clarvăzătorului. Iată de ce unii cercetători estimează că xenoglosia este un fenomen de posesie.
LIVIU ȘUTEU