Misterele magiei

– Ochiul malefic, cercul magic, oglinda spartă. Vechi de când lumea, superstițiile sunt mai ac­tua­le ca niciodată –

E greu de de­mons­trat că farmecele există cu adevărat și că nu avem de-a face cu o obsesie de natură psihică. Faptul că ele nu pot fi dovedite cu probe concrete face ca în zona lor de acțiune să apară mulți șarlatani. Cu toa­te astea, succesul lor este în creștere. Triumful tehnologiei nu acoperă zona subconștientului ome­nesc, acolo unde apar misterele.

Ochiul malefic, șarmul de dragoste, cercul magic

Farmecele și dezlegarea de farmece fac amân­două parte din același domeniu misterios: magia.

Originile ei se trag, probabil, încă din pre­is­to­rie. În epoca a­ceea, vână­torii își vrăjeau viitoa­re­le prăzi, pic­tând pe pereții gro­telor anumite sim­bo­luri alături de ima­ginea animalului res­pectiv. Mai aproape de noi, egip­tenii au inventat hie­ro­gli­fele, a căror scri­ere era considerată sacră și re­zer­vată în exclusivitate preo­ților. Simbo­lurile hie­ro­gli­felor, considerate lim­ba­jul zeilor, aveau valoare abso­lută, după cum explică un text vechi descoperit în Egipt: „Cuvântul este principiul oricărui lucru, sursa a tot ceea ce iu­bim sau urâm, esența vieții. Nici un lu­cru nu există înainte de a fi fost spus”. La egipteni, preoții-vră­jitori erau cu­noscuți pentru privirea lor pe­ne­trantă, care era foarte te­mută, pentru că putea aduce nenorociri. Acest lu­cru a contribuit la cre­dința în ceea ce mai târ­ziu s-a numit ochiul ma­lefic. De aceea, pentru a se proteja de farmecele lui, egiptenii au creat sim­­bolul ochiu­lui lui Ho­rus, după numele ze­ului lor solar. Tot egip­tenii au fost una dintre primele civilizații care au creat un manual de magie rituală: fai­moasa „Carte a mor­ților”, în care se găsesc foarte multe practici ma­gice vechi, cât și descrierea a tot ceea ce defunctul va păți și va vedea în momentul în care va trece pe lumea cealaltă.

Ceva mai târziu, în secolul al VI-lea înainte de Cristos, în Grecia, mate­ma­ticianul Pitagora a fost pa­sio­nat de ma­gie. El a creat un fel de sectă, în care în­vă­țămintele pe care le îm­păr­tășea aveau un caracter inițiatic, ce se inspira din or­fism, religie a misterelor (adepții săi credeau, de exem­plu, în me­tempsihoză). Se po­ves­tea chiar că Pi­ta­­gora putea, cu aju­torul unor formule ma­­gice, să facă să co­boare un vultur din cer, să domesticească un urs, să alunge un șar­pe veninos sau să împiedice o vacă să mă­nânce lucernă.

După Pitagora a apărut un alt curent magic, kabbala (prac­ticat de iudei). Ea a­vea drept scop să facă spiritele in­vizibile să în­depli­neas­că dorințele vrăjito­rului. Întreg ritualul kabbalei a fost codificat într-o lucrare care a apărut în secolul al III-lea după Cristos, intitulată „Car­tea crea­ției”.În această lucrare, se afirmă că în spatele fie­cărei litere, al fie­cărui număr și al fiecărui ac­cent din Pentateuh (primele cinci cărți ale Torei, Bi­blia ebraică) se as­cunde un mesaj secret.

„Cărții creației” i-a urmat mai târziu „Cheile lui Solomon”, o lu­crare în care fiul lui David re­levă chei­le multor secrete magice și care a de­venit ghi­dul cel mai frecvent utilizat de către vră­ji­torii din Evul Mediu.

Tot în Evul Mediu au apărut și primele „șar­muri” de dragoste. Șar­mul este o putere magică trans­­misă printr-un obiect care este în prealabil „în­cărcat” de către un vrăjitor. Astfel, lu­mânarea era unul dintre us­­ten­silele cele mai ades fo­losite pentru ca o fe­meie să se îndrăgos­teas­că: „Să faci o lumânare și un fitil, țe­sut de o fe­cioară, într-o vineri. Apoi să scrii pe ea, cu sân­ge de vrabie, numele celei ale­se. Apoi aprinzi lu­mâ­narea: dacă nu se topește, aleasa ta o să-ți răs­pundă cu dragoste”.

În același Ev Me­diu, vrăjitorii au inventat cer­cul magic. Ei desenau un cerc pe pământ, cu aju­torul unui cuțit sau al unei săbii. Apoi, pentru a invoca spiritele, ei se plasau în interiorul cercului, creând un fel de barieră spirituală ce împiedica răul să treacă.

Cel mai cunoscut vrăjitor din Evul Mediu a fost, fără îndoială, germanul Cor­ne­lius Agrippa. Pen­tru el, fiin­țele omenești erau replici în minia­tură ale uni­ver­sului, ale lui Dum­nezeu însuși. El și-a consemnat toate lu­crările în scrierea „Despre filosofia ocultă”, în care afir­mă: „Adevăratul sens al magiei și al alchimiei se gă­sește în altă parte decât în cărți. De aici vin efor­turile inutile ale celor care caută fără discer­nământ să afle se­cretele naturii și care, igno­rân­du-se pe ei înșiși, caută în afară ceea ce au în ei. Aceste miracole, anun­­țate cu atâta entuziasm de către matema­ti­cieni, ma­gi­cieni, alchimiști și necromanți, depind de noi ca să se îndeplinească, și noi putem face acest lucru fără a-L ofensa nici pe Dumnezeu și nici religia. În noi înșine se află magicianul”.

Bătutul în lemn și oglinda spartă

Evul Mediu a fost, de asemenea, perioada în care au apărut cele mai multe superstiții, ce mai există încă în zilele noastre. Su­per­sti­ția cu bătutul în lemn pro­vine, de pildă, din ges­­tul pe care l-au făcut primii creștini când au atins lem­nul crucii lui Cristos, considerată drept cea mai prețioasă relicvă a creș­tinismului. La fel, potcoava a fost considerată drept adu­cătoare de noroc pentru că era fă­cută din fier, un metal sa­cru, și i se dădea for­ma, sacră și ea, a lunii.

Superstiția că o oglindă spartă va aduce șapte ani de ghinion provine din faptul că oglinda re­flectă ima­ginea celui care o posedă și, prin ur­ma­re, tot ce i se va întâmpla oglinzii anunță ce i se va în­tâmpla în realitate omului.

Superstiția zilei de vineri 13 are o semnificație du­blă, pentru că ea combină ziua de vineri, în care a mu­rit Cristos, cu numărul 13, co­res­punzând lui Iuda, ca­re a fost cel de-al treisprezecelea conviv la Cina cea de tai­nă. În Evul Mediu, condamnații erau executați doar vinerea.

În sfârșit, chiar și unele culori pot fi consi­derate drept purtătoare de ghinion: de exemplu, verdele. În tre­cut, actorii evitau să poarte această cu­loare pe sce­nă, pentru că era cu­loarea elfilor și a spiridușilor, con­­siderate ființe ne­faste. Această tea­mă de verde e­xistă și în zilele noastre. De pildă, astronauții de la NASA, care au participat la ex­pe­diția lunară Apo­llo 13, au ce­rut să nu fie nimic verde la bordul capsulei. Acest lu­cru nu a împiedicat însă întreruperea operațiunii, la două zile după decolare, din cauza exploziei unui re­zer­vor de oxigen.

Când vorbim des­pre farmece sau blesteme, ne gândim imediat la ope­ra diavolului sau a demo­ni­lor. În Evul Me­diu, galeria portretelor demo­nilor era im­pre­sio­nantă. Cei mai cu­nos­cuți erau Belze­but (se­nio­rul muștelor), Lucifer (care apărea sub forma unui co­pil), Eurynom (prin­țul morții, care devora ca­davre), Be­­he­mot (demonul lă­co­miei), Leonard (ma­­rele ma­es­tru al sa­ba­turilor, ca­re avea cap de taur), Bel­fegor (de­­mo­nul lenei), Stolas (o bufniță care în­carna în­țe­lep­ciu­­nea), Mal­fas (a­vea forma unui corb…). Pe a­tunci se credea că un vră­jitor poa­­te invoca u­nul din­tre acești de­moni, ordo­nân­­du-le să facă rău, fie­că­ruia dintre ei atribuin­du-i-se o sar­cină specifică.

Știința, farmecele și posesia

Savanții au fost întotdeauna in­tri­gați de prac­ticile bazate pe far­mece, mai ales că ele sunt în con­ti­nua­re foarte prezente în zilele noastre. Astfel, în Japonia, în ciuda avansului tehnologic, ma­jo­ritatea localnicilor sunt convinși că femeile năs­cute sub sem­nul „Calului” și al „Focului” sunt foarte agresive și, deci, periculoase pentru viitorul lor soț.

Nici Statele Unite nu sunt ocolite de aceste su­perstiții: la americani este foarte important să treci pra­gul unei case cu piciorul drept sau, în timpul unei nunți, mireasa să-și arunce buchetul de flori pe dea­supra umă­rului, fata care îl va prinde fiind si­gură că se va căsători în anul ce va urma. Pro­fesorul Alan Dun­des, de la Universitatea Berkeley din California, a afirmat: „Nu există compor­ta­ment fără fundament. Pen­tru ca această super­sti­ție să reziste în timp, ea tre­buie să aibă o semni­ficație pentru psihic”.

Antropologul Marwick, care a petrecut nu­me­roase luni în Africa Centrală, s-a interesat de două sute de cazuri mortale care au avut loc în tribul Cewa. El a con­clu­zionat că doar 25% sunt ex­plicabile prin cauze naturale, în timp ce mai mult de 50% se datorau farmecelor.

Interesant e și faptul că nu­meroși oameni de ști­in­ță, spe­cia­liști în comporta­men­tul omenesc, nu resping cre­dințele în superstiții. Ba mai mult, pentru ei ele sunt chiar eficace pentru a reduce ten­siunile psihice ale indivizilor. Ast­fel, Clifford Swensen, pro­fe­sor de psihologie la Purdue Uni­versity, consideră că „su­perstiția este un mijloc primitiv de a în­frunta coti­dia­nul.Încercând să controleze fiecare aspect al vieții lor, oa­menii recurg la anumite ritualuri, chiar dacă aces­tea nu au nici o legătură logică cu viito­rul. Dar dacă credeți că un anu­mit ritual o să vă ajute să vă atin­geți obiec­tivul, el va putea să vă influențeze per­sonalitatea și poa­te că veți reuși. De aceea, faptul că purtați un colier aducător de noroc poa­te să vă facă optimiști și să con­ducă la un comporta­ment po­zitiv.”

Francezul Raymond Réant, cercetător în pa­ra­psi­ho­logie și autor al cărții „La parapsycho­logie et l’invi­sible” („Parapsi­ho­logia și invizibilul”), afirmă chiar că fenomenele în care sunt im­plicate farmecele sunt foarte nu­me­roase în so­cie­tatea noastră, dar oamenii care sunt implicați nu au curajul să vorbească. „Farmecele cons­tau în­tr-o acțiune exterioară individului și practicată de către o persoană care caută să-i facă rău. Fizic, far­me­cele se manifestă prin per­tur­bări organice și, în prin­­cipal, printr-o puter­nică oboseală de care su­biec­tul nu poate scăpa. Am trăit un exem­plu ulu­itor: într-o zi, o femeie de cincizeci de ani a venit să mă vadă. În casa ei se întâmplau fe­no­mene ciudate: be­curile se ar­deau mereu, lenjeria se păta cu galben în mod inex­pli­ca­bil, ceasurile și oro­logiile se dereglau în per­ma­nen­ță. În plus, scaunul soțului ei defunct zgâ­ria în mod foarte ciu­dat pe oricine încerca să se așe­ze pe el. Pen­tru mine, era evident că toate aces­te pro­bleme pro­ve­neau de la acumularea de con­flicte pe care această femeie le avusese cu so­țul ei. Am dedus că acesta din urmă, mort de cu­rând, se răzbuna prin farmece. Depro­gra­mând undele mentale ne­gative ce o legau pe femeie de soțul ei defunct, am făcut să în­ce­teze definitiv toate fe­nomenele stranii din casă. În schimb, posedarea este o adevă­rată în­corporare, în sufletul cuiva, a unei ființe exterioare: se spune atunci că ea intră în posesia cor­pu­lui subiectului respectiv. Pentru a face să în­ceteze acest fenomen, se practică un exorcism. Iată un caz de posesie cu care m-am confruntat. Într-o di­mi­neață, cineva ciocănea cu putere la ușa mea. Am des­chis și m-am trezit față în față cu doi tineri care sus­țineau o fată ce părea în mare dificultate. Ea tocmai fugise dintr-o sectă în care trăise mai mul­te luni. La plecare, guru-ul sec­tei îi prezisese că va plăti scump acest lucru. I-am dat voie fetei să intre în sufrageria mea. La un mo­ment dat, a fost aruncată brusc la pă­mânt de o forță necunoscută și unul dintre obraji a în­ce­put să îi sân­gereze. Cu o voce aproape mas­culină, urla fra­ze care păreau spuse de altcineva. Pentru mi­ne, era clar că fata aceea era posedată de șeful sectei, care se încorporase în ea. Practicând un ritual de dez­le­gare de farmece, am reușit să-l alung din corpul ei.”

Pentru majoritatea psihiatrilor, fe­­no­menul po­se­siei nu are nici o le­gă­tură cu far­me­cele, ci s-ar datora fie epi­lepsiei, fie isteriei, fie unei pertur­bări a perso­na­lității. Cu toate acestea, unii savanți specializați în stu­diul posesiei au întâlnit un feno­men rar, uluitor, pe care l-au numit xenoglosie. Se întâmpla uneori ca un subiect pe care îl studiau în stare de hipnoză sau de veghe să vorbească o lim­bă pe care nu o cunoștea. Vocea sa se modifica. Ca­zul apare frecvent în timpul unui contact spi­ritist cu persoane decedate. Vocea me­diu­mului este atunci cea a defunctului. Ca și cum aces­ta din urmă ar fi intrat în corpul clarvă­ză­torului. Ia­tă de ce unii cercetători estimează că xenoglosia este un fenomen de posesie.

LIVIU ȘUTEU