În anul 2013, toamna, după o vară înfiorător de uscată și călduroasă, am pierdut cea mai iubită ființă din viața mea: pe mama… Nu vreau să intru în amănunte, știam că se va întâmpla, era un lucru normal… Odată, demult, discutând cu ea – poate și influențată de unele povestiri citite în revista „Formula AS” –, mai în glumă, mai în serios, i-am zis: „Mamă, când odată și-odată va fi să ne despărțim și să te duci «dincolo», am și eu o rugăminte – pentru că se discută așa de mult despre viața de dincolo –, te rog să-mi dai și mie un semn că ești acolo, că există acolo ceva”. Mama n-a fost șocată, ba dimpotrivă, cât se poate de serioasă, mi-a promis că îmi va îndeplini rugămintea, atunci când…
… Și, într-adevăr, la scurtă vreme după decesul ei, am avut niște „semne”, dar am presupus că ele sunt mai degrabă rodul dorințelor mele, rodul închipuirilor, nu-mi venea să cred că mama se ținea de cuvânt, trimițându-mi semnale de „dincolo”. Cert este că timp de 3 luni, în foarte multe ocazii (dar numai noaptea), o auzeam cum mă strigă pe nume… Auzeam atât de clar vocea ei, încât trezindu-mă, îi și răspundeam. Dar, repet, poate erau numai semne ale dorului și așteptărilor mele…
Iată însă că a trecut un an și jumătate de la plecarea mamei și nu-i mai aud vocea chemându-mă. Deși mi-e la fel de dor de ea și-mi lipsește, peste sufletul meu s-a așternut liniștea. Viața merge înainte, așa cum îi este scris fiecăruia dintre noi. Și totuși, mama continuă să fie prezentă în casă cu unele deprinderi pe care le-am moștenit de la ea. Dragostea de păsări, de pildă. Ca la toate blocurile, acolo unde sunt oameni cu suflet, întotdeauna ai să vezi pe balcoane sau la câte o fereastră un castronel cu apă și puțin mei sau pâine, pentru aceste minunate suflețele ale cerului. Mama le iubea foarte mult. La geamul de la bucătărie avea, întotdeauna, pe pervaz, un castronel cu apă proaspătă și nelipsitele firimituri de pâine, pentru turturelele care veneau… Și-mi spunea: „Mamă, să le dai mereu de mâncare și când nu voi mai fi. Sunt suflete, au nevoie de dragoste și de ocrotire”. Și tradiția a rămas.
Acum vreo lună de zile, am observat că două turturele acordă o atenție mai mare ca de obicei unor ghivece de flori de pe balustrada balconului pe care se așezau, gângureau, sfătuindu-se între ele, apoi zburau, și iar reveneau… Și m-am gândit eu: „Măi, ce să fie? Te pomenești că vor să-și facă un cuib!”. Și ca să le ajut și să le și ademenesc, le-am făcut un mic cuibușor, cu niște frunze uscate, în speranța că-și vor alege acolo „un spațiu locativ”. Turturelele au continuat să mai vină, au tot inspectat, s-au tot sfătuit, până într-o zi, când am constatat bucuroasă că o turturea stătea în cuibul făcut de mine, dar pe care și-l „amenajase” cu pene, paie și puf. Locuința era gata. Mulțumită, se pare, de domiciliul de pe balcon, turturica a început să depună ouă, azi unul, mâine încă unul. Atent și drăgăstos din cale afară, turturelul cuibărește și el de zor, înfruntând arșița, ploaia și toate vicisitudinile naturii…
O poveste obișnuită, cu păsări, veți spune, turturelele își fac cuiburi mai peste tot, dar… Dinadins am lăsat pentru finalul poveștii un fapt important: mama avea un defect la un ochi, provocat de un accident: o pată albă, vizibilă, pe pupilă. Ei bine, turturica care a depus ouăle și care se pare că este „mămica” are și ea un semn, vizibil pe pupila ochiului drept: o pată albă… Oare să fie semnul pe care-l așteptam de la mama?
MIHAELA N. – București
