Părintele GHEORGHE DOREL CIORTEA din Buzd: „Tu, ca preot, ești lumina, asta nu trebuie să uiți niciodată”

În satul acesta, Buzd, din județul Sibiu, ma­joritatea localnicilor sunt țigani. I-am văzut stând de povești, pe la porți, câte doi-trei, sau în fața micului magazin din centrul satului. În biserica ortodoxă, părintele schimbă câteva vorbe cu cântărețul și crâsnicul. Apoi, clopotele-și pră­vălesc chemarea peste satul îmbrăcat în lumina soa­relui de dimineață, semn că-nce­pe slujba de du­mini­că și, în bisericuța cea mi­că, Hristos i-așteaptă pe toți la Litur­ghie.

Vin pe rând, în grupuri mici. Cu toții sunt îmbră­cați în negru. Se așează pe băn­cuțele cele noi, disci­plinați. Nu vorbesc unii cu alții, nu se foiesc, până și cei câțiva prunci stau cu­minți, ascul­tând cuvintele preotului. Pă­rin­tele Gheor­ghe Dorel Cior­tea îi păsto­rește pe săte­nii din Buzd de 25 de ani. E, deja, unul de-al lor, deși n-a fost ușor s-ajungă să poată spune asta. Pentru că țiganii, sau rromii, cum îi denumesc documentele oficiale, sunt sălbatici, greu de strunit sau de așezat în chingile strâmte ale unor reguli, de orice fel ar fi ele.

În vie, la smuls de buruieni

Aruncat în coasta Mediașului, dincolo de o pădure îmbrăcată acum în verde crud, Buzd pare un sat invizibil. Documente care să-i ateste începu­turile sau să amintească vreun eveniment notabil petrecut aici nu prea există. Va fi fost și-această așezare întemeiată de sași, pentru care stă mărturie biserica evanghelică, o bijuterie mică, discretă, uita­tă de timp și de oameni. Acum, sași nu mai sunt în sat, iar din cele o mie de suflete, peste 90 la sută sunt țigani.

Biserica ortodoxă e mică, și ea, și proaspăt reno­vată la interior, semn că mâinile, atunci când sunt de gospodar vrednic, nu lasă zidurile să cadă. Nici măcar pe cele de cărămidă, cu atât mai puțin pe cele mult mai fragile, din suflet de om. „Când am venit, m-am gândit că stau cinci ani, cum e rânduiala, apoi să plec în altă parte. Dacă-aș fi făcut-o, cu siguranță aș fi regretat. Consider că Dumnezeu m-a trimis în via asta, ca să tot smulg la buruieni, până când se va vedea ceva după mine. Știți cum erau călugării cistercieni, care, unde era balta mai mare, acolo scoteau apa și făceau biserică? Așa și eu!”, spune părintele Ciortea.

Rezistența asta, îndârjirea de a nu te lăsa dobo­rât, nici de vremuri, nici de oameni, părintele a moștenit-o de-acasă, din Sibiel. „Biserica din Sibiel a fost începută de Sfântul Moise Măcinic. Vedeți unde am crescut? Ce gene am? Acasă, suntem patru copii, două fete și doi băieți, de-o-nvârtită, așa. Duminica, părinții ne luau de mână, încuiau casa, și la biserică! Nu exista să pună cineva animalele sau lucrul înaintea slujbei. La Buzd, am auzit pentru prima dată expresia: „Fâ­nul n-are sărbătoare!”. Cum vine asta? Dacă eu pot da la animale, și apoi să-ajung și la Sfânta Li­turghie, voi nu puteți?”.

La Sibiel, pe părintele Ciortea l-au inițiat într-ale bisericii, și mai apoi în­tr-ale preoției, regretatul părinte Zosim Oancea și două călugărițe aciuate în sat, Teodora și Sofia. „Noi le spuneam Nana Mică și Nana Mare, că una era foarte înaltă și cealaltă era micuță. Lo­cuiau gard în gard cu noi și ne-au considerat me­reu familia lor”.

Când a venit la Buzd, părintele a încercat să facă și aici ceea ce în­vățase acasă. „Degeaba am încercat, că nu se prin­de, ăștia îs din alt aluat, nu-s oameni ai bisericii. Să nu le vor­bești de smerenie, de post… Așa sunt ei. Eu tre­buie să am răbdare. Sunt totuși flexibili, dacă au încredere, vin după tine, îi duci, dar dacă i-ai șme­cherit o dată, greu îi mai aduci la cale. Cel mai greu e să lucrezi cu omul, dar trebuie să nu te lași, să stai pe ei, să ajungi să-i înțelegi, ori astea se fac în timp. De-aia ar fi bună consecvența, în orice. Uita­ți-vă și în politică: dacă-ar pune preoți pe post de directori la câte-un spital, să vedeți câte s-ar construi, căci un preot va încerca me­reu să-și ducă la bun sfârșit misiunea. Da­că-i tot pun politic și-i tot schimbă după câte-un an, niciodată nu vor reuși să facă nimic”.

Părintele Ciortea a învățat rânduiala li­turgică nu atât din facultate, cât de la re­gre­tatul părinte Zo­sim Oancea. „Doam­nă, nu era foc în bi­se­­rică, dar părintele stătea cu răbdare să-i asculte pe toți, și veneau mulți! Era modul său de a-i mul­țumi lui Dum­nezeu că-l scăpase viu din închisoare, unde a stat 15 ani. Părintele Oancea, Dum­nezeu să-l odihnească!, m-a botezat, el m-a cununat. Ăș­tia-s preoți adevărați și eu îs de același princi­piu: nu tot plec dintr-un loc într-altul și, când trag linie, nu se vede nimic după mine. Dacă eu stau cinci ani și vine altul, apoi altul, oamenii ce să mai știe? Se derutează, se rătăcesc, nu mai înțeleg nimic”.

Țigănușul cu glas de înger

– Ce-a fost cel mai greu, la început, când ați ajuns aici?

– Eram conștient că trebuie să iau totul de la zero. Am venit în septembrie, iar prima sărbătoare mare a fost Sf. Parascheva. Unul n-a venit la bise­rică, au zis că-i sărbătoarea oilor și ei petrec! M-am gândit: „Doamne, unde m-ai adus?”. Dar nu m-am speriat, știind că soția e aproape și suntem unul lângă altul. Soția mea e profesoară de limba româ­nă, s-a titularizat aici, că e o școală cu opt clase, atât de mulți copii sunt. Unde să mai fi găsit șansa asta? Soția e cea care-mi asigură echilibrul, e ca și când plantezi un copac și pui lângă el un par zdravăn, să-l țină drept. Ea mă sprijină, e blândă, știe și ea ce și cum, că a făcut aceeași facultate ca și mine. Am încercat să ne facem viața frumoasă și cred că noi chiar am reușit asta.

Din când în când, părintele Ciortea întrerupe povestea și zâmbește nedumerit. „De când am aflat că veniți, mă tot întreb de ce am acceptat să vă dau interviu, că eu nu-s cu d-astea. Deși-s persoană publică, vreau să fiu pentru Buzd, nu mă inte­re­sează cei din afară. Dar mi-e dragă revista dum­nea­voastră, căci e o revistă completă și complexă, construită pe lucruri bune, așa cum trebuie. Cu răutatea nu faci nimic”, spune părintele. Și știe ce spune, că, de când a venit la Buzd, stă mereu între români și țigani.

– Cum se împacă românii cu țiganii?

– Românii nu-i prea pot suferi pe țigani. Le-am și spus: „Bine, nu-i puteți vedea pe țigani, dar atunci de ce, când aveți de sapă, mergeți și vă rugați de ei?”. Nici la capelă, românii nu-și aduc morții, că vin și țiganii în priveghi, dar în curțile românilor, țiganii nu intră. „Cât de răi puteți fi! Dar așa rânduie Dumnezeu că de ei o s-aveți parte!”, așa le-am spus. Și am avut dreptate, că țiganii le sapă gropile, n-are cine altcineva să facă asta.

Când am venit, aveam un cântăreț bătrân și mi-am dat seama că trebuie să pregătesc schimbul. Am găsit un copil de țigan, era în clasa a șaptea, dar ce voce! L-am luat lângă mine și, într-o singură zi, a reușit să învețe opt glasuri, opt cântări din Sfânta Liturghie, și atunci mi-am dat seama ce dar extra­ordinar are. Românii au zis că de ce să avem cân­tăreț țigan, că românii țin biserica. Le-am arătat care cât plătește, câți români sunt în sat și câți țigani. O vorbă n-au mai scos! Iar cântărețul, când începe să cânte, apăi nu-l dau pe doi teologi cu școală!

Copilul acela de țigan a crescut acum, dar tot în strană îl găsesc sărbătorile. Se numește Marian Țifraș, are 38 de ani, și-și amintește cu drag de vremea începuturilor. „Când eram copil, în biserică era mult mai frumos ca acum. Venea foarte multă lume, foarte mulți tineri, era o mândrie pentru noi să fim cei trimiși să tragă clopotele. Bunica, Dumnezeu s-o odihnească!, a fost cea care m-a învățat calea bisericii. Atâta doar, că nici preotul dinainte, nici cântărețul nu mă lăsau să cânt, că-s prea mic și nu știu. Dar tot cântam, acolo, stând lângă bunica. Când a venit pă­rintele Ciortea, eram deja în clasa a șaptea. M-a luat cu dân­sul pe hotar, să-l ajut la câte ceva, și așa, încet, m-a învățat rânduiala cântărilor bisericești, glasurile, cum se numesc ele”.

Castronul cu piersici

Sunt multe momente pe care Marian le-a trăit alături de părintele Ciortea și pe care le consideră lecții numai bune de ținut la suflet. Consideră un pri­vilegiu pentru generația sa să-i fi avut aproape atât pe părin­tele, cât și pe doamna preotea­să, la biserică, la școală, dar și în viața de zi cu zi. „N-am să uit niciodată o astfel de întâm­plare. Tocmai venise părintele în sat, dar noi nu-l cunoscusem încă. Era toamnă și, cu alți copii, ne țineam de năzbâtii, mergeam la furat piersici din grădinile oamenilor. Părintele ne-a văzut, dar n-a zis nimic, doar a ieșit la poartă și, când am trecut pe-acolo, ne-a che­mat în curte. Ne-a spus cine e și ne-a pus înainte un castron mare, plin cu struguri, mere și piersici. „Când mai vreți fruc­te, veniți și-mi cereți, dar nu mai mergeți la furat prin grădini!”. Doamne, ce ne-am mai rușinat! A fost o lecție pentru noi și, după atâta vreme, toți din generația aceea suntem la casele noastre, cu familii, cu servicii. De când părintele nu mai predă religia la școală, se simte diferența în generațiile de copii și tineri care vin”, spune cantorul Marian Țifraș.

Oricât de ciudați și greu de strunit sunt țiganii din parohia Buzd, părintelui Gheorghe Dorel Cior­tea nu-i place să plece în concedii lungi, departe de ei, deși sunt întotdeauna preoți care să-i poată ține locul o perioadă oarecare de timp. „Mă pun în situa­ția lor: nici mie nu mi-ar plăcea să nu-l am pe „popa meu” lângă mine, în momente grele. Mai ales că țiganii se tem de moarte. Anul ăsta, de exemplu, am avut deja opt înmormântări, dar doar pe patru am apucat să-i împărtășesc, și asta pentru că m-am ținut eu de ei, știind că-s bolnavi. Se spe­rie, consideră că dacă vine popa, gata, mor. Nu toți înțeleg asta, teama lor de moarte, nu toți știu cum să se poarte cu ei în astfel de momente”.

– Părinte, ce au diferit țiganii față de români?

– Țiganii au un suflet bun, și dacă se ceartă cu tine, a doua zi le-a trecut, nu țin mânie. Pe de altă parte, nu țin post, la ei așa ceva nu există. Unii mai ascultă, dar greu, că sunt obișnuiți să facă numai ce vor. În măsura în care se poate, mai las de la mine, dar le explic, ca să înțeleagă, de ce lucrurile trebuie făcute într-un anume fel. Mulți au apucat să ia câte-un credit doar cu buletinul și acum se țin de serviciu, ca să aibă cu ce să-și plătească ratele. E greu să se angajeze undeva, că nu-s în stare să res­pecte niciun program, nicio rânduială. Mă credeți că am stat în biserică și mai bine de-o oră, să-i aș­tept cu nunta? Asta e mentalitatea lor, nu din con­știință lucrează, ci pentru că i-au agățat cu creditele. Dar să știți că așa cum trăiesc ei, așa o să ajungă să trăiască întreaga Europă: pe caiet, cum vedem în reclame: „Ia acum, că plătești la anul!”. Compor­tamentele, apucăturile, toate slăbiciunile astea se generalizează. Eu am primit misiunea de a-i păstori și atât am vrut: să-i învăț să fie oameni. Nu-și prea plătesc taxa de cult, dar eu nu stau la poartă să-i cert, să-i ameninț că nu le-ngrop mortul până nu plătesc. Dacă fac așa ceva, eu nu mai sunt preot! Dar, dacă nici eu nu-i caut de Bobotează, de exemplu, Doam­ne, ce rușine pe ei, să le oco­leas­că popa casa și să intre la toți, numai la ei nu! Intră în panică, li-i frică să nu se facă de minune în sat. Le-am explicat că, dacă ei nu plătesc taxa de cult, eu nu-mi iau salariul, și am și eu familie. A fost cum a fost o vreme, apoi au înțeles și vin singuri la sfârșitul anului și plă­tesc toate datoriile.

„Mi-am luat pământ, să prind rădăcini”

Bisericuța din Buzd tocmai a fost renovată la interior. Totu-i alb. Singură catapeteasma stă dreaptă, încărcată de culori, între pământ și cer. Nu există picturi pe pereți, doar câteva icoane uriașe, din loc în loc. „E suficient”, spune părintele. „Cu cât e mai simplu totul, cu atât e mai ușor de înțeles”.

În coasta bisericii, la doi pași, e capela ortodoxă. Clă­direa a fost cândva casa unor sași, dar după plecarea lor, a­proa­pe s-a prăbușit. Preotul s-a gândit s-o pună la punct, s-o transforme fie în muzeu, fie în capelă. A ales cea de-a doua variantă. Aici s-au ținut toate slujbele, cât timp bise­rica a fost în renovare. „Doam­ne, bine ne-a mai prins! Le-am și dat exemplu, că suntem ca primii creștini: ei se rugau pe ascuns, în gro­te, apoi își adunau lucrurile și plecau în altă parte. Cam așa și noi aici, pentru o vreme”.

– Părinte, îmi pare că vorbiți destul de detașat des­pre toate astea, dar bănuiesc că n-a fost ușor să vă împliniți misiunea de preot…

– Încă de la început am fost conștient că roadele a ceea ce am făcut se vor cunoaște după 20 de ani sau chiar mai mult. Și iată că încep să se vadă. Am fost de câteva ori pe punctul să plec, dar m-aș fi sim­țit ca un laș și m-am gândit că, orice-ar fi, Dum­nezeu nu mă lasă. Și uite că am renovat și biserica, și capela, am făcut cât am putut. Și mi-am luat și niște pământ aici, am zis că, dacă fac asta, prind rădăcini. Îmi place lucrul, am ținut și animale, la șase dimineața eram în grajd, apoi făceam un duș iute și veneam la slujbă. Am tractoraș, am pus lucernă, abia aștept să merg la cosit, pentru că, din punct de vedere financiar, nu te poți descurca doar cu salariul de preot într-o astfel de comunitate atipică. Dar, mă întăresc pe altă parte, am alte mul­țu­miri. În viață, când nu urmărești răsplata pentru orice ai avea de făcut, ești un om liber. Iar oamenii nu trebuie judecați. Îmi place să mă lupt cu ei, în sensul bun al cuvântului, să-i împing de la spate, să le arăt ce nu e bine, poate se prinde ceva de ei. „Treci încoace! Nu e bine așa! Hai să vedem dacă ai tu dreptate sau am eu!”. Cum erau sultanii turci: le plăceau femeile care-i refuzau și caii pe care nu-i puteau îmblânzi. Așa și eu, încerc să-i aduc pe calea cea bună, nu mă las.

– Cât de mult contează exemplul personal al preotului pentru comunitate?

– Cel mai mult! Păi, tu, ca preot, ești lumina, asta nu trebuie să uiți niciodată. Dacă omul se uită la tine și vede altceva decât ceea ce spui, l-ai pier­dut. Poți să știi Scriptura pe de rost, că te duci cu ea direct în iad, dacă nu-i acoperită de fapte. În timp, am stat și m-am uitat la unii, alții, cum lucrează și mi-am zis: „Cum, el n-are școală și poate face, iar eu, cu școală, să nu fac?”. Și-am pus mâna și-am făcut, n-am stat să mă uit la muncitori cum lucră, am lucrat cot la cot cu ei. Asta nu mă face mai puțin preot. Că noi, preoții, suntem așa, ca albinele care aleargă în toate părțile să adune, să facă miere, sau să-și repare stupul când e stricat.

N-o să credeți cât de mândri-s țiganii mei din Buzd că n-am plecat! Doar anul ăsta am primit mai mult de 10.000 de lei, numai pentru că le-am expli­cat cât e de bine și de simplu să doneze cei 3,5 la sută din impozitul pe venit către parohie. Unde mai vedeți asta? Pe banii ăștia, și cu ajutor de la primăria din Brateiu, de care aparținem, am amenajat capela. E puțin lucru? Cred că nu.

Vorbește repede părintele Ciortea, ca și când ar cân­ta, și gesticulează demonstrativ, trans­for­mân­du-și spusele într-un mod aproape cinematografic. „În fiecare parohie sunt lucruri ce n-or să apară în documente, e truda și sacrificiul preotului, din mul­te puncte de vedere, nu doar cel duhovnicesc, litur­gic, dar doar Dumnezeu le știe. Mun­cim, că n-avem ce face, muncim și ne rugăm. Cu bucurie, cum spu­ne Mântuitorul. Așa ar trebui să fie orice preot, dar poate și unii dintre noi, preoții, am ajuns, prin felul de a ne comporta, să ne îndepărtăm de oameni și câteodată ne complicăm singuri viața”, conchide pă­rintele Ciortea.

În bisericuța din Buzd, la Sfânta Litur­ghie, se află un singur român, într-o mulți­me de țigani. Eu. Sub cer, e loc pentru toți.