ELVIRA DEATCU (actriță, interpreta Deliei Lazăr din serialul „Vlad”): „Pe măsură ce timpul trece, marile roluri se duc!”

„Nebuna”, de George Coșbuc

– Erai, oricum, o actriță de linia întâi a tea­trului românesc, dar prezența în serialul „Vlad”, de la Pro TV, ți-a oferit o vizibilitate uriașă. Și cum orice poveste are un început, prima între­bare este: cum ai ajuns la actorie, Elvira?

– Mie mi-a plăcut, încă de mică, să mă arăt. (râde) Adică, încă de la grădiniţă pe lângă faptul că mi-a plăcut să învăţ, am fost „moţ”, la toate oca­ziile la care puteam să spun poezii. Cred că mă sim­ţeam bine în rolul acela de personaj important: că deschideam serbarea, că aveam mai multe ver­suri decât alţi copii, că eram sigură pe mine, prin comparaţie cu ceilalţi, care începeau să plângă şi s-o strige pe mama… La mine, ma­ma nu funcţiona pe post de salvare de scenă, ci, din contră, era susţinătoarea mea. Ba chiar mă ajuta şi în alegerea repertoriului. Ţin minte ce furori am făcut recitând, la o vârstă fragedă, „Nebuna” lui George Coş­buc, poezie aleasă de mama. Am luat toate premiile întâi posibile şi imposibile! (râde) Ideea e că mama, fiind bis­triţeancă, a avut dintotdeauna o sensibilitate aparte pentru literatura ardeleană: e amorezată de Re­breanu, Coşbuc… Aşa că, plăcându-i în mod deosebit poezia asta, nu s-a mai gândit la vârsta mea, nu tocmai potrivită cu versurile. Şi uite cum se închide cercul: acum, în pan­demie, am rostit pentru o înregistrare, cu mult mai multă teamă decât cu 30 de ani îna­inte, aceeaşi „Nebună” a lui Coşbuc. Cu min­tea şi cu ştiinţa maturului, m-am minu­nat de reuşita mea din copilărie, fiindcă tex­tul e foarte greu. Dar probabil că juraţii de pe vremuri au notat în primul rând perfor­manţa de a reţine atâtea versuri. (râde) Însă declicul adevărat, care m-a pus pe făgaşul ac­toriei, s-a petrecut când eram în clasa a IX-a, la Liceul Pedagogic din Bucureşti, ora­şul meu natal. În 1987, regizorul Geo Sai­zescu se pregătea să facă un serial de te­le­viziune pentru tineret: „Călătorie de ne­uitat”. Aşa că domnul Saizescu şi o parte din echipa lui au venit în liceu şi au organizat o selecţie: la final, domnul Saizescu a ales-o pe colega mea de liceu, atunci, și azi, de pro­fesie, Delia Nartea, iar domnul Liviu Pojoni, directorul de imagine, m-a ales pe mine. Aşa a început aventura noas­tră în actorie, inserată pe povestea, de-altfel simplă, a serialului: un grup de liceeni care, într-o vacanţă de vară, vizitează ţara. Nu doar că un an de zile, cât au durat filmările, am văzut realmente toată ţara, dar am şi înţeles ce înseamnă nişte filmări profesioniste şi, la fel de important, ne-am alăturat unui grup de studenţi – Tudor Petruţ, Mihai Constantin, Bogdan Ghiţulescu etc. –, care s-au purtat camaradereşte şi extrem de pro­tec­tor cu noi, cele două puştoaice de 15 ani. În plus, povestea s-a mai întins apoi pe încă un an de zile: filmările nu fuseseră făcute în priză directă, deci sunetul trebuia suprapus ulterior, aşa că încă un an am făcut postsincronul undeva, în subsolul Tea­trului Naţional. Deci altă „şcoală”, alte lucruri interesante de învăţat, plus timp berechet să ci­mentăm prieteniile legate la filmări. Care să ştii că au rămas, chiar dacă viaţa şi distanţele nu ne-au mai dat voie să ne reîntâlnim prea des. Uite, chiar acum nici o lună, am participat la lansarea unei cărţi a lui Alexander Hausvater, din care „Hausi” m-a rugat să citesc un fragment. La final, când să ies din sală, brusc, ochii mi s-au umplut cu la­crimi, fiindcă l-am văzut acolo pe Tudor Petruţ: a fost prima dată când ne-am reîntâlnit, după 30 de ani. El e stabilit în Statele Unite și de fiecare dată când revenise în România nu ne mai fusese dat să ne reîntâlnim. Aşa că acum am fost copleşită de emoţii şi de amintirile de la filmările pentru seria­lul domnului Saizescu! Şi, ca să revin la poveste, hotărârea definitivă de a-mi lua inima-n dinţi şi de a încerca să păşesc pe drumul actoriei am luat-o după ce am întâlnit-o pe Adriana Trandafir: la un moment dat, prin clasa a XI-a sau a XII-a, Adriana a fost rugată să vină la noi, la Liceul Pedagogic, şi să ne ajute să organizăm nu mai ţin minte ce ser­bare. Aşa a intrat în viaţa mea Adriana Tran­da­fir şi…

„Fetița cu chibrituri”

– …aşa ai pornit spre UNATC. Pe vremea aceea, examenele de admitere erau cu-adevărat dure, iar concurenţa, acerbă.

– Emoţiile au fost de-a dreptul traumatizante! M-am simţit atunci, în perioada admiterii, ca fetiţa cu chibrituri… Dar o fetiţă cu chibrituri îmbrăcată cu o fustă făcută chiar de mama, care e talentată la tot ce ţine de lucrul manual, o fustă din­tr-un material superb, cu flori de câmp pe fond alb şi cu o bordură lată din dantelă. A vrut mama, draga de ea, să am ceva nou pentru admitere!

– Ai intrat din prima?

– Nu, am intrat abia în al doilea an, în 1991, dar sunt recunoscătoare că lucrurile au fost rânduite aşa! Înainte de prima admitere, într-o zi, eram pe la Universitate şi, pe trotuarul celălalt, pe partea cu Tea­trul Naţional, l-am văzut pe domnul Mir­cea Albulescu. Doamne, m-a luat aşa o emoţie! M-am oprit în loc, cu un singur gând: cum ar fi să fiu studenta domnului Albulescu?! Un gând ivit în minte aparent de nicăieri! Abia mai târziu am realizat că el nu se ivise de nicăieri, ci ca un semn că aşa trebuia să fie: intrând la facultate în 1991, am avut şansa să ajung tocmai la cla­sa domnului Albulescu! Dacă aş fi fost admisă în anul anterior, când, evident, domnul Albulescu nu luase clasă, destinul meu ar fi fost cu totul altul.

– Institutul de Teatru din București se bucura de o mare apreciere în epocă…

– Într-adevăr, pentru că funcționa cu nişte profesori minunaţi: pe lângă domnul Albulescu, clasa noastră i-a avut ca pro­fe­sori permanenţi pe domnul Cătălin Naum, care avea celebrul teatru „Podul”, o şcoală de actorie cu totul aparte, şi pe Adrian Titieni, cu care am devenit ulterior colegă la Teatrul „Ode­on” şi căruia şi azi mă mai scap uneori şi, în loc de Titi, îi mai spun „domn’ profesor”. (râde) Multă vre­me a fost cu noi şi Simona Măicănescu, iar la un mo­ment dat a venit şi Dinu Manolache – o altă întâlnire binefăcătoare pentru noi… Am avut parte de o echipă de profesori ex­traor­dinari, diferiţi între ei, dar atât de unitari în gând în privinţa relaţiei cu studenţii. Prezența lor echilibrată a contat enorm în formarea noastră. Abia după ce am ieşit de sub protecţia lor am rea­li­zat ce a însemnat ca ei, profesorii, să fie toţi în­tr-o simţire, să gândească la fel şi profesia, şi rela­ția cu studenţii… Din păcate, din câte înţeleg, o ast­fel de situaţie fericită se mai întâlneşte azi foarte rar!

În echipă, la „Odeon”

– Elvira, cum a fost drumul tău spre succes? Lin, călăuzit de „mâna destinului”, ori „muncă pe brânci”?

– Ca să-ţi răspund la întrebarea asta mă întorc la una dintre multele spuse cu miez, pe care le-am „înregistrat” de-a lungul timpului de la domnul Albulescu. El ne spunea adesea: „În profesia asta, şansa joacă un rol nepermis de mare.” Noi, nişte puşti, credeam că efervescenţa pe care o trăiam în perioada facultăţii avea să ne ţină toată viaţa: adesea plecam din şcoală la 3 noaptea, mergeam la regii, în teatre, făceam tot felul de „colaborări” cu colegii de la „Film”, făceam şi figuraţie la filme sau în piese… Ne închipuiam că după absolvire toate uşile aveau să ni se deschidă şi toţi regizorii aveau să se bată pe noi – visuri de copii lipsiţi de experienţa vieţii! Eu am avut însă şansa: că în 1995, când am absolvit Institutul, se eliberaseră nişte posturi şi au fost concursuri la Teatrul de Co­medie, la Bulandra şi la Odeon, iar eu am intrat în echipa Odeon-ului. Pe de altă parte, și angajarea are dezavantajele ei: când intri într-un teatru de repertoriu, tu, ca actor angajat, nu-ţi alegi pro­iec­tele şi nu întot­deauna întâlnirile profesionale pe care le ai sunt toc­mai fericite… Căci, cel puţin pe mine, asta e ceea ce mă intere­sează: întâlnirile prile­juite de profesie, ce resorturi declanşează ele în mine şi dacă, la sfârşitul acestor întâlniri, constat că am descoperit ceva ce nu ştiam des­pre mine şi că lumina din ochi mi s-a modificat întru mai bine, mai frumos… Fireşte, asta pe lângă emoţia pe care îmi doresc să reuşesc s-o transmit publicului. Aşadar, ca să închei: traseul meu în pro­fesie a fost aparent lesnicios (că am fost an­ga­jată la Odeon, că mereu am avut și altfel de cola­bo­rări profesionale, cum sunt producţiile TV), atât doar că, în realitate, şi eu m-am confruntat cu di­ferite adversităţi, cu frustrări…

Răbojul vârstelor

– O problemă invocată adesea în zona cine­matografiei și-a teatrului este aceea a actriţelor mature, după 40 de ani rolurile feminine sunt foarte puţine, iar majoritatea lor sunt lipsite de consistenţă. Eşti afectată de situaţia asta?

– Bineînțeles! Dramaturgia are partituri la care, dacă nu ai acces la timpul potrivit, s-au dus! Şi cu cât timpul trece, numărul partiturilor pentru care ai fi potrivită devine din ce în ce mai redus. De exemplu, eu n-am jucat nicio poveste de dragoste a unei femei între 30 şi 45 de ani! Iar acum am ajuns să joc mame! Perioada aia de femeie în floa­rea vârstei am şters-o deja de pe răboj. O dată, pen­tru că astfel de roluri sunt puţine, dar şi pentru că ba n-am avut partener, ba am fost prea arătoasă (că mi s-a reproşat şi asta!), ba am fost prea înal­tă… Încât şansele ca eu să mai am ocazia să joc în­tr-o poveste de iubire între doi oameni de vârsta mea (am împlinit 49 de ani) sunt practic nule. De parcă oamenii de la 45 de ani în sus n-ar mai putea să trăiască iubirea! O aberaţie: cum să nu mai poa­tă un om trecut de 45 de ani să iubească?! Slavă Dom­nului că sufletul nu ţine seama de toate abera­ţiile şi de prejudecăţile astea şi se bucură de iu­bire, indiferent de vârstă! Totuşi, până la o mira­cu­loasă schimbare a perspectivei în societate, trebuie să-mi văd în continuare de rolurile mele de mame. (râde) Uite, și acum, în „Henric al IV-lea”, penultima premieră la Teatrul Odeon, dis­tribuţia e alcătuită din 10 bărbaţi şi doar două fe­mei, iar eu sunt marchiza Matilde Spina, adică… o mamă! Iar în cea mai recentă premieră, „Ju­lieta fără Romeo”, o joc tot pe mamă! Noroc că aceste două spectacole sunt o bucurie pentru mine prin valoarea lor indiscutabilă. „Henric al IV-lea” este un text greu, iar repetiţiile le-am făcut în „perioada pandemică”, o perioadă atât de stranie şi în care nimeni nu mai ştia ce în­seam­nă „mâine”. Din fericire, pe 22 mai, am reuşit să avem, în sfârşit, şi întâlnirea cu publicul, care a primit acest spectacol foarte bine, așa cum foarte bine a fost primit și „Julieta fără Romeo”, care a avut premiera pe 5 iunie.

– Elvira, dar viaţa ta de dincolo de profesie cum arată?

– E o viaţă pentru care sunt recunoscătoare! E o viaţă în care rolul principal îl joacă familia mea, pe care mi-am dorit-o enorm. În primul rând și-n primul rând, eu mi-am dorit să fiu ma­mă, așa că, prin comparație, orice încrâncenare sau tristețe profesională de­vi­ne insignifiantă. Ba chiar, ini­țial, eu aș fi vrut trei copii, da’ m-am oprit la doi – la Luca Mircea, care acum are 18 ani, și la Filip, care a împlinit 13 ani. Iar rolurile secundare sunt ocupate de cărţi, pe care le iu­besc cu pasiune, de plimbări, de momente de res­piro, de jumătăţi de oră zilnice de­di­cate sportului, niş­te jumătăţi de oră ca­re îmi ajută şi tru­pul, dar mai a­les psihicul… To­tul ţesut în pânza asta a agitaţiei urbane, care e cu atât mai crâncenă cu cât timpul – s-a demonstrat şti­inţific! – s-a comprimat foarte mult. Uneori – cre­de-mă! – îmi vine să pun piciorul în prag şi să strig „Stop”, căci goana asta a timpului simt că mă sufocă: parcă nu mai am vreme nici să respir ca lumea, parcă nu mai am vreme să exist. Ceea ce când­va era normal, adică un „timp al tău”, în care să răsufli, să te regăseşti şi să te recompui, acum a devenit o fata morgana. Dar să-ți spun o poveste legată de timp: acum două veri, mi s-a stricat te­lefonul mobil şi m-am dus cu el la service. Dom­nul de acolo mi-a spus să revin peste o oră şi ju­mătate. Deşi aveam treabă de nici nu-mi mai ve­deam capul, deşi m-am panicat în ideea că „Vai, cum să rămân o oră şi jumătate fără telefon? Dacă sună copilul?”, trebuia să rezolv problema, deci am intrat într-o librărie din apropiere, mi-am cum­părat o carte, după care m-am refugiat în curtea de la Muzeul Țăranului, unde nu era nimeni. Stând pe o bancă, în liniştea de-acolo, care era „în­treruptă” doar de ciripitul păsărelelor, şi în com­pania cărţii, s-a întâmplat minunea: am uitat, şi de timp, şi de griji, am evadat într-o lume calmă şi negrăbită… Am avut senzaţia că parcă m-am mutat într-o nuvelă fantastică a lui Eliade, că am nimerit într-o altă dimensiune a lumii şi a timpului! Şi, când mi-am recuperat telefonul, ce să vezi? Nu se întâmplase nicio nenorocire, toate lucrurile erau în matca în care le lăsasem. A fost o experienţă cu totul specială. Cândva, astfel de clipe liniştite, de „tu cu tine”, erau ceva normal, acum au devenit o raritate.

– Soţul tău nu face parte din lumea artistică. Este un avantaj?

– Doamne, eu şi soţul meu suntem că­să­toriţi din 1999, dar chiar nu m-am gândit la asta! Pur şi simplu, între noi a fost şi este în continuare o mare poveste de iubire. Dacă ar fi totuşi să fac o analiză, cred că proble­ma ar trebui pusă invers. Adică, deşi soţul meu este un mare admirator al profesiei ac­toriceşti, are un mare respect şi chiar o pio­şenie faţă de profesia mea, sincer, cred că nu i-a fost şi nu-i e uşor să trăiască lângă mi­ne. În general, eu zic că sunt un om rezo­nabil în manifestări, acasă, dar, în perioada re­petiţiilor, sunt dezechilibrată, sunt tulbu­ra­tă, nu sunt în matca mea normală. Şi pro­babil că starea mea îl dezechilibrează şi pe el, îi dezechilibrează şi pe copii. Dar ce să fac?! Deja chestiunile astea ţin de defor­ma­ţia profesională: că vorbesc tare prin casă, că rostesc cuvintele într-un fel anume, că am un anume tip de energie, o energie aproa­pe invadatoare, care poate să fie obosi­toa­re… Dar – slavă Domnului! – în căsnicia şi în familia noastră există ambele ingrediente de ca­re e nevoie ca ele să funcţioneze, dincolo de ade­vă­rul fundamental al iubirii autentice: mă refer la înţelepciune şi la umor.

– Acum, că în sfârşit lucrurile au început să se mişte pentru actori, cum va arăta vara ta, El­vira?

– La teatru, se lucrează mult şi cu frenezie: con­tinuăm cu spectacolele noi, dar se vor relua şi spec­tacolele care au fost oprite din cauza pan­de­miei. Pe de altă parte, am început şi filmările pen­tru sezonul IV al serialului „Vlad”, de la Pro TV. Totuşi, în august, când o să am concediu, vrem să plecăm şi noi, toată familia, într-o vacanţă: trebuie să ajungem neapărat pe malul unei mări, fiindcă malul mării e spaţiul care nouă ne face cel mai bi­ne: sun­tem întotdeauna ultimii care plecăm de pe plajă. (râde)

FOTO – (Portretul din deschiderea interviului): Matei Buţă; Teatrul Odeon (2); PRO TV (2).

MAKE-UP ARTIST: Nenciu Adina/Boutique Pro Make Up For Ever Bucureşti

Ţinuta oferită de NISSA