Primele mele amintiri din copilărie se leagă de un motan galben-roșcat, bătrân, cu ochii ca de foc, dar incredibil de blând. El era singurul meu tovarăș de joacă și se lăsa înfășat, pus într-o cutie de carton (care era când pătuț, când cărucior) și plimbat prin curtea bunicilor.
Totuși, acum aș vrea să vă povestesc despre un alt pisic, pe care l-am primit ca pe un soi de moștenire, când bunica mea a plecat în lumea celor drepți. Mi-l amintesc de parcă l-aș avea în fața ochilor: era tărcat cu niște pete roșcate, cu ochii parcă veșnic mirați, cu ținuta maiestuoasă, ca și când într-o viață anterioară fusese cel puțin un prinț.
I-am zis Mițuc, l-am iubit ca pe un copilaș și l-am respectat ca pe un prieten drag. Mi-a fost alături ori de câte ori m-am simțit rău, mi-a cules cu limbuța lui aspră și roz lacrimile de pe obraz, mi-a dat motive să-l consider superior multor oameni, tocmai prin capacitatea sa de a iubi necondiționat, de a primi afecțiune și de a dărui, la rândul său, infinit mai multă.
Îl revăd și acum stând în prag și așteptându-mă să vin de la serviciu sau mieunând supărat când mă vedea la oglindă, pentru că înțelegea că, dacă mă aranjez un pic, urmează să plec.
Când a dispărut prima oară de acasă, într-o zi de martie, l-am căutat peste tot și-am plâns cu zece rânduri de lacrimi. Aș fi dat orice să-l știu teafăr și, chiar de nu s-ar mai fi întors, să-l fi adoptat cineva cu suflet bun. Mai târziu am înțeles că a fost și el într-o escapadă, că era necesar să le arate pisicilor din cartier cât era de mândru și de frumos și, de ce nu, să le ajute să aibă puiuți asemenea lui.
A venit după câteva zile, slab, pricăjit și cu o recoltă impresionantă de purici. Nici nu vă dați seama cât de fericită am fost și cât am mulțumit bunului Dumnezeu pentru milostenia Lui!
După un an, a plecat și nu s-a mai întors. Nici peste patru zile, nici peste o lună, niciodată… Multă vreme am fost ca împietrită, refuzam să admit că nu-l mai am și că i-a făcut cineva rău. Obosită de așteptare, am avut o revelație: Mițuc n-a dispărut, e aici, în sufletul meu, și tot aici va rămâne întotdeauna. Poate c-a apărut în existența mea doar ca să-mi dea mie, unui exemplar din homo sapiens, câteva lecții despre demnitate, iubire, prietenie, dăruire… și cu toate acestea, când tristețea mă înfășoară în vălul ei, revăd printre amintiri un ghem de blană pestriță, cu ochii parcă veșnic mirați, plimbându-se maiestuos prin casă. Și atunci surâd, așa cum surâzi când revezi un bun prieten după un car de ani, și o lacrimă – bat-o vina! – îmi înflorește pe obraz…
MIRELA P. – București
