Bunicuța premiantă din Șerel

Închipuire cu flori de câmp

De sus, de pe platoul pe care e înălțată biserica din Șerel, vezi, ca din amvon, întreaga Țară a Ha­țegului. În arșița amiezei de iunie, aburii ploii de peste noapte se ridică dintre brazde și prind a pluti peste lume, ca un fum de cădelniță, ce împrăștie în patru zări miresme reavene, de început de lume. Privesc în zare, înfiorat de frumusețea nepă­mân­teană a locului, când, nu departe de mine, deslu­șesc o închipuire: subțire ca un fuior, cu veșminte lungi și cernite, silueta unei femei alunecă peste fânațul întins de la poalele unui deal. Când și când, dispare printre florile de pe pajiște, pentru ca apoi să plu­tească mai departe printre copaci.

Mă rup de visare și cobor spre sat. O iau printre ca­sele vechi și făloase, cu fundații înalte, din piatră de râu, asemenea unor cetăți. La ca­pătul drumului, pe-un cap de pod, cu bra­țele pline de flori de câmp, se află… „nă­luca” mea. Are părul strălucitor ca argintul, strâns sub năframa neagră, și fața în­sem­nată de scurgerea anilor. Năluca e o bătrână cu înfățișare de sfântă, coborâtă de sus, de pe pereții bisericii din Șerel. Mă apropiu sfios și-i dau binețe. Femeia îmi zâmbește, de parcă m-ar aștepta de-o viață, acolo, pe ulița arsă de soare. O-ntreb ce griji o mână prin arșița nemiloasă a verii și ea-mi arată mănunchiul de flori. Leacuri de pus la uscat, pentru iarnă. „Îs tare bune, numa’ să crezi în puterea lor”. Fe­meia are nume de zână, Sân­zia­na, și la 80 de ani, a rămas sin­gura din leatul ei, în tot satul. Nu mai are cu cine să-și depene amin­tirile. Mă privește în ochi ru­gătoare, și pornește să po­ves­tească, de parcă ne-am ști de la facerea lumii…

Străinul din poarta casei

O luăm la pas, pe sub soarele aprig, și poveștile se țin după noi. „Vezi casa aia dinsus? Acolo am copilărit”. Ajungem în dreptul ei și ne re­ze­măm un gard ce dă spre ve­chea curte a copilăriei. Șerelul a fost me­reu un sat mai deosebit: isto­ria îi începe de pe vremea cne­zilor hațegani, are case tru­fașe, înălțate pe piatră de râu, un sat cu oameni har­nici, cu mult găzdușag, dar și cu nedei și pe­tre­ceri al căror chiuit se auzea peste cinci dealuri și cinci văi.

„Câte sărbători sus, pe dea­luri, câte târguri în satele de pe Strei, la toate mergeam! La Rusalii se făcea un ocol mare, din lemn de mesteacăn, se îngrădea roată, împrejur, și acolo juca ti­neretul. Era muzică mândră, toată noaptea jucam”. Curtea fetei se afla la doi pași. Nu trebuia decât să se ri­dice pe vârfuri, ca să cu­prindă cu ochii, peste gardul casei, toată bucu­ria marilor săr­bători! Și tot așa, ițită pe gard, stătea și în după-amiaza în care, pe ulița ce suia dinspre Pui, a venit un bărbat slăbănog și bărbos, cu hai­nele jerpelite, atârnate pe el. L-a însoțit, din priviri, până când bărbatul s-a oprit tocmai în poarta curții. Copila s-a ascuns după o căpiță de fân, privind, uimită, lunga îmbrățișare dintre mama sa și stră­inul cel răpănos. Ce caută omul ăla în curtea lor? De ce taie măicuța găina cea mai grasă din bătă­tură, în mij­locul postului? De ce îl pune la masă pe acel stră­in?

– De ce l-ai primit acasă?, a luat-o la rost Sân­ziana pe mama sa.

– Cum să nu-l primesc, dacă îi tata vost?

– Da’ nu ne-ai zis tu că noi n-avem tată?

Femeia vorbește șoptit, ca și cum s-ar teme să nu strice vraja acelei după-amieze de vară. „Tata căzuse prizonier la nemți, mama ne-o crescut singură, tot războiul, până s-o întors el din lagăr. Ce sărăcie și foame o fi răbdat amărâtu’ de el! Ne zicea, mai târziu, că el o tot scris acasă, da’ la mama n-o ajuns nici o scrisoare, și tăți or crezut că-i albesc oasele, cine știe pe care câmp”…

Străinul acesta apărut de nicăieri avea să fie soarele vieții ei. „Când am înțeles prin ce-o trecut, tare mult am ținut la el! De unde, când l-am văzut, am fugit, apoi nu mă mai puteai dezlipi de el! Era un om tare fain, harnic și calculat… Peste tăt mergeam cu tata, și la lucrul câmpului, și la că­ratul bucatelor, și sus în munte, la vaci. Sus în mun­te îmi plăcea cel mai mult! Aveam un ocol mare, unde băgam vitele noaptea. M-am dus cu tata meu o dată acolo, să strângem varza, că o pu­neam sus, în munte. Țin minte că era în postul Crăciunului și era neauă mare pe dealuri. Numai ce legaserăm vitele de gard, când mă uit pe un deal și văd o dâră neagră, cum se rostogolea prin zăpadă. Zic către tata: «Ce să fie, că oi nu mai sunt la vremea asta?!». «Ce să fie? Iaca, lupii!». Hustă de lupi, cine-o putut număra câți erau! Plângeam, îi ziceam că ne-or mânca, dar tata mă liniștea, că n-au cum sări lupii peste streașina ocolului. Și-apăi, o dat Dumnezeu și, la o vreme, s-or dus lu­pii de la ocol, și-am putut merge acasă, cu carul plin de varză și de păstăi… Cum eram io așa, spe­riată, apăi m-o ținut taica strâns în brațe. Și acu­ma, cum vorbesc, îi simt strânsoarea”, spune bă­trâna cu lacrimi mari, de copil, în ochi.

În banca a doua de la geam

– Au fost și bucurii în viața dumitale, bunică?, o întreb, ca să-i mai înseninez sufletul. Femeia se înseninează pe dată:

– Școala a fost cea mai mare bucurie a vieții mele! Tare mi-a mai plăcut să învăț! Numai pa­tru clase am făcut, dar eu în fiecare an am primit coroniță de premiantă!

A trecut o viață de om de-atunci, dar bunica-și amintește ca azi, prima zi de școală: și în dimineața aceea bătea, ca acum, o lumină caldă, pe deasupra satului. Aș­tep­tase ziua asta ca pe-o mare sărbă­toare, și-acum, că trecea pra­gul clasei, cu sfterașul cel nou, toc­mit din târg, de la Hațeg, cu traista în­florată de lână, petrecută pe după umăr, cu bentița albă, de miresucă, prinsă în păr, se simțea ca-ntr-un vis. Tatăl a strâns-o tare la piept, îna­inte să pornească spre școală, iar fetița nu s-a trezit din căldura îm­brățișării, decât târziu, când das­călul, cu vocea lui gravă, i-a strigat numele în catalog, căutându-o, curios, printre băncile înghesuite. S-a prezentat, ridicată în picioare, a spus a cui e, pe un ton solemn, rotunjind cu­vin­tele mai ceva ca popa din sat, de parcă nu se știau toți copii din clasă, de pe râul unde pășteau gâș­tele! Când s-a așezat pe banca strâmtă, de lemn, se simțea ca pe un tron de prin­țesă. Și-a scos îndată tăblița de ardezie și, până s-au prezentat ceilalți copii din clasă, s-a apucat să deseneze cu creionul de cretă, bastonașe și linii, așa cum văzuse, la surorile ei cele mari. „Atunci am fost fericită cu adevărat”, șoptește bătrâna.

Joaca de-a învățătoarea

Femeie simplă, cu „pensiuță” de la CAP, din­tr-un sat pierdut la poalele Retezatului, nana Sân­zia­na vorbește limpede, cu vorbe alese, ca o doam­nă de la oraș. „Îmi plăcea școala. Eram curioasă și abia așteptam să învăț lucruri noi de la domnul în­vă­țător. Pe atunci nu aflai atâtea, ca azi, de la radio și de la televizor, atunci numai școala îți deschidea min­tea, acolo aflai despre lucruri la care nici nu în­drăzneai să visezi, și despre oameni de toată is­prava. Pentru mine, fiecare oră era dar de la Dumnezeu!”.

Când vorbește despre anii de școală, bătrâna întinerește. „Îmi plăceau toate materiile! Doamne, cât de dragă îmi era Istoria, tot ce-am învățat des­pre istoria neamul nostru, atunci am învățat, în anii aceia! Îmi plăceau și botanica, geo­gra­fia, ră­mâ­neam după ore, să-l mai is­co­desc pe domnul în­vă­țător, ba despre una, ba despre alta, că doar tră­iam toată ziua în natură, munceam la câmp și vo­iam să aflu cât mai multe despre lumea din jur…”.

Și la Matematică era strălucită. O ma­terie la care copiii din sat nu se prea descurcau. O tot întrebau cum să-și facă tema, cum să re­zolve exercițiile, la lu­cră­rile de control. Într-o zi, fetița a găsit soluția. „Dascălul era din Ohaba, ve­nea la școală pe jos și ajungea abia pe la ora 11. Eu mă strân­geam cu colegii dis de dimineață în clasă, făceam focul în sobă, dacă era iarnă grea, și-apoi mă apucam să fac lecțiile cu ei. La ora 11, când venea dom­nul învățător, eu eram gata cu toate materiile, cu toți copiii din clasă! Nu știu, zău, de unde puteam. Eu cred așa: că și bucuria școlii, și știința de carte, au fost daruri din cer. Prindeam din clasă tot ce ne explica în­vățătorul. Se mirau și pă­rin­ții mei, dragii, de laudele primite, că doar știau cât trăgeam la mun­cile gospodăriei”.

Coronița atârnată în cui

Într-o zi de început de vară, tatăl a bă­tut, într-o grindă, un piron: fiica cea mică toc­mai se întorsese de la școală, cu co­ronița de premiantă, după clasa întâi. A pus mândru, în cui, coronița din flori de câmp, ca să vadă toată lumea care in­tra în ogradă ce deșteaptă e fata lui. Tot aco­lo, de aceeași grindă, a agățat și co­ro­nița de după clasa a II-a, și coronița de după clasa a III-a… La sfârșitul școlii pri­mare, după festi­vitate, dascălul a în­so­țit-o până acasă pe Sânziana. I-a tras deo­parte pe părinți și le-a zis că ar fi ta­re-tare păcat ca fata lor să se lase de școa­lă, fiindcă e foarte bună la car­te. Mai mult n-a zis, că oamenii erau vai de lu­me, în anii aceia de după război, iar un co­pil trimis la școală în altă parte era povară grea pentru o fa­milie de bieți plugari.

Fața femeii se adumbrește. „M-am tot gândit, așa, peste ani, oare cum ar fi fost să merg mai departe la școală și să ajung vreo doamnă mare, de oraș. Mai ziceam, așa, când nu mai «biruiam» lucrul câmpului și alergătura după animale: «Eeei, dacă puteam eu să mă țin de școală, alta ar fi fost!». Dar n-am îndrăznit să le cer părinților să mă țină la școală. De unde bani? Am zis să nu îi supăr, am tăcut și-am rămas lângă ei, să le fiu de-aju­tor la muncă”.

Dragul de animale

„Dragă mi-o fost școala, dar și animalele mi-or fost dragi”, se împacă cu sine bunica Sân­zia­na. „Îmi plăcea și cu vitele, îmi plăceeea! Aveam iezi la capre și-apăi mă duceam cu ei pe câmp toată ziulica. Când trebuia să urc la deal, după vaci, trebuia să las iezii acasă, că era drum lung. Și acopeream iezii cu pături mari, să nu mă vadă când plec, c-apăi plângeau și zbierau după minem ca niște copii. Când mă întorceam de pe deal cu vacile, apăi mă vedeau iezii din drum, îmi ie­șeau înainte și nu mă mai lăsau până seara… Și cu oile mă înțelegeam. În munte, când strigam la ele, îndată veneau cătă mine. N-aveam nevoie de câini să le întorc, după gură mă știau. Eu cred că și darul ăsta, să simt animalele, tot Bunul Dum­nezeu mi l-a dat. Dumnezeu îți dă tot timpul o în­tă­rire, un ajutor, o bucurie, să te-ajute când îți e mai greu. Așa mi-a dat și mie: dacă nu am putut să mă țin de școală, mi-o dat dragul de animale, mi-o dat mângâierea lor. Că mângâiere mai mare, de­cât să vezi bucuria ieduților, când vii acasă, după o zi grea, nu există!”.

Blestemul comunismului

Avea doar 18 ani, când suferința a luat locul bucuriei, și cerul vieții s-a înnegrit. Se măritase de două luni, cu feciorul zdravăn și harnic al „chia­bu­rilor” din vecini, când, într-o dimineață de iar­nă, Miliția s-a înființat în poarta casei, cu ordin de arest pentru soțul și pentru tatăl ei. I-au scos în stra­dă, cu ce aveau pe ei, pe o zăpadă de o îm­pingeai cu genunchii, și le-au pus sechestru pe tot ce aveau. Nici măcar băsmăluța de miresucă, pe care o pur­tase la nuntă, n-a mai apucat să și-o ia!

„S-o făcut Colectiv în ’58, și obligau oamenii să se înscrie în tovărășie. Și tata meu, care era om mândru, dintr-o bucată, o zis că el nu se în­scrie orice ar fi, că el o suferit pe front și în lagăr, cum să își dea el pământul nu-știu-cui? S-o bătut bietu’ pentru drepturile lui, și la București s-o dus în audiență. Și, numai bine, or venit și ne-or con­fiscat tot ce aveam: boii de la car, trei vaci, oile, porcii de slănină, tot ne-au luat. Am rămas cu ce-am avut pe noi. O vinit Miliția și o făcut se­ches­tru pe toată averea. N-am mutat în he­iu’ ăsta, unde stăm acum, de unde ple­caseră niște neamuri, după ce le luaseră și lor totul…”.

Bătrâna își șterge o­chii, cu colțurile baticului negru. „Un an de zile, nu­mai la vorbitor l-am văzut pe omul meu. Și când îl vedeam că vine din celulă, mi se făcea rău și le­șinam. Un an i-or ținut în­chiși pe tata și pe bărbat. S-or întors aca­să, pe jumătate morți”. La un an după eli­berare, tatăl Sânzianei a mu­rit. De-atunci, din ’60, um­bra morții s-a întins tot mai mult, an după an, peste viața sa­tului. „Când eram copilă, abia de era o cruce în ci­mi­tirul bisericii! Acu­ma-i plin de cruci. Am ră­mas cea mai bătrână din sat…”.

De mână cu Dumnezeu

Au trecut 40 de ani de când bă­trâ­na a rămas văduvă. „Zice părintele la pre­dici că-i greu a mânca pâinea vă­du­viei, și așa-i. Nu mi-o fost ușor! Erau zile când scor­moneam după câte 1 leu, și nu gă­seam. Lu­cram la CAP, veneam acasă ruptă de obo­seală și o luam de la cap: copiii, năcazurile, bărbatul închis”.

– Și cum te-ai descurcat, singură, cu trei copii?

– Drept vă zic că numai Dumnezeu m-a ajutat. Dacă ai credință și te rogi la Dum­­nezeu și la Maica Sfântă, ei te ajută. Stă­team câte două-trei zile și nu puneam în gu­ră nimic. Răbdam, ca să le dau la co­­­pii. Dar Dumnezeu era cu mine și nici nu sim­țeam că mi-e foame! Pe cuvânt dacă îmi era foame, chiar dacă lucram la câmp, de di­mineața până seara! Mă ru­gam la Dum­nezeu, și n-a fost zi să nu simt că mă îm­prumută el, cu ce-mi tre­buia. Și-acuma, tot la el mi-e nădejdea. Ce să mai aștept la 80 de ani? Copiii mi-or crescut, am nepoți, mun­cesc toți și au rost îm­plinit. Și-apoi, îs tot mai be­teagă. Ba o mână, ba un pi­cior. Când ajung să cu­leg câ­te-o floare, pe deal, îi zi de du­minică pen­tru mine. Și când mai găsesc câte-un om care să mă întrebe de sănătate. Ca dum­­neata!

Bunica privește lung peste gard, ca și cum Dumneze ar fi pe undeva prin vecini, ga­ta să-i sa­ră în ajutor, îndată ce-i șop­­tește numele într-o ru­gă­ciu­ne…