„Faptul că m-am apucat de artă mi se pare un mister” – de vorbă cu plasticianul petroșenean CRISTIAN IANZA

La Petroșani e vreme de caniculă, dar în clă­direa veche în care intru e răcoare și… artă. Chiar așa: o galerie de artă într-un oraș de mineri, un oraș cu reputație de rudă săracă. Dar arta ascultă de alte legi. Picturile și sculpturile au fost adunate prin tabere sponsorizate și orga­ni­zate cu dăruire, de un artist local: Cristian Ianza, o mân­drețe de bărbat, cu statură de atlet și plete de rocker, care se află în fața mea. Este un ce­ramist hărăzit, primul artist din­tr-un neam de băr­bați care au pus serios umărul la istoria României. Dar să-i ascultăm împreună povestea.

Raiul și „Valea plângerii”

– Percepția opiniei publice despre Valea Jiu­lui este că aici se află iadul de pe pă­mânt. Cum poți fi artist, în­tr-un ase­menea univers?

– Să știți că atunci când eram copil, ba chiar și mai târziu, viața nu era grea pe Valea Jiului. Petroșaniul era prosper, și viața clocotea. Și acuma, dacă te duci în piața din Petroșani, arată mai bine decât piața din Alba Iulia. Pentru că minerii aveau bani. Această viață bună o simțeam și eu, în 1977, când deja ter­minasem liceul. Pe atunci, Valea Jiului era inima prosperă a siderurgiei, care acum a cedat. Mizeria a început când s-au închis minele, după Revoluție, atunci s-a instaurat „Valea Plângerii”. Atunci a apărut sărăcia. Când minerii, obișnuiți cu viața bună, își vindeau aparta­men­tele, pe o ladă de bere sau pe un televi­zor color și plecau în Moldova. Și exista și multă armonie în Petroșani. Valea Jiu­lui, fiind zonă de mine încă din timpul Austro-Ungariei, aici erau 28 de națio­na­lități. Și toți trăiau în bună pace și ar­monie. Eu vorbesc ungurește, nemțește, aveam vecini evrei, cehi, slovaci, și mă jucam împreună cu copiii lor.

– Exista și cultură? E greu de pus la un loc mineritul cu arta…

– Petroșaniul era în plină euforie artistică atunci. Una de mare intensitate! Poate că asta s-a întâmplat, și pentru că aici sunt urme lăsate de geniul lui Brâncuși. „Coloana Infinitului” a fost făcută într-o fabrică de utilaje miniere din Petroșani, sub directa lui observare și a unui inginer. Marele sculptor a fost, prin urmare, aici. După care, bucată cu bucată, Coloana a fost transportată și montată la Târgu Jiu. Chiar dacă nu există dovezi, o fi rămas și ceva viu, im­pregnat aici, de Brâncuși. În plus, în Petro­șani am avut și încă avem „Teatrul de Stat”, cândva un teatru de frunte al României. Ba era chiar și o orchestră de cameră în Pe­tro­șani. Nu se știe, dar Petroșaniul a fost, după București, a doua filială a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Aici a existat, în anii 50 – 60, o adevărată școală de pictură, un cu­­rent ma­jor, așa cum a fost și la Baia Mare, între răz­boa­ie. O școală cu pictori de mare valoare. Din păcate, astăzi prea puțin a mai rămas din ea.

Strămoșii italieni

– Dvs. cum v-ați descoperit vocația artistică? A existat vreun precedent în familie?

– Eu cred că toate câte se întâmplă au legătură între ele și sunt potrivite în Cer. Până la mine, nu am avut în familie pe nimeni cu talent. În schimb, unii dintre înaintașii mei au fost nume mari, care au pus umărul la istoria acestori locuri. Poate strămoșii mei veniți din Italia, din Padova, care au fost cioplitori de piatră, la catedrala greco-catolică de la Blaj, să-mi fi trasmis ceva, vreo atracție către materiale și pietre. Apoi, unii dintre acești ciopli­tori italieni s-au așezat în Țara Hațegului, iar Ioan Ianza, stră-străbunicul meu, a fost primul vicar gre­co-catolic al Țării Hațegului. Tot el a fost pri­mul care a adus relicve de la Sarmisegetuza, la „Mu­zeul de Istorie” din Cluj. Străbunicul meu, fiul acelui vicar, s-a căsătorit cu o doamnă bogată din Hațeg și s-au mutat la Petroșani. Iar după Ma­rea Unire, a fost și primul prefect român al jude­țu­lui Hunedoara. Străbuni ai mei de care sunt mân­dru, dar care, nici unul, n-a fost „atins” de ar­tă. Faptul că tocmai eu m-am trezit să cochetez cu muzele mi se pare, și azi, un mister. Sau poate este o genă apărută brusc în familia noastră. Așa cum s-o fi hotărât, într-o clipă, în Cer. Cine poate ști?

Student la Arte, în București

– Cum v-ați descoperit talentul?

– De mic copil desenam și asta, chiar și când mergeam cu trenul. Făceam peisaje, dar și portretele celor cu care călă­to­ream. Văzând că sunt din alt aluat decât ei, părinții au încercat să mă dea la vioară, la trompetă, la chitară, dar nu le-a prea ținut figura cu mine. Am mers la „Școa­la de artă”. Și se părea că sunt în­zes­trat. Îmi amintesc cum acolo un profesor de desen începuse la un mo­ment dat să îmi dea note mici. Zicea că-mi face altcineva desenele. Până când odată a stat lângă mine, să mă urmărească, și atunci și-a cerut scuze. Din clipa aceea, drumul spre „Liceul de muzică și artă” din Deva mi-a fost deschis.

– Cum ați trecut de la desenele fă­cute în tren, în anii copilăriei, la arta așa de complexă a ceramicii?

– La liceu, ne-au împărțit clasa în două: unii care fac culoare și alții care făceau modelaj. În mintea mea era că un orb nu poate vedea o pictură, dar poate simți forma. De copil eram foarte tactil, îmi plăcea să ating lucrurile ca să le simt volumul și forma, și atunci m-am hotărât să mă înscriu la modelaj. Așa m-am hotărât să dau la „Facultatea de Arte decorative” din București. Arte decorative avea și Clujul, dar era un mediu mult mai academic, și profesorii își impuneau excesiv voința. Așa că toți studenții făceau același lucru. Pe când la București, totul era mult mai liber. Am intrat și a urmat un timp fe­ricit. În timpul facultății, m-am îndră­gostit și mai tare de ceramică. Îmi amin­tesc cum făceam cu tramvaiul 40 de minute până la facultate, și mai și ațipeam uneori. Iar când mă trezeam, nu-mi dădeam seama dacă sunt cu ade­vărat student la arte sau doar visez. Înțelesesem că, de fapt, ceramica este chintesența artelor. Ea e și formă, și culoare, și foc. Și mai este și așteptare în­cordată, ca să vezi surpriza pe care ți-o face cup­torul. Pentru că totdeauna se întâmplă altceva în cuptor, decât crezi la început. Stăteam în fabrică și trei-patru zile, dormeam acolo, pe bureți sau pe jos, prin turnătorii. Ceramica îți oferă atâtea po­si­bilități, încât nu te plictisești niciodată de ea. Poți să faci sculpturi, poți să faci figurine delicate, poți să faci orice. De multe ori mi-am zis în viață că mi-aș dori o femeie, tot așa de strălucitoare și gra­cilă ca porțelanul.

Visul german

– După 1990, ați stat ani buni în Germania. O traiectorie aproape obligatorie pentru transil­văneni…

– Încă de copil visam să ajung în Germania. Vedeți dvs., bunica mea era din Sibiu. Străbunicul meu a fost ultimul comandant al Școlii austro-ungare de cadeți din Sibiu, așa că vorbea germana la perfecție. Și bunica vorbea limba germană, așa că atunci când mergeam în vacanță la ea, la Oradea, eram obligat să învăț germana. Îmi punea în brațe un dicționar, trebuia să învăț nu știu câte cuvinte pe zi și făcea exerciții cu mine. Plus că pe vremea aia, primea reviste „Neckermann”, „Otto”, „Quelle”, care rupeau mințile oricui de aici. Așa că visul meu, încă de mic, a fost să ajung în Ger­ma­nia. De la bunica mea învățam că în Ger­mania totul se face cu ordine, disci­pli­nă, și dacă ai spus ceva, aia să și fie. Ger­ma­nia părea direcția vieții mele. Bunica avea și o fată în Germania, și mătușa mea mi-a trimis o invitație, în 1989, la o expo­ziție. Nu mi s-a aprobat.

– Între timp, a venit revoluția…

– La Revoluție, am fost și eu în Piața Universității, pe 21 decembrie. Când au început hăuielile și pocnitorile, eram în­tr-un Oltcit și n-am mai putut trece de lan­țu­rile de milițieni. Așa că am cotit pe Spla­iul Uni­rii, am reușit să parchez și am luat-o pe jos. Atunci am văzut scutierii. Și chiar atunci, când totul părea încă departe, mi-au țâșnit lacrimile din ochi, ca fântânile ar­te­ziene, gândindu-mă ce lucruri frumoase se vor întâmpla în România. Și am fost printre primii care, împreună cu un grup, acolo, între Intercontinental și Dunărea, am ieșit că­tre scutieri și am început să cântăm „Deș­teaptă-te, române!” Într-un fel, sunt și eu erou al Revoluției.

„Nu mă vând”

– Schimbările din ‘89 v-au des­chis dru­mul către Germania. Visul dvs. era pe cale de a se împlini.

– Când am ajuns în Germania, era ime­diat după mineriada catastrofală, din iunie, 1990. Mi s-a sugerat să cer repede azil, că doar eram din Valea Jiului și minerii făcu­se­ră ce făcuseră. Dar eu nu voiam să cer azil. Pe de altă parte, mătușa mea voia să mă „mă­rite” cu o nemțoaică bogată din Karls­tei, un oraș care avea și o atmosferă foarte selectă… „Nu mă vând!” – i-am spus mătușii. Orgoliu românesc! Dar bine am făcut, deși mătușa mi-a spus că nu mă mai cunoaște, că fa­ta aia mă putea ține, pe mine și încă două ge­ne­rații după mine. Însă tot n-am vrut să mă însor. Așa mi-au fost destinul și voia. Până la urmă, tot la cerere de azil am ajuns. Și am fost trimis ca azilant, în orașul Kronach, locul de naș­tere al ma­relui pictor Lucas Cranach cel Bă­trân, și pe mine asta m-a tușat foarte tare. Așa că du­pă ce am ajuns acolo, am și făcut prima ex­po­ziție. Ziarele regio­nale au scris elogios de mine și toată lumea mă saluta pe stradă.

– V-au folosit liber­tatea și civilizația de aco­lo?

– Atunci, în 1990, când am ajuns eu acolo, Ger­mania era cu totul altceva decât e acuma. Atunci, dacă mătușii mele i se strica mașina, putea să o lase fără gri­jă, cu che­ile în contact, pe stradă, sau pe auto­stradă. Cât des­pre mine, eu mă lipisem total de orașul ăsta, de Kronach, a fost o dra­gos­te la pri­ma vedere. Am rămas doi ani, am fă­cut tot fe­lul de acti­vități, printre care am pictat cu copiii pe cal­darâm, pe piatră cubică, am făcut și parada mo­dei acolo. Eram un VIP local. Și când am ob­ținut un contract mare, cu firma de porțelan Gö­bel, am plecat cu 200 de scrisori de recomandare din Germania. Erau de la Parlamentul European, din Bundestag, de peste tot.

– Și totuși, v-ați întors acasă…

– M-am întors acasă, pentru că am considerat în primul rând că este datoria mea să redobândesc ceea ce au făcut generațiile de strămoși de dina­intea mea. Ce-au făcut străbunicul meu, bunicul meu care au construit aici, în Petroșani, un cartier întreg, care s-a numit chiar „Colonia Ianza”. Țin minte, copil fiind, cum veneau muncitori care lucrau la bunicul, cu coșuri cu gâște, în semn de recunoștință pentru generozitate. La fel cum am făcut și eu mai târziu, cu taberele mele de artiști.

Seducția trupului femeiesc

– Domnule Ianza, aveți o biografie bogată și fas­cinantă, adevărat roman picaresc. V-a influ­en­țat în creația dvs. artistică?

– Ca să fiu sincer, mie mi-au plăcut totdeauna femeile. Îmi place corpul unei femei. Mi-au plăcut întotdeauna delicatețea feminină, senzualitatea și farmecul pe care le emană o femeie. Deși n-am fost însurat niciodată și n-am nici copii și de asta îmi pare rău. Nu mai există Ianza în familie. Nea­mul s-a stins. Sunt ultimul lui delegat în viață. Revenind la trupurile femeilor, așa se explică și tac­tilul de care am vorbit, din liceu, sculptura, mo­delajul, poți să le simți, îți pătrund în suflet și în corp prin pori, nu știu cum să zic, e altceva. Amo­rul sacru și senzual, așa îi zic eu. Pentru că senzual pe mine mă copleșește. Iar ceramica se pretează la așa ceva. Eu de asta sunt îndrăgostit de ceramică.

„Hai să fac ceva pentru Petroșaniul meu”

– București-Germania-Petroșani… Cum vă sim­țiți în orașul dvs. destul de încercat de vre­mu­rile de azi?

– Eu sunt un tip euforic și sentimental și aș dori să fac multe. Din păcate, posibi­li­tățile mele sunt limitate. Când am avut niște bani, mi-am zis: „Hai să fac ceva pentru Pe­troșaniul meu care a fost un mare centru artistic pe vremuri”. Am și o clădire, pentru care m-am luptat 30 de ani în procese, ca să o recâștig. Apoi am renovat-o și am făcut acest spațiu expozițional în care ne aflăm acum. Am făcut și o fundație, crezând că voi crea emulație în Valea Jiului și voi găsi o groază de personaje cu bani, care să in­ves­tească în artă. Visam că poate chiar mu­ni­cipalitatea mă va subvenționa, că am fă­cut tabere, am adus artiști din toată lumea. Dar am primit mai nimic. Am vrut să umplu și Petroșaniul de sculpturi, așa cum sunt la Târgu Jiu sau la Caransebeș. Dar mi s-a spus că nu e nevoie de așa ceva. Oricum, ră­mân un visător. Pentru că eu cred în arta ro­mâ­nească. De pildă, umblu acum să înfră­țesc Alba Iulia cu Kronach-ul. Am organizat ex­poziții cu fotografii din Alba, în Germa­nia, dar și expoziții cu ii populare din Gorj. Peste tot unde am fost, mi-am promovat țara.

– Personal, cum vă descurcați, din ce vă scoateți banii de pâine?

– Cu mine totul e bine, doar că nu îmi vând arta mea. Norocul meu e că am avut o sumedenie de procese, pentru recâștigarea bunurilor familiale și am obținut niște pro­prietăți.

Visul de lângă noi

– Ce soluții vedeți pentru Valea Jiului, ca să iasă din nou la lumină?

– Soluția este să se retehnologizeze totul în Valea Jiului. Și să nu se mai gândească nimeni la minerit, pentru că tot ce se bagă în minerit din bugetul național sunt bani din care s-ar putea face altceva. Se plătesc oamenii de aici și se tot întinde o poveste, al cărei sfârșit este aproape. Soluții există. Dumnezeu a dăruit acestor locuri un peisaj mi­nunat, care poate dezvolta turismul de pe Valea Jiului, spre a-i face cu ade­vărat fericiți pe locuitori de aici. Un vis care trebuie împlinit.