COSTION NICOLESCU (antropolog, doctor în teologie): „Maica Domnului este una dintre cele mai mari taine ale creștinătății”

„Mama noastră”

– ­ A venit luna August și la mijlocul ei vom celebra cu devotament și iubire, una dintre cele mai mari sărbători creștine: Adormirea Maicii Domnului. Românii au un cult uriaș pentru Fecioara Maria, căreia îi încre­dințează toate nădejdile lor. Se poate explica?

– Când m-aţi căutat să facem acest interviu eram cu nepoata mea, Ambrozia, şi i-am spus: „Uite, am primit de la «Formula AS» invitaţia să dau un interviu despre Maica Domnului. Ce să le spun?”. „Păi, să spui că este ma­ma noas­tră!”. Asta a spus copilul de 10 ani, dintr-o răsu­flare. Până la urmă, asta este esenţa pre­zen­ţei ei ȋn via­ţa noastră. Îmi aduc aminte că părintele Dumitru Stăniloae, când mergeam la el şi ajun­­geam să vor­bim despre Mai­ca Domnului, accentua tot pe aceas­tă calitate a ei de ma­mă, pe care o simţi ca fiind a ta şi cu care poţi să vorbeşti mai apropiat decât vorbeşti cu Hris­tos, sau cu Dumnezeu Tatăl sau cu Duhul Sfânt, pen­tru că este mai apro­piată: Ea poate să ȋţi deschidă „porţile împără­ției”. Maica Domnului este ex­tra­or­dinar de prezentă ȋn devo­ţiunea noastră creștină. Cred că mai multe rugăciuni se fac la Maica Domnului decât la Hristos. Si­gur, ea este doar o mij­lo­citoare, dar îi sunt în­chinate multe aca­tiste și două para­clise, pe lângă para­clisele închinate icoanelor ei fă­cătoa­re de minuni. Pe când, pentru Dom­nul Iisus Hristos avem un acatist și un canon de umi­linţă; pare puţin, cel puțin cantitativ. Am putea spune şi că asta ne-a adus nouă Hristos: pe mama Lui. Fără Domnul Iisus Hris­tos nu am fi avut-o pe Maica Dom­nului. În același timp, nici El nu ar fi venit la noi fără Maica Domnului. Noi nu L-am fi cunoscut pe Fiul Ta­tălui, fără Fecioara Maria. Între ei a existat o intimitate tru­peas­că extra­ordinară – să ne gândim la cele nouă luni în care ea l-a purtat pe Iisus în pântece, nouă luni esenţiale pentru orice viaţă – e intimitatea pe care o resimte fiecare om cu mama lui… Apoi, a existat și o intimitate spirituală şi una sufle­tească. Se ştie că pe Cruce, la sfârşit de tot, Hris­tos i-a zis apos­tolului Ioan: Iată mama ta! Această legătură ȋntre Maica Dom­nului şi oricare dintre noi este un lucru stabilit de Hristos. Că recu­noaş­tem sau nu, rămânem nu nu­mai fiii lui Dum­nezeu, ci şi fiii maicii Lui şi fraţi, în felul acesta, cu Iisus. Fiul Tată­lui vine, se în­tru­pează și, în felul acesta, ne aduce o mamă, o mamă care, bine­ȋnţeles, va fi săltată de via­ţa ei dea­supra oamenilor şi chiar deasupra tuturor cetelor ȋn­ge­reşti. Lumea, care se simţea orfa­nă din punctul acesta de ve­dere, o capătă pe Maica Dom­nu­lui şi de aici toată această ȋndrep­tare a creștinilor spre ea de-a lun­gul veacurilor. Se vede lu­crul acesta şi ȋn faptul că cele mai multe biserici ȋi sunt de­dicate, cele mai multe icoane sunt cu Maica Domnului, se vede cum numele de Maria pre­domină ȋn tot uni­versul creş­tin. Lumea avea nevoie de această protec­ţie ma­ternă, isto­ria noastră este un parcurs al ȋnsoţirii şi al aju­to­rului dat nouă de Maica Dom­nului.

„Atotfrumoasa Maria”

– E surprinzător că ea este atât de prezentă în rugăciunile noastre și atât de puțin remar­cată de evanghelii. De ce?

– Da, e o discreţie a pre­zen­ţei Maicii Dom­nului pe par­cur­sul Evangheliilor, dar prezenţele, când sunt, sunt de o intensitate incredibilă. Avem, de exemplu, Bunavestire, când Arhanghelul vine şi o vesteşte că îl va naşte pe Mesia, pe Pruncul Emanuel. Este o ȋntâlnire de o emoţie incredibilă, care reprezintă ȋnceputul mântuirii noastre. La Bunavestire a fost conceput, prin Duhul Sfânt, Hristos, deci acolo este ȋnceputul ȋnceputului.

Apoi, există o altă mențiune foarte importantă, la nunta din Cana Galileii. Atunci face Iisus pri­ma sa minune și o face doar la cererea Maicii Domnului: înmul­țirea pâinii și-a vinului. Deși Hristos pro­tes­tează puţin, face în cele din urmă acest lucru extraordinar, care are un ȋnţeles mult mai adânc decât că a făcut din apă vin. Poţi să transformi lucrurile pentru a ajunge de la bună­tăţile şi frumuseţile de aici la cele­lalte, de sus. Însă, dincolo de evan­ghelii, Maica Domnului este foarte prezentă în tradiția bisericii, în scrierile sfinților, în imnele slujbelor, în icoanele închinate ei. Gândiți-vă că noi o cunoaștem astăzi nu­mai prin icoane, care o reprezintă transfi­gurată. Sunt icoane de o frumuseţe tulbu­rătoare – dacă te uiţi la ea, ţi se taie răsu­flarea, şi cumva ȋţi pier toate slăbiciunile. Am găsit la Sfântul Grigorie Palama un text unde spune să o vedem pe Maica Dom­nului ca pe cea mai frumoasă femeie din lume. Vă citez: „Voind să creeze un chip al frumuseţii desăvârşite şi să arate limpede îngerilor şi oa­menilor puterea măiestriei Sale, Dumnezeu a făcut-o cu adevărat pe Maria atotfrumoasă. El a întrunit în Ea frumuseţile parţiale pe care le-a împărţit celorlalte făpturi şi a con­stituit o po­doa­bă comună tuturor fiinţelor văzute şi nevă­zute; sau, mai de grabă, a făcut din Ea un fel de ames­tec din toate desăvâr­şirile dumne­zeeşti, îngereşti şi omeneşti, o frumu­seţe sublimă care înfru­museţează am­bele lumi, înălţân­du-se de la pământ la cer şi chiar întrecându-l pe aces­ta din urmă”. Asta spune Sfântul Gri­gorie Palama.

– Domnule Costion Nicolescu, aş vrea să coborâm din Sfânta Tradiție în țara noastră și să vorbim despre pelerinii care acum, în miez de vară, o caută pe Maica Domnului, mai ales în Ardeal, prin marile pelerinaje de la Nicula, Hodoș Bodrog, Rohia sau Moisei. Ați fost vreodată și dvs. în pe­lerinajele acestea?

– Din fericire, am fost. M-a trimis Horia Ber­nea odată, la Mânăstirea Moisei, care ȋn timpul comunismului fusese transformată ȋn biserică de parohie. Era prin anii 1992 sau 1993, se refăcuse deja mânăstirea, dar nu avea mulţi vieţuitori. Am fost la pele­rinaj şi a fost ceva incredibil. E ceva ce nu se poate descrie, o atmosferă, un fel de vuiet, de foşnet. Pentru pelerinaj, satele se aron­dează, cumva, la câte o mânăstire, şi vin cete cu preotul, cu fete ȋmbrăcate ȋn alb, care au ȋnvăţat pricesne şi alte cântări bisericeşti. În fiecare zi, se face Pa­raclisul, iar preotul se ocupă de aceste copile de 12-14 ani – sunt de vârsta Maicii Dom­nului, să zicem – să ȋnveţe aceste cântări. Pe urmă pleacă fiecare din satul lui pe jos, merg cântând, cu pra­pori ȋn faţă şi cu preotul alături de ele. Împre­ună, merg şi ceilalţi săteni. Se merge numai pe jos, unii au norocul să fie la 10 km de Moisei, alţii la 20 sau la 30 km. Alte sate se duc la Rohia sau la Nicula. Când se ajunge, cetele acestea ȋn­conjoară biserica, de multe ori e un fel de concurs – care cântă mai frumos. Pe lângă fete vin femei și cre­dincioşi bătrâni, care au acolo aşa-zisul „Drum al Crucii”, cu „staţiile” respective – merg ȋn ge­nunchi, se opresc la fiecare staţie şi spun rugă­ciuni, apoi merg mai departe. Alţii, când ajung, ȋnconjoară biserica de trei ori ȋn genunchi. Toate lucrurile astea sunt făcute cu firesc, cu par­tici­pare, cu implicare, nu dau sentimentul unei mis­tici ieşite din normalitate, nici de formalism.

Noi eram în echipă, ne mai schimbam, mai mergeam ȋntr-un fânar, pentru că lucrurile astea ţineau mult, nu se dormea ore ȋntregi. Unii mai stăteau pe iarbă, pe un ţol, sau un şopron, pe unde puteau; alţii deloc. Dimineaţa erau foarte mulţi care se şi spovedeau. Veneau mulţi preoţi invitaţi de prin sate şi toţi spovedeau, iar dimineaţa se fă­cea ȋmpărtăşirea, la mai multe potire. Se mai fă­cea o Liturghie peste noapte ȋn biserica mică, ȋn cea mare se făcea mai târziu, pentru că ar fi fost imposibil ca ȋn timpul unei singure Liturghii să ȋmpărtăşeşti sute şi sute de oameni. Ca să fie pele­rinii mângâiaţi şi să nu se ȋncalce nici rându­iala Liturghiei, se făceau două ȋmpărtăşiri. Era o atmosferă indescriptibilă.

Nu am mai fost de atunci în pelerinaj, dar ȋmi dau seama că drumul ăsta al pelerinilor e ca şi drumul spre Emaus: mergi, mai stai de vorbă, Dumnezeu e prezent cu tine, la El te gândeşti, mai vorbeşti cum a fost anul trecut, cu cine ai mai fost… Totul e o afluire, să spun aşa, cetele care vin din sate, ȋn seara de ajun, petrec toată noaptea acolo şi a doua zi stau la Liturghie.

– Domnule Costion, vă pun acum o întrebare îndrăzneață: dum­­neavoastră cum o simţiţi pe Maica Domnului? Cum vă rugaţi ei?

– Pentru mine e o prezenţă tai­nică, foarte misterioasă, dar foarte caldă și apropiată. Mă folo­sesc foar­te mult de icoanele ei. Vreau să spun că eu, când dau de chipul ei în icoa­ne, ȋmi e mai uşor în viață. Sunt zeci de mii de chipuri ale ei în icoane, care sunt şi diferite, dar, ȋntr-un fel, sunt și asemănătoare, o recunoşti, e aceeaşi. Ele mă tul­bură şi mă bucură şi ȋmi dau o stare foarte bună, pentru că e o ȋntâmpinare acolo, o duioşie care ȋţi face bine, te vindecă de toate relele din tine, de necazuri – pe mo­ment, cel puţin. Apropo de duio­şie, vreau să spun că există la Roma, la biserica Santa Maria in Trastevere, un mozaic vechi din secolul XII, bi­zantin ca stil, ȋn care ȋn conca alta­rului Hristos o ţine pe Maica Dom­nului de umăr – o apucă de umăr aşa cum ţii pe cineva drag. Hristos nu mai e Prunc în acea icoană, ci matur, e Hris­tos cel de la sfârşitul vieții, şi o ţine pe Maica Sa cu o duioşie im­presionantă. Mulţi fii cred că își ţin aşa mama, care, pe măsură ce ȋmbătrâneşte se şi ȋmpuţi­nează.

„Dacă ne-o iei pe Maica Domnului, ne-ai luat totul”

– Dumneavoastră v-aţi simţit vreodată prins de umăr de Maica Domnului?

– Cred că orice om, ȋn sinea lui, din fire cumva, simte că are nevoie de ȋntâlnirea cu Maica Domnului şi de ȋnsoţirea cu ea, ca să ȋi meargă bine, să îl ferească de rele. În momente de res­trişte, fiind mai sensibil, simți mai bine şi totodată eşti ȋndemnat să te duci spre ea, spre ȋmbrăţişarea ei. Asta, și pentru că orice mamă, mai ales ȋn copilăria noastră, este un model de jertfă, de ocro­tire, de ȋngrijire. Iarăşi, îmi amintesc de părintele Stăniloae, când ne vorbea de Maica Domnului, parcă vedeai această intimitate ȋntre Hristos şi mama Lui, ȋntr-o casă, undeva, ȋntr-o curte, pe un câmp, pe un drum. Adică, între Iisus și Fecioara Maria nu a fost o relaţie făcută numai din mo­men­tele mari, pe care le-am menţionat și care apar și în evanghelii, ci o duioşie de zi cu zi. Cum trebuie să Îl fi privit ea, cum trebuie să o fi privit El… A fost ceva extraordinar acest parcurs de 30 şi ceva de ani, ȋn care Fecioara Maria a umblat cu Hristos peste tot… Se spune că a mai trăit doar 11 ani după ce a murit Iisus… De aceea, nouă, dacă ne-o iei pe Maica Domnului, ne-ai luat totul, nu mai poate fi conce­pută o legătură cu Dumnezeu. Într-un fel, ne-ai luat-o pe Mai­ca Domnului, ni l-ai luat şi pe Hristos. Ea este una din­tre cele mai mari taine ale creș­ti­nătății, pentru că vine din lu­mea noastră şi face acest salt extraordinar peste lumile ȋn­ge­reşti. Se ştie că ȋn mor­mân­tul ei, când s-a deschis, nu s-a mai gă­sit nimic, de unde cre­dinţa că Maica Domnului a fost luată cu trupul la cer. Icoa­na Ador­mirii ei, care e cea mai importantă săr­­bătoare pe care i-a închi­nat-o biserica, ne des­co­pe­ră un amă­nunt adânc: în ea, Hristos apare ȋn­făţişat pur­tând ȋn braţe sufletul Maicii Dom­nu­lui, iar su­fletul Fecioa­rei Ma­ria este pictat în chip de prunc, ȋnfă­şat cum erau ȋnfă­şaţi pruncii pe vremuri, ca niş­te coconi din care iese flutu­rele. E o trecere tul­bu­rătoare de la icoana Naş­te­rii lui Hris­tos, ȋn care Maica Domnului Îl poartă pe Iisus ca Prunc ȋnfă­şat, iar apoi, ȋn o­glindă, la sfâr­şit, Hristos ia su­fle­tul Maicii Sale tot aşa, ȋnfăşat, şi ȋl duce ȋn Ceruri.

– Ați avut o ȋntâmplare deosebită ȋn viaţa dumneavoastră legată de Maica Dom­nului? Vi s-a ȋntâmplat să vă ajute ȋntr-o ȋncercare mare?

– Când am fost la Muntele Athos, am avut un contact mai strâns cu ea. Acolo sunt foarte multe icoane făcătoa­re de minuni, la Vatopedu mai ales. Îna­inte de a pleca în Sfântul Munte, toc­mai mi se descoperise un cancer de co­lon şi l-am ȋntrebat pe doctor dacă pot să mă duc. Doctorul s-a uitat la mine şi a zis: „Da!”. Nu aveam nişte simptome mai grave, dar ȋnăuntru trupului meu era rău, iar boala mă urmărea și voiam să spun Paraclisul la „Maica Domnului Pantanassa”, icoana vinde­cătoare de can­­cer. Mă ȋndrăgostisem de icoana asta, pot să spun, multora le-a căzut la inimă. Și mă tot duceam în biserică şi nu reuşeam să mă rog, pentru că erau grupuri de credincioşi care veneau să se ȋnchine. Trebuia să nu fie lume în biserică, să nu deranjez pe cineva, că stau ȋn faţa ei; ȋmi trebuia un sfert de oră, nu mai mult, și până la urmă am reuşit să îl găsesc. Am fost tare mulţu­mit că am reuşit să mă strecor și să mă rog singur. Şi, ȋn mod sigur, Maica Domnului m-a ajutat, pentru că lucru­rile au decurs destul de bine după aceea, atât operaţia cât şi postopera­ţia. Iată că suntem astăzi în anul 2021, din 2009 până acum au trecut ceva ani, iar eu sunt bine. Asta a fost o expe­rienţă pe care o voi ţine minte câte zile voi mai avea.