Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Doctor de țară

Consăteanul meu, Cornel Munteanu, internist, doc­tor în științe, prozator și epigramist din Bărbă­tești-Gorj, a studiat la Cluj-Napoca. Cei care ne amin­tim de el, din anii tinereții liceale, îl vedem ju­când volei și handbal. Înalt, cu brațe puternice, cu păr bogat, cas­ta­niu, era elev la Târgu Jiu. Bătrânul lui ta­tă, Grigore, ins­pector financiar, i-a spus înaintea ple­cării la facul­tate: du-te la Cluj și învață carte, să ajungi ca doctorul Haznaș. Acest doctor era o le­gen­dă a acelor vremuri. Amintindu-și despre anii de studenție, Cornel Munteanu spune: „Sesiunile la Cluj erau grele, exa­me­nele – deosebite, profesorii erau niște dum­ne­zei. Nu se punea problema să îndrăznești să-i mitu­iești. Nu te-ar mai fi trecut în veci. În anul al IV-lea, cel mai greu an, din peste 120 de studenți, am fost doar 16 integraliști (cu examenele luate în va­ră)”. Pro­fesorul Goia era cel mai aspru dintre dascălii fa­cul­tății. Într-o zi, și-a justificat comportamentul ast­fel, cu o lecție pentru toată viața: „Când un doctor se du­ce la țară, nu are alt ajutor decât mintea, stetosco­pul și aparatul de tensiune. A învățat să fie doctor? Se descurcă. Nu a învățat? Vai de sătenii la care ajun­ge. Doctor la țară e mai greu ca doctor la oraș”.

Pe vremuri, în satele românești era o organizare cu mult mai bună decât cea din ziua de azi. Doctorul de țară avea locuința în dispensar, unde putea fi găsit zi și noapte. În fiecare sat exista o soră medicală care efec­tua tratamentele. Ca urmare, cadrele medicale stă­­pâneau situația sanitară din comună. Ce se întâm­plă azi? Doctorii fac naveta, vin când vin și stau cât stau. Pe de altă parte, au cam dispărut marii interniști, specialitatea s-a feliat prea mult: pneumolog, car­dio­log, gastroenterolog, hematolog, nefrolog, reumato­log… Bolnavul este trimis de la un specialist la altul și, uneori, moare între specialități. Pe vremuri, exista puțină aparatură, dar medicii compensau lipsa ei prin investigații „în direct”: palpație, percuție, auscultație. Acum, câți doctori tineri mai știu să asculte plămânul și inima? Chiar și cardiologii se reped mai întâi la eco­graf, și abia apoi pun diagnosticul. Ăsta e adevă­rul. Medicina de azi se face cu aparate. Relația me­di­cu­lui cu pacientul s-a răcit. La fel și relația dintre ei, care și-a pierdut „omenescul”. Pe vremuri, se spunea: „lea­cul nu-i cu sacul”. Se lupta împotriva poliprag­ma­ziei (folosirea excesivă a medicamentelor). Astăzi, din păcate, leacul se dă și cu sacul. „Se fac tratamente excesive”, spune Munteanu. „Am avut o tânără cole­gă, Dela, care dădea și 17-18 medicamente unor bol­navi!” Și cam aceleași, indiferent de boală. Într-o zi, enervat de comportamentul stagiarei, chiar a între­bat-o: „Ești sigură că ai terminat medicina?”. Cornel Mun­teanu își amintește: „Un exemplu de exigență era examenul la radiologie (prof. Vasculescu). Până la mi­ne, toți au picat. Eu am știut tot. M-a oprit în sală. Au picat și cei de după mine. Mi-a pus și întrebările la care nu răspunseseră ei. Am răspuns și mă aștep­tam la 10 sau măcar la 9. Știi ce notă mi-a dat? Nota 6. Nici atunci și nici acum nu am înțeles și nu înțeleg de ce mi-a dat numai 6”. Așa se învăța medicina pe-atunci. Medicii nu își împărțeau răspunderea pe din două cu aparatele. Ca să fii doctor, trebuia să ai chemare, talent, râvnă la învățătură și, mai presus de toate, milă și iubire față de cei bolnavi.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian