MIRCEA RUSU: „Sunt un băiat care cântă”

Poieniţa virtuală

– Pornesc discuția noastră de la o postare pe in­ter­net. Pe pagina ta de Facebook, „Mircea Ru­su Band”, am văzut un videoclip cu un grup de şa­se copii ca­re cântă. Textul explicativ sună așa: „Suntem toţi ve­rişori de pe ma­me, trei surori româ­nce, căsătorite cu trei taţi italieni! Suntem născuţi şi lo­cu­im în Ita­lia, în acelaşi loc frumos numit Tren­tino. Am moşte­nit pa­siunea pentru mu­zică de la Ta­taia Ne­culai Pe­tru, Dum­ne­zeu să îl odih­nească în pace. Ne pla­ce să ne păstram rădă­ci­nile şi iubim Ro­mânia. Sperăm să vă trans­mitem şi vouă din pa­siunea noas­tră pentru mu­zică”. După care, „mesa­gerii” cântă la sa­xo­­­fon, chitară, acor­de­oane, tobă… me­lodii de-ale tale! Iar posta­rea aceas­ta a strâns peste un milion de vi­zua­lizări într-o săptă­mâ­nă. Ce-ai sim­­ţit, în fața acestui „oma­giu” ne­aștep­tat?

– Ştii cum e?… Prin văzduhul ăsta electronic, plin de miliarde de mesaje, postarea cu copiii ro­mâni din Italia poate trece ne­observată. Pentru unii călători electronici români, el reprezintă, totuşi, o… poieniță. Da, a strâns peste 1.700.000 de vi­zua­li­zări, 117.000 de like-uri, peste 6.000 de comen­tarii, peste 15.000 de distri­buiri. Să nu uităm însă că pe internet, zeci de mii de oameni se adună în ju­rul unor fotografii cu cești de cafea, al unei vaze cu flori, al unei priviri oa­cheşe care-ți urează o zi bună sau pun un emoticon ce in­dică o stare emoțională explo­zi­vă. În fața acestei tor­nade co­ti­die­ne, po­ienița noastră abia se mai ză­rește. Suc­cesul ei bucu­ră, to­tuși, pe cei aflați în afara iure­şului. Pe mine m-a um­plut de emo­ție. Să fiu trans­ferat din bunici, trecând prin pă­rinți, la nepoți, e ceva ce, fi­resc, mă emo­ţionează. Puteau ale­ge să cânte orice alt­ceva, dar au ales cânte­cele mele. Eu înțe­leg opţiu­nea asta ca pe o atin­gere invi­zi­bilă a sufletului ro­mâ­nesc de su­fletul din care s-au zămislit aces­te cântece: su­fle­tul meu.

– Dacă aceşti copii se adu­nă şi cântă cu atâta bucurie și dă­ruire, putem spera că mai avem nevoie de muzică, de tra­diţii, de emoție?

– Aş înlocui cuvântul „spe­ranţă”, cu „nădejde”. Speranța e ce­va cu care simpatizăm siste­ma­tic, chiar dacă ea e aflată mereu într-o viitorime vag de­finită, câ­teo­dată lipsi­tă de temeiuri. Ea ne însoţeşte de la naştere la moarte, în toate împrejurările vieții. Pu­tem, însă, nădăjdui. Ceea ce e com­plet dife­rit. Nădejdea e pro­fun­dă, dar și dra­matică, adesea, prin îndâr­jirea ei. Eu, unul, nădăj­du­iesc la ridicarea omului din colbul drumu­rilor ce-l rătăcesc şi-l macină şi îl surpă. Chiar dacă-i lungă ca­lea și grea, la capăt, mă­car să-şi ridice pri­virea spre ceruri, să prin­dă puteri de între­ma­re, cu cântece, cu obi­ceiuri, cu sine însuși, spre îm­păcare. Până atunci, îmi pare însă că dru­murile pus­tiului sunt abia la început. Aşa văd eu omenirea azi. Îmi pare rău pentru imaginea mai puţin optimistă.

„În absența iubirii, oamenii se câinesc”

– Cum am ajuns în pustiu? Ce ne strică?

– La rădăcina tuturor lucrurilor acestei lumi e iubirea. Nimic nu este cu a­de­vărat important în afara ei. În absența iubirii, oa­menii se câinesc, în ab­sen­ța ei, oame­nii se pierd pe ei de ei înşişi. Salvarea noas­tră doar cu iu­bire e posibilă. La ab­solut orice în­tre­bare, iubirea-i sin­gurul răspuns, iar ier­tarea-i calea. De la mine, cel puțin, așa să vede. Omul, pierzându-și credinţa, devine ceva fără nu­me, fără urme, tot mai pierdut şi mai debusolat. O ştire îi spune că usturoiul e otravă. O alta că-i me­dicament. Și iată-l prins în dilematica lumii de azi, nemaînţelegând usturoiul. Practic, nimeni şi nimic nu mai întruneşte vreo unanimitate. Copilăria e fas­cinantă, minunat de frumoasă, prin candoarea ei. Pentru alţii: copilăria e cea mai tristă perioadă, de care nici nu vor să-şi mai aducă aminte. Cu cât băltesc oamenii mai mult prin hățișul ăsta al con­trariilor, cu atât cresc iritarea, nervozitatea so­cială, ura. Și, ca o ironie, neavând cu ce umple go­lul căs­­cat în el, omul arată mânios cu degetul spre Dum­nezeu, ca fiind marele vinovat.

Singurul trai al omului e la țară

– Ești pesimist, dar cânți frumusețile lumii. Te-ai întors cu mare poftă la muzică. Cântec du­pă cântec, ies minuni din inima ta. De unde atâta inspiraţie?

– Nu știu să-ți răspund de unde vin ploile astea de cântece în mine. Eu ţin doar drumul, să meargă inima după bucuria vieţii, după cele ale firii şi ale iubirii. Mă pomenesc așa, cu ele-n mine, mi se-aşază pe buze şi le cânt. Nu pot altfel. Ştiu de la bătrânii satului că viaţa necântată-i mâță moartă-n poar­tă. Lutului ce suntem i se adaugă cerurile sufletului încă din pântecele mamei. Și cerurile din noi simt nevoia aceasta nepământeană, să cânte.

– Te ajută traiul la ţară să compui și să cânți?

– Singurul trai adevărat al omului e la țară. Calmul şi liniştea, pacea aerului, presărată ici-colo c-un ciripit, c-un lătrat, c-un cucurigu şi c-un cotcodac sunt tot atâtea îndemnuri de lucru pentru mine. Indispensabile. Cântecele mele au viață lungă și pentru că toate au luat naştere în satul meu. Toate cântecele mele de oraș s-au născut moarte. Viața din ele era apa­rentă, amăgitoare, ca orice vremelnicie. La oraş eu „am făcut” cântece. Aici, în sat, se nasc de-a gata.

– Cum îi rezistă pandemiei satul tău mult iubit?

– Oamenii din sat au, din moși-strămoși, propria știință de viață. Toate marile încercări ale lumii ei le traverseză cu „apăi, niciodată n-o fost să nu fie cumva”. Își încredințează mai Sus destinul, astfel încât să nu le fie perturbată pacea zilei. Lasă grijile în seama lui Dum­nezeu. Cum altfel să-mi explic calmul și detaşarea, lipsa în­grijorărilor de orice fel față de vremurile în care trăim?

Trotineta albastră

– Ce vezi de jur împrejurul casei de la Band, de te încarcă cu o aşa pace?

– Nu prea ştiu să mă uit în ju­rul meu, Bogdana. De mic am privit cu boltă, cumva. Iau dealurile la ochi şi văd pe ele ce vreau. Inventez sau îmi amintesc secvențe de viață, oameni, stări, întâmplări de tot felul.

– Îţi mai aminteşti şi de tine copil, zburdând peste aceste dealuri?

– E într-atât de viu în mine copilul acesta de care întrebi, încât în fiecare zi își face simțită pre­zența. Și îl las să facă ce vrea. Copilăresc împreu­nă cu el. Poate de aceea, în cele mai multe cazuri, oamenii care mă caută îmi zic „Mirciulică”, „Mir­cică”, şi foarte rar „domnu’ Mircea”. Așa mi se spunea și în copilărie, când călătoream pe trotineta mea albastră, care era fala satului. Mult mai fru­moasă decât a lui Marcel a lu’ Dubencu. Făceam cu el concurs, din stația de autobuz până jos, la fân­tâna lu’ Mala. În viteza aia nebună, Marcel, co­pil emancipat, de oraș, imita maşinile de Formula 1. Eu imitam buceaga (camion) lu’ tetea Nistor și câștigam mai mereu. Într-o zi, drept mulţumire, tetea Nistor m-a luat în cabină şi m-a lăsat să cla­xo­nez. Nu mult, dar m-a lăsat. Vezi tu, Bogdana, fetică, eu mă hrănesc cu aerul unei alte lumi: cea a copilului din mine. Care cântă și cântă.

– Unde te putem vedea şi asculta cântând, Mircea Rusu?

– Cânt peste tot unde lumea vrea să mă asculte. Iar cantecele care trebuie s-ajungă la oameni vor ajunge. La fel cum oamenii care au nevoie de gre­ie­ritul meu mă vor găsi. Sunt un băiat care cântă. Îmi cânt mie şi cui are trebuință sufletească să m-asculte. Ce mijloc mai bun, decât prin inter­me­diul prestigioasei voastre reviste?! Cu mulţumiri că m-aţi mai întrebat! Sănătate și iubire!

Foto: VICTOR MERCEA (2)