Poieniţa virtuală

– Pornesc discuția noastră de la o postare pe internet. Pe pagina ta de Facebook, „Mircea Rusu Band”, am văzut un videoclip cu un grup de şase copii care cântă. Textul explicativ sună așa: „Suntem toţi verişori de pe mame, trei surori românce, căsătorite cu trei taţi italieni! Suntem născuţi şi locuim în Italia, în acelaşi loc frumos numit Trentino. Am moştenit pasiunea pentru muzică de la Tataia Neculai Petru, Dumnezeu să îl odihnească în pace. Ne place să ne păstram rădăcinile şi iubim România. Sperăm să vă transmitem şi vouă din pasiunea noastră pentru muzică”. După care, „mesagerii” cântă la saxofon, chitară, acordeoane, tobă… melodii de-ale tale! Iar postarea aceasta a strâns peste un milion de vizualizări într-o săptămână. Ce-ai simţit, în fața acestui „omagiu” neașteptat?
– Ştii cum e?… Prin văzduhul ăsta electronic, plin de miliarde de mesaje, postarea cu copiii români din Italia poate trece neobservată. Pentru unii călători electronici români, el reprezintă, totuşi, o… poieniță. Da, a strâns peste 1.700.000 de vizualizări, 117.000 de like-uri, peste 6.000 de comentarii, peste 15.000 de distribuiri. Să nu uităm însă că pe internet, zeci de mii de oameni se adună în jurul unor fotografii cu cești de cafea, al unei vaze cu flori, al unei priviri oacheşe care-ți urează o zi bună sau pun un emoticon ce indică o stare emoțională explozivă. În fața acestei tornade cotidiene, poienița noastră abia se mai zărește. Succesul ei bucură, totuși, pe cei aflați în afara iureşului. Pe mine m-a umplut de emoție. Să fiu transferat din bunici, trecând prin părinți, la nepoți, e ceva ce, firesc, mă emoţionează. Puteau alege să cânte orice altceva, dar au ales cântecele mele. Eu înțeleg opţiunea asta ca pe o atingere invizibilă a sufletului românesc de sufletul din care s-au zămislit aceste cântece: sufletul meu.
– Dacă aceşti copii se adună şi cântă cu atâta bucurie și dăruire, putem spera că mai avem nevoie de muzică, de tradiţii, de emoție?

– Aş înlocui cuvântul „speranţă”, cu „nădejde”. Speranța e ceva cu care simpatizăm sistematic, chiar dacă ea e aflată mereu într-o viitorime vag definită, câteodată lipsită de temeiuri. Ea ne însoţeşte de la naştere la moarte, în toate împrejurările vieții. Putem, însă, nădăjdui. Ceea ce e complet diferit. Nădejdea e profundă, dar și dramatică, adesea, prin îndârjirea ei. Eu, unul, nădăjduiesc la ridicarea omului din colbul drumurilor ce-l rătăcesc şi-l macină şi îl surpă. Chiar dacă-i lungă calea și grea, la capăt, măcar să-şi ridice privirea spre ceruri, să prindă puteri de întremare, cu cântece, cu obiceiuri, cu sine însuși, spre împăcare. Până atunci, îmi pare însă că drumurile pustiului sunt abia la început. Aşa văd eu omenirea azi. Îmi pare rău pentru imaginea mai puţin optimistă.
„În absența iubirii, oamenii se câinesc”
– Cum am ajuns în pustiu? Ce ne strică?

– La rădăcina tuturor lucrurilor acestei lumi e iubirea. Nimic nu este cu adevărat important în afara ei. În absența iubirii, oamenii se câinesc, în absența ei, oamenii se pierd pe ei de ei înşişi. Salvarea noastră doar cu iubire e posibilă. La absolut orice întrebare, iubirea-i singurul răspuns, iar iertarea-i calea. De la mine, cel puțin, așa să vede. Omul, pierzându-și credinţa, devine ceva fără nume, fără urme, tot mai pierdut şi mai debusolat. O ştire îi spune că usturoiul e otravă. O alta că-i medicament. Și iată-l prins în dilematica lumii de azi, nemaînţelegând usturoiul. Practic, nimeni şi nimic nu mai întruneşte vreo unanimitate. Copilăria e fascinantă, minunat de frumoasă, prin candoarea ei. Pentru alţii: copilăria e cea mai tristă perioadă, de care nici nu vor să-şi mai aducă aminte. Cu cât băltesc oamenii mai mult prin hățișul ăsta al contrariilor, cu atât cresc iritarea, nervozitatea socială, ura. Și, ca o ironie, neavând cu ce umple golul căscat în el, omul arată mânios cu degetul spre Dumnezeu, ca fiind marele vinovat.
Singurul trai al omului e la țară
– Ești pesimist, dar cânți frumusețile lumii. Te-ai întors cu mare poftă la muzică. Cântec după cântec, ies minuni din inima ta. De unde atâta inspiraţie?

– Nu știu să-ți răspund de unde vin ploile astea de cântece în mine. Eu ţin doar drumul, să meargă inima după bucuria vieţii, după cele ale firii şi ale iubirii. Mă pomenesc așa, cu ele-n mine, mi se-aşază pe buze şi le cânt. Nu pot altfel. Ştiu de la bătrânii satului că viaţa necântată-i mâță moartă-n poartă. Lutului ce suntem i se adaugă cerurile sufletului încă din pântecele mamei. Și cerurile din noi simt nevoia aceasta nepământeană, să cânte.
– Te ajută traiul la ţară să compui și să cânți?
– Singurul trai adevărat al omului e la țară. Calmul şi liniştea, pacea aerului, presărată ici-colo c-un ciripit, c-un lătrat, c-un cucurigu şi c-un cotcodac sunt tot atâtea îndemnuri de lucru pentru mine. Indispensabile. Cântecele mele au viață lungă și pentru că toate au luat naştere în satul meu. Toate cântecele mele de oraș s-au născut moarte. Viața din ele era aparentă, amăgitoare, ca orice vremelnicie. La oraş eu „am făcut” cântece. Aici, în sat, se nasc de-a gata.
– Cum îi rezistă pandemiei satul tău mult iubit?
– Oamenii din sat au, din moși-strămoși, propria știință de viață. Toate marile încercări ale lumii ei le traverseză cu „apăi, niciodată n-o fost să nu fie cumva”. Își încredințează mai Sus destinul, astfel încât să nu le fie perturbată pacea zilei. Lasă grijile în seama lui Dumnezeu. Cum altfel să-mi explic calmul și detaşarea, lipsa îngrijorărilor de orice fel față de vremurile în care trăim?
Trotineta albastră
– Ce vezi de jur împrejurul casei de la Band, de te încarcă cu o aşa pace?

– Nu prea ştiu să mă uit în jurul meu, Bogdana. De mic am privit cu boltă, cumva. Iau dealurile la ochi şi văd pe ele ce vreau. Inventez sau îmi amintesc secvențe de viață, oameni, stări, întâmplări de tot felul.
– Îţi mai aminteşti şi de tine copil, zburdând peste aceste dealuri?
– E într-atât de viu în mine copilul acesta de care întrebi, încât în fiecare zi își face simțită prezența. Și îl las să facă ce vrea. Copilăresc împreună cu el. Poate de aceea, în cele mai multe cazuri, oamenii care mă caută îmi zic „Mirciulică”, „Mircică”, şi foarte rar „domnu’ Mircea”. Așa mi se spunea și în copilărie, când călătoream pe trotineta mea albastră, care era fala satului. Mult mai frumoasă decât a lui Marcel a lu’ Dubencu. Făceam cu el concurs, din stația de autobuz până jos, la fântâna lu’ Mala. În viteza aia nebună, Marcel, copil emancipat, de oraș, imita maşinile de Formula 1. Eu imitam buceaga (camion) lu’ tetea Nistor și câștigam mai mereu. Într-o zi, drept mulţumire, tetea Nistor m-a luat în cabină şi m-a lăsat să claxonez. Nu mult, dar m-a lăsat. Vezi tu, Bogdana, fetică, eu mă hrănesc cu aerul unei alte lumi: cea a copilului din mine. Care cântă și cântă.
– Unde te putem vedea şi asculta cântând, Mircea Rusu?
– Cânt peste tot unde lumea vrea să mă asculte. Iar cantecele care trebuie s-ajungă la oameni vor ajunge. La fel cum oamenii care au nevoie de greieritul meu mă vor găsi. Sunt un băiat care cântă. Îmi cânt mie şi cui are trebuință sufletească să m-asculte. Ce mijloc mai bun, decât prin intermediul prestigioasei voastre reviste?! Cu mulţumiri că m-aţi mai întrebat! Sănătate și iubire!
Foto: VICTOR MERCEA (2)