– Pielea măslinie e de la strămoșii turci, zâmbetul cu gropițe e de la tatăl ei, dar talentul și pofta de a fi pe scenă sunt doar ale ei. Toamna aceasta o puteți revedea în lumina reflectoarelor, în Sala Mare de la Teatrul Național. De vorbă cu actrița Aylin Cadîr, despre teatru, poezie și cafeaua turcească –
„Am nevoie de viață, ca să fac teatru”
– Bun găsit, Aylin! Cum îți e dimineața?
– Ah, bună dimineața, Dia! Aseară ne-am întors din vacanță și am găsit frigiderul gol. Acum trebuie să fac din nou „acasă” din casa noastră. Așa că am început cumpărăturile. Aștept să-mi vină sacoșele la ușă. Am salvat trei ore din viață comandând totul online.
– Pe unde te-a purtat vacanța?
– Am avut pauză mare de la teatru, deci am fost aproape o lună plecați. Am stat două săptămâni la Neptun, cu copiii, iar apoi am fost pe o plajă sălbatică, unde am reunit gașca de prietene din liceu, cu care nu m-am mai distrat de la 16 ani. Parcă am fi surori. Oricât timp ar trece, când ne revedem, e aceeași bucurie, avem același mod de a glumi și de a ne distra.
– Te-a întors puțin cu gândul la rădăcinile tale?
– Vrând nevrând, o întâlnire din asta te face să-ți revezi în minte toată viața. Să te gândești de unde ai plecat și unde ai ajuns. De la 16 ani, de când am câștigat concursul „Alege Asia” și am început să cânt cu formația Pops, am plecat de-acasă, de la Constanța, și viața mea a luat o cu totul altă întorsătură. Uitându-mă înapoi, am simțit însă bucurie și mulțumire că toate s-au așezat așa cum trebuie. Mie, întâlnirile cu oamenii care nu sunt din domeniul artistic îmi fac foarte bine. Astea sunt prieteniile care mă țin cu picioarele pe pământ și-mi amintesc că majoritatea anxietăților mele sunt ridicole, că de foarte multe ori îmi fac griji pentru lucruri care, fundamental, contează prea puțin. Noi, actorii, trăim uneori într-o bulă în care pare că nu mai există nimic altceva în afară de ultimul regizor care te-a văzut, de următorul care o să te vadă, de castingul pe care l-ai luat sau nu l-ai luat. Dar eu cred că izvorul de vitalitate trebuie căutat în altă parte.
– Tu ai fost mai înțeleaptă și ți-ai construit, devreme, și o familie.
– Când lucrez, nu fac compromisuri, dau totul pe scenă. Dar cred că viața înseamnă mai mult decât ce faci pentru cariera ta artistică, iar eu vreau să trăiesc viața în toate aspectele ei. Să trăiesc cât mai multe lucruri, să trăiesc pur și simplu frumos. Până la urmă, din bagajul ăsta de lucruri trăite se hrănește și actrița din mine. Am nevoie de viață, ca să fac teatru. Am colegi actori care nu suportă oamenii, sunt mai fericiți singuri. Mie îmi scapă aspectul ăsta. Cum să joci personaje atât de diverse, dacă tu nu vrei să întâlnești pe nimeni?
„Muzica e precum iubitul din copilărie, nu ai cum să-l uiți vreodată”
– Vara asta e aproape de final. Te întorci la teatru, Aylin?
– Da, de pe 23 august, sunt în repetiții pentru o piesă scrisă de Alexandra Badea, o tânără regizoare foarte apreciată, care locuiește în Franța. Ea scrie mult despre comunism și despre felul în care comunismul a impactat viețile oamenilor. Și, fiindcă am vrut să mă pun în atmosfera aia de lucru, să mă pregătesc pentru aceste repetiții, am citit vara asta „Provizorat”, romanul Gabrielei Adameșteanu, care mi s-a părut extraordinar. Vă aștept în octombrie, la premiera de la Național.
– Dar de cântat ai mai cântat?
– Muzica e precum iubitul din copilărie, nu ai cum să-l uiți vreodată. (râde) Pandemia nu prea m-a ajutat în proiectele mele muzicale, așa că nu am făcut mare lucru, în afară de a schița câteva idei de spectacole. Înainte să ne lovească această criză, am făcut pe scena Teatrului Național un spectacol cu trupa mea, în care reinterpretam cântece tradiționale turcești. Intenționez să-l reiau cât de curând, de data asta un pic altfel, modificat. Am cunoscut niște instrumentiști foarte buni, cu care mi-ar plăcea să lucrez. Dar încerc să nu forțez lucrurile, fiindcă e un proiect foarte personal, care cere timp și delicatețe. Ori iese cum vreau eu, ori mai bine nu-l fac.
– Ce te atrage la muzica asta a voastră?
– E o muzică care vine din mine, îmi face bine, efectiv. Mă reconectează la ceva profund, e ca și cum aș asculta o rugăciune. Probabil așa se întâmplă și când voi, românii, ascultați o doină.
„Înțeleg foarte bine turca și o și vorbesc”
– Tu cât de legată mai ești de comunitatea turcească?
– Încerc să mai păstrez legătura prin muzica pe care o fac și exersând în continuare limba. Înțeleg foarte bine turca și o și vorbesc, fiindcă satul bunicilor, Bașpînar (Fântâna Mare), era locuit integral de familii turce. Dar de la 16 ani, n-am mai avut ocazia să vorbesc turcește. Iar acasă la mine, ai mei, oricum nu vorbeau o turcă curată. Turca dobrogeană are foarte multe cuvinte vechi și are și foarte multe cuvinte românești turcizate. Dar mi-am făcut recent un prieten nou, care e turc. Mai exact, l-am obligat să fie prietenul meu, ca să putem vorbi turcește. (râde)
– Aruncă o privire în jurul tău. Cam câtă Turcie e în casa ta?
– Destul de multă. Dormitorul meu, unde sunt chiar acum, e un mic sarai, cu două coloane opulente. Iar în baie, mi-am făcut hammam, un spa umed, cu abur. Asta nu e Turcia copilăriei mele, fiindcă la Bașpînar aveam doar o căsuță de chirpici, cu un gard de pietre vopsit în alb, foarte frumos și pitoresc, dar nimic mai mult. E mai degrabă Turcia din capul meu, Turcia din Samarkand și din toate cărțile citite în copilăria mea, e ceea ce mi-am imaginat eu că ar trebui să însemne Orientul.
– În patria mamă ai călătorit?
– Da, dar mă simt străină de turcii de acolo. E, cred eu, drama multor minorități. Turcii de acolo nu mă recunosc ca fiind de-a lor, mă consideră româncă, iar românii mă numesc turcoaică. Eu mă simt mai degrabă româncă, dar cu parfum turcesc.
„Băieții mei sunt dimineața mea”
– Ce-ai luat cu tine în bagaj de la turcii tăi dobrogeni, Aylin?
– Atitudinea. Am fost crescută destul de strict, așa cum erau educate fetele din familiile tradiționale islamice: să nu contrazică, să nu ridice privirea, să fie modeste. E ceva cu care uneori mă mândresc, alteori mă încurcă, simt că mai mult mă deservește. Am luat și casa bunicilor, într-o pictură făcută de Ferudin Iaia, un pictor turc, care a mers la Bașpînar și a pictat casa lor, iar apoi m-a căutat să-mi ofere tabloul în dar. E o lucrare care îmi e tare dragă, pe care îmi plimb privirea de fiecare dată când beau cafeaua. Și, bineînțeles, am luat de la turci cafeaua. Nu există cafea mai bună decât cafeaua turcească. Merg cu ea după mine peste tot.
– În dimineața asta ai apucat să o bei?
– Am băut-o, da, am avut câteva momente doar eu cu mine, în care am răsfoit presa și am citit-o pe Selma Iusuf. Mi-ar plăcea să o cunosc într-o zi, e tătăroaică cu bunici din Mangalia. Iar turcii și tătarii au avut dintotdeauna o mare afinitate.
– Cu poezia mai cochetezi?
– Înainte de pandemie, am început să pregătim un spectacol de poezie, tot la Național, sub coordonarea domnului Caramitru. E un spectacol cu actori ai teatrului, eu alesesem să recit ceva din Nina Cassian, pentru copii, și din Cosmin Perța, pentru oameni mari. Apoi, a venit izolarea și am oprit totul. Până când se va relua pe scenă, o să continui să fac filmulețe dedicate poemelor care îmi plac, pe care le postez pe rețelele sociale. Pentru adulți, Instagramul e un loc de joacă foarte bun, ca să nu mai vorbim că un poem recitat acolo îți poate aduce 12.000 de privitori, ceea ce într-o sală de teatru e imposibil.
– Dar băieții unde îți sunt în dimineața asta?
– Jos, la Buni. Noi stăm într-o casă foarte mare, unde la parter sunt bunicii, la etaj sunt unchii și mătușa lor, iar la etajul doi suntem noi. Așa că ei, exact ca-n „Inocenții”, romanul Ioanei Pârvulescu, se plimbă mereu între etaje.
– E greu să fii mamă de băieți?
– Păi, nu prea știu cum e să fii mamă de fete. Am o prietenă care are fete și e așa, o delicatețe, o gingășie, o frumusețe acolo, nu înțeleg nimic, nu-i pentru mine. (râde) Eu mi-am dorit dintotdeauna să am doi băieți. Cu băieții e foarte jucăușă treaba. Ne tăvălim, ne jucăm, povestim, gătim împreună, ei sunt dimineața mea. Nu mă plictisesc niciodată.
Foto: Răzvan Sălășan, ALEX GÂLMEANU
