– Dincolo de blocurile de pe Calea Moșilor, spre apus, se întinde un labirint de case vechi și grădini. O țesătură urbană marcată de patina vremii și cunoscută sub numele de „Precupeții Vechi”. Curțile sunt pline de verdeață, iar din loc în loc, asfaltul aleilor este crăpat pe dedesubt de rădăcinile viguroase ale arborilor bătrâni. Peste toată această lume, care încă mai păstrează farmecul trecutului, străjuiește, neclintit și bizar, un cavaler din metal –
Surpriza de pe strada Episcopul Radu
Intrarea în labirint este marcată, în primul rând, sonor. Vacarmul automobilistic de pe marile bulevarde dispare. E atâta liniște, încât aud sporovăielile pietonilor de la două-trei străzi distanță. Priveliștea se schimbă și ea. Blocurile dispar, înlocuite de case cu o arhitectură distinctă, multe construite cu peste o sută de ani în urmă. Vă asigur, însă, că nu intenționez să ofer o imagine neapărat desuetă a cartierului. Noile materiale de construcție și, firește, noile gusturi ale locatarilor au schimbat înfățișarea multor imobile: țigle din tablă, pereți căptușiți cu polistiren, garduri din metal și porți care se trag pe șine. Imaginația mea populează încăperile cu femei în rochii cu crinolină, așezate la taifas, și bărbați în costum nemțesc, făcând calcule asupra mărfurilor primite. Cartierul acesta a fost unul de negustori și meseriași. Firește, locuitorii de azi nu se mai îmbracă nici pe departe ca foștii locatari, dar ceva din spiritul antreprenorial se va fi păstrat, din moment ce îmi iese în cale câte o cârciumă cu terasă umbrită de viță-de-vie sau câte un magazin deschis la parter. Să mai adaug și firmele puse pe zidurile caselor sau deasupra gardului, anunțând trecătorii despre serviciile prestate: notariale, cabinete de avocatură, consultanță, optică, aparate auditive etc. Cele mai multe sunt însă reședințe particulare. Ici-colo, câte o ruină, câte o clădire decrepită sau o curte părăsită. Înaintez pe strada Episcopul Radu și trec de intersecția cu strada Ardeleni. Pe partea dreaptă, se ivește o clădire veche, cu tencuiala coșcovită. Mă opresc și studiez balconul din fier forjat, apoi îmi las privirea să urce spre vârful acoperișului. Acolo, se află, surprinzător, o statuie. Mă îndepărtez câțiva pași și o văd mai bine. E din metal și întruchipează un fel de cavaler, dar fără spadă sau lance. În brațul stâng, ridicat, ține un ciocan!
Cavalerul și ciocanul
Îmi recunosc ignoranța. Habar nu aveam de existența acestui soldat cu armură, cocoțat în vârful casei, deși am umblat și eu destul prin vechiul București. Sau poate am citit cândva, dar, se vede treaba, am uitat. Mă apropii de zidul casei și descopăr o plăcuță cu următoarea informație: „1933, Casa Alexandru Dimitriu: stil neoromânesc; proprietarul, tinichigiu ornamentalist, a realizat decorațiuni din metal pentru numeroase clădiri publice, religioase și particulare, printre care Ateneul Român, Palatul Patriarhiei, Palatul Fundației Regale Carol I, Gara de Nord, Palatul Culturii din Iași, Palatul Sturza din Micleușeni. Ca semn distinctiv pentru breasla meșterilor fierari, a așezat pe acoperiș statuia unui cavaler în armură, ținând în mână un ciocan”. Sunt uluit citind lista clădirilor împodobite de mâinile lui Dimitriu și ale ucenicilor săi! Un veritabil mare meșter, pe cât de activ la vremea lui, pe atât de uitat astăzi. O semnificativă scoatere din uitare a reușit Victoria Dragu-Dimitriu, care i-a dedicat meșterului un capitol în volumul „A zecea carte cu povești din București” (Ed. Vremea, 2015), după ce a stat de vorbă cu doi nepoți ai acestuia, Sanda Retinschi și Sava Dumitrescu. Sunt acolo informații prețioase despre faurul perioadei interbelice. El s-a născut în 1871, la Iași, și tot în urbea moldavă a absolvit, cu lauri, Școala de Arte și Meserii, apoi a plecat să se perfecționeze în Austria, Germania și Franța: „fiind primul în clasă, la absolvire a primit o bursă. El, cu încă un coleg. Cu ajutorul acestei burse, s-a dus şi a lucrat mai întâi la un meseriaş-patron din Viena care, între altele, repara armuri din colecţiile nobilimii austriece. (…) Acolo a deprins bunicul tehnica făuririi armurilor, pe care mai târziu a folosit-o ca să facă o serie de armuri, pentru decorarea unor mari clădiri de la noi”. În cele din urmă, tânărul meșter s-a stabilit la București. Aici, dezvoltarea imobiliară era în toi. Vechi clădiri erau renovate, dar cel mai mult erau construite altele noi, impunătoare. Orașul era un imens șantier. Arhitecți renumiți, cu școli absolvite în Occident, proiectau clădiri publice și palate. Bucureșteni bogați, unii dintre ei provinciali ajunși aici și căpătuiți datorită politicii, își ridicau reședințe somptuoase. Antreprizele de construcții nu mai făceau față comenzilor. Pentru un meșter ca Dimitriu, specializat în ornamentică din fier, capitala era un adevărat El Dorado. S-a pus imediat pe treabă. A înființat un atelier, care mai târziu s-a transformat în Fabrica de Produse Metalice. Noi, cei de azi, mergem prin oraș și admirăm clădirile ca atare, dar rareori privim cu atenție și podoabele lor din fier forjat, vizibile la porți, la garduri, balcoane, ferestre și la marginea acoperișurilor. Există un București al decorațiilor din metal, al barelor încovoiate în ornamente deseori baroce, al marchizelor din fier ( micul acoperiș de deasupra ușii de la intrare), al frunzelor de acant meșterite din bronz și chiar al mânerelor din alamă, lucrate artistic. Și mai există un București al statuilor din metal, urcate pe acoperișuri înalte, dominante. O mare parte din aceste lucrări au ieșit din mâinile lui Dimitriu și ale ucenicilor săi. De pildă, statuia Sfântului Dumitru, de pe clădirea Primăriei sectorului I, din strada Banu Manta, a fost realizată în atelierul lui. Totodată, meșterul și echipa lui au lucrat acoperișuri din tablă și din ardezie. Erau oameni ai înălțimilor, priveau Bucureștiul de sus.
Meșteri și ucenici
Seriozitatea și măiestria i-au adus un bun renume, iar bunul renume l-a propulsat pe Alexandru Dimitriu în preajma unor oameni importanți ai vremii, cum a fost Nicolae Iorga, interesat să dezvolte învățământul practic, care să ofere meseriași buni, unei economii românești în plină dezvoltare. În cele din urmă, „faurul interbelicului” a ocupat și o funcție în cadrul Camerei de Industrie și Comerț. În anii aceia, România continua să fie „o țară eminamente agrară”, dar industria își luase totuși avânt și schimbase, cumva, peisajul social din marile orașe. O lume a meșterilor de tot soiul crescuse încet-încet, contribuind la modernizarea societății românești. Acest Dimitriu, ieșean la origine, școlit prin Vest, în ateliere faimoase, stabilit apoi la București, a făcut parte din această lume de meseriași și a luptat să-i fie mai bine, să-i fie recunoscute drepturile, iar când i-au fost recunoscute, să nu-i fie știrbite. „Faurul” s-a stins în 1955. Memoria lui supraviețuiște prin meșterul în armură din fier, pe care l-a cocoțat în vârful casei sale, prin plăcuța pusă de municipalitate și, desigur, prin cartea doamnei Victoria Dragu-Dimitriu, un bun prilej pentru cei care doresc să se documenteze temeinic în legătură cu istoria Bucureștiului. În ce mă privește, eu am învățat că pentru a cunoaște un oraș, trebuie să privești și în sus, până spre vârful clădirilor, fiindcă se află acolo, uneori, lucruri minunate. Desigur, nu-i vorba de antenele de telecomunicații de pe blocurile moderne, ci de cavaleri și de vulturi strălucitori, pe care niciun atelier nu-i mai fabrică în zilele noastre.
