Alexandru Dimitriu, „tinichigiul” Bucureștiului interbelic

– Dincolo de blocurile de pe Calea Moșilor, spre apus, se întinde un labirint de case vechi și grădini. O țesătură urbană marcată de pa­tina vremii și cunoscută sub numele de „Precupeții Vechi”. Curțile sunt pline de verdeață, iar din loc în loc, asfaltul aleilor este crăpat pe de­de­subt de rădăcinile viguroase ale arborilor bătrâni. Peste toată aceas­tă lume, care încă mai păstrează farmecul trecutului, străjuiește, ne­clintit și bizar, un cavaler din metal –

Surpriza de pe strada Episcopul Radu

Intrarea în labirint este marcată, în primul rând, sonor. Vacarmul automobilistic de pe marile bule­varde dispare. E atâta liniște, încât aud sporo­vă­ie­lile pietonilor de la două-trei străzi distanță. Pri­veliș­tea se schimbă și ea. Blocurile dispar, înlocuite de case cu o arhitectură distinctă, multe construite cu peste o sută de ani în urmă. Vă asigur, însă, că nu intenționez să ofer o ima­gine neapărat desuetă a cartierului. Noile ma­te­ria­le de construcție și, fi­rește, noile gusturi ale lo­catarilor au schimbat în­fățișarea multor imobile: țigle din tablă, pereți căp­tu­șiți cu polistiren, garduri din metal și porți care se trag pe șine. Imaginația mea populează încăperile cu femei în rochii cu cri­no­lină, așezate la taifas, și bărbați în costum nem­țesc, făcând calcule asu­pra mărfurilor primite. Car­tierul acesta a fost u­nul de negustori și meseriași. Firește, locuitorii de azi nu se mai îmbracă nici pe departe ca foștii locatari, dar ceva din spiritul antreprenorial se va fi păstrat, din moment ce îmi iese în cale câte o cârciumă cu terasă umbrită de viță-de-vie sau câte un magazin deschis la parter. Să mai adaug și firmele puse pe zidurile caselor sau deasupra gar­dului, anunțând trecătorii despre serviciile prestate: notariale, cabinete de avocatură, consultanță, opti­că, aparate auditive etc. Cele mai multe sunt însă re­ședințe particulare. Ici-colo, câte o ruină, câte o clădire decrepită sau o curte părăsită. Înaintez pe stra­da Episcopul Radu și trec de intersecția cu stra­da Ardeleni. Pe partea dreaptă, se ivește o clădire veche, cu tencuiala coșcovită. Mă opresc și studiez bal­conul din fier forjat, apoi îmi las privirea să ur­ce spre vârful acoperișului. Acolo, se află, sur­prin­zător, o statuie. Mă îndepărtez câțiva pași și o văd mai bine. E din metal și întruchipează un fel de ca­valer, dar fără spadă sau lance. În brațul stâng, ridicat, ține un ciocan!

Cavalerul și ciocanul

Îmi recunosc ignoranța. Habar nu aveam de existența acestui soldat cu armură, cocoțat în vârful ca­sei, deși am umblat și eu destul prin vechiul Bucu­­rești. Sau poate am citit cândva, dar, se vede treaba, am uitat. Mă apropii de zidul casei și des­copăr o plăcuță cu următoarea informație: „1933, Casa Alexandru Dimitriu: stil neoromânesc; pro­prie­tarul, tinichigiu ornamentalist, a realizat decorațiuni din metal pentru numeroase clădiri pu­blice, religioase și particulare, printre care Ateneul Român, Palatul Patriarhiei, Palatul Fun­dației Regale Carol I, Gara de Nord, Pa­latul Culturii din Iași, Palatul Sturza din Micle­u­șeni. Ca semn distinctiv pentru breasla meș­terilor fierari, a așezat pe acoperiș statuia unui cavaler în armură, ținând în mână un ciocan”. Sunt uluit citind lista clădirilor împodobite de mâinile lui Dimitriu și ale ucenicilor săi! Un veritabil mare meșter, pe cât de activ la vremea lui, pe atât de uitat astăzi. O semnificativă scoatere din ui­tare a reușit Victoria Dragu-Dimitriu, care i-a de­dicat meșterului un capitol în volumul „A zecea car­­te cu povești din București” (Ed. Vremea, 2015), după ce a stat de vorbă cu doi nepoți ai aces­tuia, Sanda Retinschi și Sava Dumitrescu. Sunt aco­lo informații prețioase despre faurul perioadei inter­belice. El s-a născut în 1871, la Iași, și tot în urbea moldavă a absolvit, cu la­uri, Școala de Arte și Meserii, apoi a plecat să se perfecționeze în Austria, Germania și Franța: „fiind primul în clasă, la ab­sol­vire a primit o bursă. El, cu încă un coleg. Cu ajutorul acestei bur­se, s-a dus şi a lucrat mai întâi la un meseriaş-patron din Viena care, între altele, repara armuri din colecţiile nobilimii austriece. (…) Acolo a deprins bunicul teh­nica făuririi armurilor, pe care mai târziu a folosit-o ca să facă o serie de armuri, pentru decora­rea unor mari clădiri de la noi”. În cele din urmă, tânărul meșter s-a stabilit la București. Aici, dez­vol­tarea imobiliară era în toi. Vechi clădiri erau re­novate, dar cel mai mult erau construite altele noi, impunătoare. Orașul era un imens șantier. Arhitecți renumiți, cu școli absolvite în Occident, proiectau clădiri publice și palate. Bucureșteni bogați, unii dintre ei provinciali ajunși aici și căpătuiți datorită politicii, își ridicau reședințe somptuoase. Antre­prizele de construcții nu mai făceau față comen­zilor. Pentru un meșter ca Dimitriu, specializat în ornamentică din fier, capitala era un adevărat El Dorado. S-a pus imediat pe treabă. A înființat un atelier, care mai târziu s-a trans­for­mat în Fabrica de Produse Meta­li­ce. Noi, cei de azi, mergem prin oraș și admirăm clădirile ca atare, dar rareori privim cu atenție și po­doa­bele lor din fier forjat, vizibile la porți, la gar­duri, balcoane, fe­res­tre și la mar­gi­nea acoperișu­ri­lor. Există un Bucu­rești al decora­țiilor din metal, al barelor încovoiate în ornamente de­seori baroce, al marchizelor din fier ( micul aco­periș de deasupra ușii de la intrare), al frunzelor de acant meșterite din bronz și chiar al mânerelor din alamă, lucrate artistic. Și mai există un București al statuilor din metal, urcate pe aco­perișuri înalte, dominante. O mare parte din aceste lu­crări au ieșit din mâinile lui Dimitriu și ale ucenicilor săi. De pildă, statuia Sfântului Dumitru, de pe clădirea Primăriei sectorului I, din strada Ba­nu Manta, a fost realizată în atelierul lui. Totodată, meșterul și echipa lui au lucrat acoperișuri din tablă și din ardezie. Erau oameni ai înălțimilor, priveau Bucu­reștiul de sus.

Meșteri și ucenici

Seriozitatea și măiestria i-au adus un bun renu­me, iar bunul renume l-a propulsat pe Alexandru Di­mitriu în preajma unor oameni importanți ai vre­mii, cum a fost Nicolae Iorga, interesat să dezvolte învățământul practic, care să ofere meseriași buni, unei economii românești în plină dezvoltare. În cele din urmă, „faurul interbelicului” a ocupat și o funcție în cadrul Camerei de Industrie și Comerț. În anii aceia, România continua să fie „o țară emi­namente agrară”, dar industria își luase totuși avânt și schimbase, cumva, peisajul social din marile orașe. O lume a meșterilor de tot soiul crescuse încet-încet, contribuind la modernizarea societății ro­mânești. Acest Dimitriu, ieșean la origine, școlit prin Vest, în ateliere faimoase, stabilit apoi la Bucu­rești, a făcut parte din această lume de meseriași și a luptat să-i fie mai bine, să-i fie recunoscute drep­tu­rile, iar când i-au fost recunoscute, să nu-i fie știrbite. „Faurul” s-a stins în 1955. Memoria lui su­praviețuiște prin meșterul în armură din fier, pe care l-a cocoțat în vârful casei sale, prin plăcuța pu­să de municipalitate și, desigur, prin cartea doam­nei Victoria Dragu-Dimitriu, un bun prilej pentru cei care doresc să se documenteze temeinic în legătură cu istoria Bucureștiului. În ce mă pri­vește, eu am învățat că pentru a cunoaște un oraș, tre­buie să privești și în sus, până spre vârful clă­dirilor, fiindcă se află acolo, uneori, lucruri minu­nate. Desigur, nu-i vorba de antenele de teleco­mu­nicații de pe blocurile moderne, ci de cavaleri și de vulturi strălucitori, pe care niciun atelier nu-i mai fabrică în zilele noastre.