Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

VLAD DRĂGULESCU (director artistic al Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova): „O sută de regizori, o sută de întâmplări”

– 25 de ore și 43 de minute durează maratonul teatral pus în scenă la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova. 100 de regizori din 100 de țări au creat „Hektomeron”, un spectacol demn de Cartea Re­cordurilor. Un eveniment de mare anvergură, despre care am vorbit cu Vlad Drăgulescu, directorul artistic al Naționalului cra­iovean –

„Online e fain”

– Sunteți autorul moral al uriașului proiect „Hektomeron”. Cum v-a venit ideea?

– Ideea a venit din nevoie. Pentru teatrele ro­mânești, pandemia a început pe 13 martie 2020, iar noi, la Craiova, încă de a doua zi, pe 14 martie 2020, ne-am mutat activitățile pe internet. Ne-am gândit cum să procedăm, ne-am mobilizat și am început cu programul „Online e fain”. Nu e prea oltenesc numele, dar rimează. Am început să spu­nem povești, să ne jucăm, să facem tot po­sibilul ca să ne ținem publicul aproape. Totul era în di­rect. O competiție online, în care spectatorii le dă­deau actorilor teme, pe care aceștia le înde­pli­neau. Un fel de leapșa digitală. După care am pornit o altă joacă, în care un personaj dintr-un spectacol de-al nostru po­vestea un alt spectacol din repertoriu, provocându-i pe spectatori să ghi­ceas­că despre ce este vorba. Aveam succes! Se uitau oa­menii, și online, aveam „reach”, cum se zice în termeni de au­di­ență, deși eram conștienți că fidelii tea­tru­lui nostru meritau mai mult. Totuși, există Netflix, există HBO Go, o groază de alte platforme cu producții foarte serioase, transmise online, cu care noi nu puteam concura. Și atunci am început să ne punem întrebarea: care este relevanța noastră în vremuri ca acestea? Cu ce putem noi con­tribui cu adevărat? Ok, spunem povești, dar poveștile astea ar trebui să însemne ceva pentru aceste vremuri. Și atunci ne-am amintit de „De­came­ronul” lui Bocca­ccio. Am început să găsim ase­mă­nări: acțiunea la Boccaccio era în perioada ciumei, la noi era pandemie de covid, personajele lui Bocca­ccio se retră­se­seră de­parte de oraș, de teama molimei și s-au „ca­rantinat”, cum am zice noi azi, în afara Flo­­renței, iar ca să le trea­­că timpul, spu­neau po­vești. Noi ne-am „ca­­ran­tinat” pe in­ternet și spuneam povești on­line. Aprofundând tex­tul, ne-am concentrat și pe condițiile în care a fost scris. Am realizat că Boccaccio a fost un vi­zionar, un în­drăz­neț. El aparține timpului lui, dar în gân­dire era cu mult înaintea vremurilor sale. Po­veștile din „Decameron” pot fi perfect înțelese și astăzi. Mai mult decât atât, nu toate poveștile îi aparțineau lui, multe dintre ele erau culese din folclorul mai multor țări. Era de fapt o culegere internațională de povești. Și atunci ne-am gândit să facem și noi la fel. Un spectacol manifest, despre pandemia care a fost, și ea, la fel ca ciuma, a întregii lumi. Și având exemplul lui Boccaccio, care în „De­ca­me­ronul” cumva glo­baliza temele, deși acțiunea se pe­trece în Italia, noi am ales să luăm 100 de regi­zori din 100 de țări și să facem împreună acest ma­nifest. Să trans­­mitem un mesaj de speranță co­lec­tiv și să punem o bornă artis­tică. Boccaccio a așe­zat o bor­nă care amintește de epidemia de ciu­mă ca­re a ras Italia, noi pu­nem o bornă care va amin­ti des­­pre epide­mia de covid care a lovit lumea întreagă.

O sută de regizori – o sută de povești

– Cum i-ați ales pe cei o sută de regizori?

Scenă în aer liber

– Până pe la vreo treizeci, au fost cunoștințe, prieteni, cunoscuți de prin festivaluri, de la „Fes­tivalul Shakespeare”, care se ține de ani buni la Craiova, alții chiar lucraseră cu noi sau cu alte teatre din țară. Primii treizeci s-au adunat repede. Dar mai aveam nevoie de încă 70. Ce ne facem? Am început să căutăm pe internet, pe tot felul de platforme, prin programele festivalurilor interna­ționale, pentru că ne interesa să găsim un anume tip de regizor, nu orice regizor.

– Ce tip de regizor?

– Un regizor care să fie deschis spre zona de experiment. Ceea ce am făcut noi nu este un spectacol clasic, ci mai mult o „instalație” tea­trală. Nu este doar actorul pe scenă. Vezi și teh­nicienii pe scenă, vezi și muzicienii pe scenă, într-un colț al ecranului vezi cabina de ma­chiaj, totul face parte din spectacol. Ne trebu­iau niște regizori care să înțeleagă con­ceptul nostru și să fie de acord cu el. Și am reușit să strângem 100 de regizori, care în ciuda faptului că vin din culturi și limbi diferite, au CV-uri asemă­nă­toa­re. Majoritatea vin din tea­trul experi­men­tal sau din teatrul comu­nitar, social, sunt foarte ancorați în so­cietățile lor pentru că pe noi ne inte­resa să sur­prin­dem și o bucățică din viața și cultura lor. Și astfel am reușit să scoa­tem o sută de mo­mente de teatru, absolut di­ferite unul de celălalt.

– Cum s-au unit între ei actorii, re­gizorii și poveștile?

– Asta a fost o loterie. Ca să fie cât mai democratic și mai puțin discri­mi­na­to­riu, am făcut o căciu­lă cu regizori, o căciulă cu actori și o căciulă cu povești, du­pă care am extras loturile câștigătoare. Lucru care a fost des­tul de frustrant, cu atât mai mult cu cât le-am impus parti­ci­panților un timp de acțiune de maxim 15 minute, și un anumit set, cu o cameră fixă și două cuburi pe sce­nă, ca obiecte de sceno­gra­fie. Costu­mele trebuiau să fie negre, dar la care pu­teau adăuga diverse acce­sorii. Le-am explicat că în final va ieși un spectacol de 25 de ore și că ne-ar fi imposibil să ne încadrăm în timp dacă ne apucăm să schimbăm ca­mera, luminile sau de­coru­rile. Ei au înțeles care e miza și au reușit să aducă foarte mul­tă diver­sitate, într-o for­mulă cu foarte puține ele­mente. Ceea ce a fost frus­trant la început s-a dovedit a fi ca o presă de ulei care a scos „la rece” ce era mai bun și din actori, și din re­gizori.

Afrim și Manole – un final fulminant

– Cum a fost experiența aceasta pentru actorii Na­țio­nalului craio­vean?

Teatrul ”Marin Sorescu” din Craiova

– Și pentru ei a fost frus­trant la început, pentru că nu mai lucraseră online, nu mai lucraseră cu regizori pe care nu îi văzuseră niciodată în viața lor și nici nu mai lucraseră un text în opt zile, fie el și de 15 minute. A fost o presiune te­ribilă. Ac­torii, îm­preună cu regizorii, au devenit și dra­ma­turgi. Cinci zile lucrau cu re­gizorul de acasă, și ulti­mele trei la scenă.

– Ați făcut o singură excepție: mo­mentul de final al spectacolului, creat de regi­zorul Radu Afrim, avân­du-l ca actor pe Marius Manole.

– Da, ca reprezentant al României, l-am ales pe Radu Afrim, care este regizor angajat în teatrul nostru. El a avut dreptul să aleagă un actor din afa­ră, și l-a propus pe Marius Manole. Momentul lui fi­ind de final, am zis „hai să-l facem de 20 de mi­nute”. Și, până la urmă, a ajuns la 50 de mi­nute, dar în rest, a respectat toate ce­lelalte re­guli. Fiind vor­ba de momentul Ro­­mâ­niei, am făcut o excep­ție. Iar ei au reușit, în opt zile, să creeze un „one man show”, un spectacol în toată pu­terea cu­vân­tu­lui. Iar partea pe care a scris-o Radu Afrim, pe lângă textul lui Boccaccio (știm că Radu e un fin „colaborator” cu scriitorii pe care îi pune în sce­nă), a creat un final perfect pentru tot ceea ce în­seamnă „Hek­to­me­ronul” nostru.

Geni Macsim – ”Hektomeron” în regia Sofiei Nikiforova, Rusia

– „Hektomeronul” jucat pe scenă, pe viu, într-un maraton de 25 de ore și 43 de minute, a fost un pariu ris­cant pentru dum­neavoastră. Spec­tatorii nu sunt obiș­nuiți să vină la teatru noap­tea sau la ora 5 dimi­neața. Nu v-a fost tea­mă că nu va ve­ni publicul?

– Nici noi nu suntem obișnuiți să jucăm la ora 5 dimineața. Dar m-am uitat la colegii mei și, cu toată obo­seala de rigoare, am văzut bucurie în ochii lor, erau fericiți că fac acest lucru. Și ne-am bucurat cu atât mai mult, cu cât au fost spectatori în sală la toate orele. Ba chiar am avut mai mulți oameni în sală, la pa­tru-cinci diminea­ța, decât la opt.

– Regizorii participanți în proiect vin din di­ferite zone ale globului. Ce povești se ascund în spatele acestor directori de scenă?

Cătălin Vieru – ”Hektomeron” în regia lui Yura Divakon, Belarus

– Unele dintre povești sunt absolut emoțio­nante. Noi am plătit toți regizorii la fel, cu 300 de euro. Ceea ce pentru regizorul francez în­seam­nă o cină la un restaurant din Paris, pentru un regizor dintr-o țară africană, a însemnat po­si­bilitatea, de pildă, de a-și face o operație me­dicală vitală. Și cu toate astea, francezul, care are un anumit stil de viață, s-a întâlnit în proiectul nostru cu africanul și au lucrat pe picior de ega­litate.

– S-au pus și bazele unor viitoare cola­bo­rări?

– Da, cu siguranță! Cu unii dintre acești re­gizori vom dori să lu­crăm și pe viitor. Iar vi­sul nos­tru es­te ca atunci când OMS va anunța că pan­demia s-a sfârșit, să îi aducem din nou lao­laltă pe toți cei o sută de regizori, pentru a pu­ne la cale un nou pro­iect. Depinde ce oraș va avea fondurile ne­cesare ca să aducă o sută de oameni, din toate col­țurile lumii, că numai cheltuielile de trans­port ar de­păși 150.000 de euro.

– Pe lângă diver­si­tatea geografică, regi­zo­rii cu care ați lucrat au venit din regimuri po­litice foar­te diferite. Regizori din Belarus, Iran, Is­rael, Palestina…

– Da, în țările unora dintre ei, în timp ce lu­crau cu noi, se petreceau mișcări de stradă, revolte, războaie, un regizor nu a putut intra în repetiții două săptămâni, pentru că în țara lui erau alegeri și guvernul tăiase internetul. Ne-a sunat la teatru pe telefonul fix și ne-a rugat să nu-l scoatem din proiect, să îl mai amânăm pu­țin, că după ce trec alegerile, o să aibă iar inter­net. Un alt regizor, din Zambia, ne-a trimis un ziar din țara lui, în care era un articol cu titlu mare: „Munanza va lucra cu artiști din Româ­nia”. M-am uitat și eu pe net să văd cum trăiesc oa­menii din Zambia și am văzut poze cu afri­cani care merg desculți prin praf și îmi și închi­puiam un bătrân zambian ci­tind, ca într-un fel de poiană a lui Iocan acest ar­ticol altor doi bă­trâni: „Mu­nan­za in Romania”. Și după ce mai tre­ce o ma­șină în viteză, care ri­dică praful de pe uliță, ei să se întrebe uimiți: „What the fuck is Romania?” („Unde naiba e România?”). Evi­dent, nu cred că știe cineva din Zambia ce și unde e România.

Tarantella, dansul mântuitor

– Deci ați avut și ecouri în presa inter­na­țio­nală…

Corina Druc – ”Hektomeron” în regia lui Avtandil Diasamidze, Georgia

– Da, site-ul nostru a fost accesat din 2400 de orașe din 167 de țări. Nu ne explicăm cum a ajuns vestea despre proiectul nostru în atâtea țări. În o sută de țări înțelegem, că atâtea țări au fost implicate în proiect, dar restul de șaizeci și șapte, nu știm de unde vin.

– Pe scenă, pe parcursul celor 25 de ore de teatru, ați avut și un grup de muzicieni. Au stat non stop acolo…

– Trebuie spus că muzica care acompaniază momentele din „Hektomeron” este chiar din pe­rioa­da lui Boccaccio și este scrisă de doi mu­zi­cieni florentini, deci, concetățeni ai lui Bocca­­ccio, Gherardello da Firenze și Lo­renzo da Fi­renze. O mu­zică superbă în simplitatea ei. Am găsit trei muzicieni care nu au cântat niciodată împreună, s-au întâlnit pentru pri­ma dată la noi pe scenă, dar după 15 minute de cântat, parcă se știau de când lumea. Obo­istul este Liviu Fărcaș, instru­men­tist la Filarmonica Oltenia, DJ-ul care se ocupă de ambianțele sonore este Victor Mihai, și mai este și Sergiu Corbu, care cântă la o serie de instrumente specifice muzicii medie­vale. Actorii mai vin, mai pleacă, dar ei au trebuit să cânte aproape tot timpul. La finalul spec­tacolului, se cântă Tarantella, care este un dans tămăduitor. Când te mușca tarantula, se spunea că trebuie să dansezi acest dans, ca să scapi de venin. Deci, cumva, termi­năm într-o notă optimistă, cu un dans vin­de­cător, care să alunge – nu doar taran­tu­lele, ci și boala și virusul care ne-au cotropit viețile.

– Acum, vara, aveți activitate?

Iulia Lazăr – ”Hektomaton” în regia Claudiei Espinola, Paraguay

– Da, jucăm până pe 16 septembrie, spec­tacole în grădina teatrului. Am cons­tatat că parcarea noastră se poate foarte bine transforma într-un spațiu de joc, ba chiar și în sală. Vom începe cu „Inimă și alte pre­parate din carne”, în regia lui Radu Afrim, care a luat recent Premiul UNITER, pentru cel mai bun spectacol. În el este vorba des­pre pan­demie, iar publicul nostru își dorește foarte mult să îl vadă.

– Cu „Hektomeron”, spec­tacolul de 25 de ore și 43 de minute, veți intra în Cartea Recordu­rilor?

– Noi l-am numit: „probabil cel mai lung spec­tacol”, pentru că nu ne plac absolu­ti­zările, dar din ce am cercetat, nu există un spec­tacol care să fi fost mai lung de 25 de ore și 43 de minute. Cel mai lung maraton teatral, de 72 de ore, a avut loc în Statele Unite, dar erau multe spectacole, prezentate unul după altul, nu un spectacol în sine, ca al nostru. Se pare, deci, că „Hek­­tomeronul” nos­tru este cel mai lung, dar, ca să fim siguri că nu greșim, îi spunem: „probabil cel mai lung spec­tacol”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian