Pr. arhim. ANDREI COROIAN (Catedrala Episcopală din Deva): „Iubirea de Dumnezeu are formă de cruce”

La mijlocul toamnei care tocmai începe, creștinătatea prăznuiește Înălțarea Sfin­tei Cruci, o sărbătoare care ne aduce aminte de două mari întâmplări: descoperirea la Ierusa­lim, în anul 326, de către Sfânta Elena, a lemnului Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Hristos, și rea­ducerea acestei scumpe relicve în Cetatea Sfântă de către împăratul Heraclius, în anul 629, după ce perșii o luaseră în timpul unui asediu. Aceasta este istoria, dar semni­ficația Crucii o depășește cu mult, fie­care popor prăznuind-o în felul său. La noi, la români, un popor care a avut me­reu o evlavie adâncă, praznicul se ține cu mare participare, însoțit de peleri­na­je, cântări și post negru. La vreme de necaz, cea mai adâncă du­rere își găsește leac în suferința Mân­tuitorului. Rănile Lui vindecă rănile noastre, Domnul ne duce în spate necazurile, ușurându-ne nouă po­vara. Cel mai greu nu este să su­feri, ci să nu-i găsești suferinței tale rost. Să te chinui fără să întrezărești ispă­șirea.

Părintele Andrei Coroian, binecu­nos­cut citi­torilor revistei „Formula AS”, a trăit în mijlocul unui sat binecuvântat din Țara Lăpușului, unde Înălțarea Sfin­tei Cruci era prăznuită ca marile sărbători ale Cră­ciu­nului și Învierii. Vremuri de mare lumină, când ță­ranii știau să-și ridice privirea permanent către cer.

Praznic, cântări și pelerinaje

– Părinte, știu că ați trăit pe un tărâm binecuvântat de Dum­­nezeu, un sat de munte, unde viața era grea, dar plină de bu­curiile pe care ți le aduce cre­dința. Cum prăznuiau ță­ranii Înălțarea Sfintei Cruci?

– În primul rând, ar trebui să încep prin a spune că satul meu natal, Huta, care e un cătun de doar 20 de case, aparţine de Mâ­năstirea Căşiel, o mânăstire care are ca hram tocmai Înălțarea Sfin­tei Cruci. Ea a fost desfiin­ţată de habsburgi, apoi a fost re­ȋnfiinţată, după care regimul co­munist a ȋnchis-o din nou. Însă pe vremea mea, în sat se ştia, din moși-strămoși, că la Cășiel a fost mânăstire cu hramul Înălțării Sfin­tei Cruci și că pe 14 septem­brie se săvârșea slujba Sfintei Liturghii cu o rân­duială de praznic. Cam cu două-trei zile înainte de sărbătoare, pele­rinii plecau acolo de prin toate sa­tele din zona Lăpuşului, Maramureşului şi Bistriţei, şi treceau și prin satul meu. Mergeau pe jos, cu pra­puri în mâini, cântând, aşa cum se merge în pele­rinaj și la Mânăstirea Nicula, de Adormirea Maicii Dom­nului. Chiar și astăzi, la hramul Mânăstirii Că­șiel, între timp reînfiin­țată, se adună aproape de fiecare dată cam 10.000 de credincioşi, mai ales când hramul cade sâm­băta sau duminica. Așa am trăit eu ȋn copilărie praznicul Înălțării Sfintei Cruci, cu cântări și pele­rinaje. Îmi amin­tesc cu multă duioşie de toate pricesnele acelea, le simt aproape de inimă, cam la fel cum simt colin­dele copilăriei. Toa­te parcă erau ȋnvăluite de o lumină, acolo, la Cășiel… Simţeam şi o umi­linţă apar­te! Am fost atât de legat de cruce încă din copilărie, încât, atunci când am ajuns la maturitate și am putut, mi-am dorit tare mult să merg și eu să mă închin pe Golgota, la Ierusalim. Cu ajutorul Domnului, am ajuns și am fost acolo, pe Drumul Crucii, şi am trăit această bucurie imensă, această umilinţă, care te umple de fericire, pe care numai Hristos o poate da – să mergi pe urmele pașilor Lui, pe Drumul Crucii Sale, cu cele 14 opriri, este ceva de neimaginat, nu se poate spune ȋn cuvinte.

Apoi, când poposeşti pe Golgota, săruţi locul unde a murit, poţi să pui mâna pe acea piatră unde a fost ȋnfiptă Sfânta Cruce şi unde a curs sângele Mân­tuitorului. Am stat o lună ȋn Cetatea Sfântă şi, ȋn dumi­nica a treia din post, s-a scos la închinare și lemnul Sfintei Cruci. Am fost de mai multe ori să mă ȋnchin şi nu pot să spun ȋn cuvinte ce am simţit! Ştiu şi foarte multe minuni făcute cu lemnul Sfin­tei Cruci. Este cea mai sfântă relicvă de pe pământ, alături de Brâul Maicii Domnu­lui. Mari bucurii mi-a adus în viață Sfân­ta Cruce, ȋn lumina şi bucuria ȋnvierii, pentru că, vedeţi, la noi, ȋn ortodoxie, nu se pune atât de mult accent pe răstignire, ci pe ȋn­viere. Hristos a fost răstignit, dar a ȋnviat, iar acum e viu în veci. Așa că, până şi durerea crucii noi, ortodocșii, o trăim ȋn lumina ȋnvierii, ȋn nădejdea și spe­ranța ei. Toată raportarea aceasta la Sfânta Cruce o facem cu bucurie, cu nă­dejde, cu o stare de biru­inţă. De aceea şi sunt atât de frumoase slujbele, cântările și prices­nele ȋn cinstea Sfintei Cruci. Pentru noi, ortodocșii, crucea este scara pe care Dumnezeu urcă ȋnapoi la Cer. Mântui­torul tot timpul lega, în cuvintele pe care le spunea apostolilor, ȋnălţarea Lui pe cruce, dureroasă, cu reȋnăl­ţarea Lui ȋntru slavă, la ce­ruri, petrecută la 40 de zile după ȋnviere. Așa că în rugăciunile noastre, durerea răstignirii, o durere cumplită, de neima­gi­nat, e strâns legată de ȋnăl­ţarea la Cer. Şi astfel, lemnul Sfintei Cruci are un har ȋn sine, pentru că Sfânta Cruce este altarul de jertfă pe care s-a jertfit Mântui­torul Iisus Hristos.

„Suferința de care avem nevoie e cea care ne mântuiește”

– Părinte Andrei Coroian, ați legat durerea Crucii de bucuria Învierii, și aș vrea să vă întreb dacă mântuirea noas­tră nu este posibilă fără su­ferință…

– Singura poartă de intrare ȋn Cer este crucea. Crucea, de fapt, ne arată dragostea, ne arată jertfa. Doar copiii nevinovaţi, care nu apucă să păcătu­iască, pot să intre ȋn Împărăţia lui Dumnezeu fără suferinţă. În rest, pentru noi, ceilalți, e nevoie de suferință, dar nu de orice fel de suferință, ci de su­ferința care ne mântuiește. Aici aș vrea să vă îm­părtășesc o distincţie foarte fru­moasă, făcută de ÎPS Bartolomeu Anania: diferența dintre suferinţa pe care o avem ca urmare a păcatelor şi suferinţa din iubire. Toată suferinţa din lume e o suferinţă dato­rită păcatelor, ne naştem și trăim ȋn păcat, ne ȋn­mulţim ȋn păcate, vrem-nu vrem. Acesta este datul nostru genetic: trăim ȋn păcate. ÎPS Barto­lomeu spunea că suferinţa din pricina păcatelor e ca şi su­ferinţa unui beţiv care s-a ȋmbătat, s-a ȋncă­ierat cu alții și a ajuns la spital rănit. Această sufe­rinţă din păcat nu poate fi ispăşită decât prin sufe­rinţa din iubire. Cu totul opusă suferinţei unui beţiv, unui desfrânat, unui păcătos care suferă ca urmare a viciilor lui, este suferinţa unui pompier, care se arun­că ȋn flăcări să salveze un copil. Aceasta este o suferinţă nobilă, izvorâtă din iubire. În felul acesta e suferinţa lui Hristos, El suferă din iubire fiind nevinovat.

Toată viaţa noastră creştină e un răspuns la chemarea lui Hristos, la modelul Lui de viaţă. Dacă vrei să mergi cu El, nu poţi să o faci decât pe calea crucii. În Săptămâna Mare, vedem cel mai bine acest lucru: Hristos, începând de duminică, de la Florii, nu mănâncă, prive­ghează, se roagă permanent, suferă pentru mântuirea noas­tră. El e Mirele ontologic al sufletelor noastre. Noi, ca mirese ale Lui, nu putem să fim indiferenţi la ceea ce trăieşte El. Mireasa e una cu mirele, trăieşte cu el; dacă mirele ajunează, posteşte, stă ȋn lacrimi, atunci stă şi mi­reasa, face și ea la fel, ȋl ur­mează, suferă şi ea cu inima. Aceasta e calea: uniţi cu Hristos, să mergem pe calea vieţii Lui, viaţa Lui dumne­zeiască, fără păcat, pentru că El a venit pe pă­mânt să ne arate viaţă dumne­ze­ias­că ȋn trup o­me­nesc. Mântui­rea se realizează pe calea aceasta. Cele cinci zile ale Patimilor Sa­le, din Lunea Ma­re până ȋn Joia Mare, tot ce a trăit Domnul Hristos trebuie să trăim şi noi, fie­care ȋn felul nos­tru. Ca şi la ȋm­părtăşanie: ne ȋm­părtăşim cu Hristos cel răs­tig­nit şi ȋnviat. Simţim o mare bu­curie când ne ȋmpărtăşim, dar simţim şi o dorinţă de jertfă. După fiecare ȋmpărtăşanie, rugăciunea lui Iisus merge extraordinar, lacrimile curg, umilinţa, dorinţa de jertfă, dorinţa de nevoinţă, toate se nasc ȋn noi. E un paradox iubirea de Dumnezeu – este paradoxală pentru că are formă de cruce. Nu poate fi altfel.

„În Muntele Athos, Hristos l-a pus stareț pe «Covid»”

– Părinte, pentru că vorbim despre cruce și su­ferință, aș dori să vă întreb ce sfat le dați ucenici­lor dumneavoastră, cum să facă să străbată în­cer­cările vremurilor de acum?

– Eu cred că lucrurile care se ȋntâmplă acum ȋn lume sunt nişte lucruri ȋngăduite de Dumnezeu, ca să ne ducă la adevărata credinţă. Adevărata cre­dinţă este tocmai aceasta: purtarea crucii, trăirea vieții lui Hristos. Toată viaţa noastră este o Vinere Mare, pătrunsă de lumina Duminicii Învierii. Un creştin nu poate să trăiască decât pe cruce, ȋntr-o continuă răstig­nire şi, ȋn acelaşi timp, pătrun­zându-se de lumina şi bucuria ȋnvierii. Nu poate fi altfel. Și ne este greu, și cădem în dez­nădejde pen­tru că, în primul rând, credinţa noastră nu este o credinţă de profun­zime, de trăire adâncă, de răstig­nire de bunăvoie. Tre­buie să recu­noaş­tem asta – chiar şi cei care suntem creştini, sarea pămân­tului şi lumi­na lumii, nu sun­tem atât de credincioşi pe cât ne cere Hristos. Şi apoi, există enorm de mult păcat ȋn lume – păcat nepocăit. Ştiţi că lumea aceasta se ȋmparte ȋn două categorii de păcătoşi: cei care con­ştientizează că greșesc şi se căiesc şi se stră­duiesc să se ȋndrepte, şi păcătoşi care nu se recunosc ca atare, care sunt ca tâlharul de-a stânga – trăiesc ȋn păcat, nu simt nevoia de a se căi, de a se mântui, de a cere ajutorul lui Dumnezeu. Am ajuns chiar ca păcatele ȋmpotriva firii să fie glori­ficate, asta pentru că, de mult, păcatul nu s-a mai conştientizat și a dege­nerat. Numai ȋntoarcerea pro­fundă la credinţă ne poate ȋndrepta aceste aşa-zise greutăţi. Să ne amin­tim de rugăciunea Sfântului Nicolae Velimirovici pentru vrăj­maşi: „Vrăjmaşii m-au dez­lipit de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău. Binecuvântează-i, Doamne, pe vrăjmaşii mei!”. Deci, numai aşa se poate ȋnţelege viața și nu­mai așa putem străbate prin ispite. Să nu ne rugăm: Doam­ne, scapă-ne de valurile care vin asupra noastră!, ci – Doam­ne, ȋnmulţeşte-le, trimite-le mai tăioase, pentru că e singurul fel de a ne apropia de Tine.

Anul acesta am fost o săp­tămână ȋn Sfântul Munte, la ȋnceputul lunii iunie, şi acolo am simţit limpede că, de fapt, pandemia aceasta este îngă­duită de Dumnezeu, pentru că totul se stricase, inclusiv Atho­sul devenise un centru de tu­rism, ca un târg, ca un obor. De trei ori am fost ȋn ultimii cinci ani şi era nu­mai turism, mii de oameni. Acum am mers și m-am bu­cu­rat enorm să văd Mânăstirea Marea Lavră ȋnchisă de un an şi jumătate. A­cum nu mai au turişti deloc şi tră­iesc călugării aşa cum ar trebui să trăiască – ȋn izolare şi rugăciune, nu ȋn turism şi binefaceri. Numai Dumnezeu putea face binele ȋn modul ăsta, şi de aceea Îi şi mulţumim. L-a pus Hristos „stareţ” pe COVID în Muntele Athos nu ştiu câți ani, câți o vrea El, dar l-a pus ca să ne ducă unde trebuie, altfel nu e nicio şansă să mergem unde trebuie. Când am mers în Athos, mi-am zis: la ce duhov­nicie ne-a adus „stareţul” CO­VID nu putea să ne aducă niciun mare duhovnic. La Ieru­salim, la fel. Când am fost ultima dată, chiar cu o zi sau două ȋnainte de a se ȋnchide Cetatea Sfântă, erau oameni din toată lumea. Cre­din­cioşii noştri, dacă vedeau un grup de turişti japonezi sau chinezi că fu­mea­ză, își aprin­deau şi ei țigă­rile, nu mai con­ştientizau unde sunt. Le spuneam: „Oameni buni, mergeţi pe Drumul Crucii, unde a curs sân­gele Mântuitorului!”. A fost nevoie de o pandemie pen­tru ca Dumnezeu să ne aducă la profunzime…

„Unde poate fi omul drag, mai bine și mai în siguranță, decât în brațele lui Dumnezeu?”

– Există o mulțime de oameni, care în pande­mie și-au pierdut prieteni și rude apropiate. Și pentru ei suferința este o cruce. Cum să-și afle pacea sufletească și mângâierea?

– Le-aș spune să se unească prin rugăciune cu Hristos. Celor care i-au pierdut pe cei dragi le-aș spune că cerul este locul unde poți să ȋl pui ȋn siguranţă pe cel pe care îl iubești. Unde poate fi cel drag mai bine și mai în siguranță decât ȋn braţele lui Dumnezeu? Din păcate, lumea şi-a creat în ulti­mele veacuri un anumit tip de gândire, ȋn care a vrut să fie fericită, dar fără Dumnezeu. Asta nu se poate, lumea simte că nu se poate, dar nu acceptă să se lepede de gândirea atee. Ar trebui ca lumea să se reconecteze la sursă, şi atunci ar putea trăi fericită ȋn multe ipostaze, sau ȋn toate ipostazele, până la urmă, că nu există ipostază ȋn care să nu fii fericit, dacă te laşi ȋn cursul vieţii, aşa cum a gân­dit-o Dumnezeu.

– Părinte, dați-ne, vă rugăm, o cale de a me­dita la Sfânta Cruce, astfel încât să ne putem bucura de roadele ei în viața noastră.

– Să îți pui în fața ochilor în fiecare zi nu oglinda în care te vezi pe tine, ci crucea ȋn care Îl vezi pe Hristos. În fiecare zi, cinci-zece minute, stai ȋn faţa crucii, pune-L pe Hristos ca şi chip al tău şi meditează: câte a făcut El pentru tine, cum s-a răstignit, cum a suferit, cum îți poartă de grijă, cum poartă de grijă umanităţii, de mii de ani, chiar dacă e păcătoasă. Meditează la toată istoria ome­nirii şi la relaţia ei cu Dumnezeu, privindu-L pe Iisus Hristos bătut ȋn cuie. Meditează la lucrul ăsta şi nu vei mai avea nevoie de niciun dascăl, vei cunoaşte şi te vei pleca fericit ȋn faţa lui Dum­nezeu, ȋn faţa crucii Lui.