Zilele trecute mi-a murit motanul meu cel bătrân, care a făcut parte din familie timp de cincisprezece ani și de care mă leagă multe amintiri dragi. Revăd locurile lui preferate din casă sau din grădină și ochii mi se umplu de lacrimi. Mi-e foarte dor de el! Știu că unii găsesc motive de ironie, legate de atașamentul față de un animal și de suferința pe care ți-o aduce dispariția lui, dar fidelitatea lor o depășește pe cea omenească. Fără cuvinte, doar privindu-te în ochi, îți arată că este al tău pe viață. În casa mea mai există însă un motan: Tigruț. Deși nu va avea niciodată însușirile celuilalt, eu trăiesc cu speranța că va reuși să umple, într-un fel, golul din sufletul meu, dacă timpul va mai fi generos cu mine. Am 84 de ani.
Iată, deci, povestea lui Tigruț: când s-a născut, a avut doi frățiori – un motănel și o pisicuță. Mama lor, Floricica, i-a crescut și îngrijit cu dragoste și devotament. Îi alăpta, îi spăla și devenea atentă și grijulie la cel mai mic scâncet al vreunuia dintre ei. Când s-au făcut măricei, a început cea mai frumoasă perioadă din viața lor. Era o adevărată încântare să-i privești jucându-se, luându-se în brațe, trăgându-se de coadă, rostogolindu-se unul peste altul, în vreme ce mama îi privea cu ochii mijiți de mândrie.
A sosit însă vremea când pentru doi dintre pui am găsit câte o familie adoptivă. M-am despărțit de ei cu strângere de inimă. Pe-al treilea n-am mai vrut să îl dau, un motănel tigrat, cu blănița portocalie. Am considerat că nu e drept să nu-i las și Floricicăi un puișor, iar ea a fost fericită, îngrijindu-l ca pe ochii din cap. L-a hrănit până târziu, când devenise ditamai „băiatul”. Atunci, a hotărât că s-a terminat cu copilăria lui și l-a îndemnat pe Tigruț să-și vâneze singur șoriceii pe care, până atunci, îi primea de-a gata. Dar lecțiile de vânătoare nu s-au prea prins de el, fiindu-i mai la îndemână escapadele și aventura dincolo de hotarele gospodăriei noastre. Pleca permanent de acasă, lipsind zile de-a rândul. Revenea când îl răzbea foamea, apoi pleca din nou. Nu-l impresionau deloc chemările mele insistente; o lua la fugă și dispărea alte zile la rând. De fiecare dată când apărea, te cuprindea mila, atât de rău arăta: slab, trist, murdar, nu reacționa nici la gesturile noastre de afecțiune. Uneori, avea răni deschise și urechile ferfeniță, fiindcă mânca bătăi serioase de la adversari, în tentativele lui de a câștiga simpatia vreunei pisici. Aceasta a fost viața lui trei ani la rând. Când, în cele din urmă, a venit cu o rană gravă la o lăbuță, m-am hotărât să cer ajutorul veterinarului, pentru a-i pieri cheful de aventuri. Și Tigruț s-a schimbat. A început tot mai mult să rămână acasă, devenind cuminte și deosebit de afectuos. S-a întremat, și acum e un motan de toată frumusețea; numai urechile zdrențuite mai amintesc, vag, de viața dezordonată din trecut. Ne amuzăm când îl vedem jucându-se cu propria lui coadă, învârtindu-se în cerc ca un adevărat acrobat. E fericit acum! Cea mai mare plăcere a lui este aceea de a se așeza în poală și de a-și întinde lăbuțele, dorind, parcă, să te cuprindă în brațe. Când îl strig, vine imediat și mă însoțește în toată grădina. Poate fărâma lui de dragoste pentru mine, așa cum o înțelege el, mă va ajuta, întrucâtva, și-mi va estompa durerea pierderii unui vechi și drag prieten, îngropat de curând sub teiul din fundul grădinii.
MIA IORDACHE – jud. Dâmbovița
