Români care au reușit: „Mai cu MOȚ”

Iluminare în Apuseni

Ionuț Văidean este un tânăr fain din Alba Iulia. E greu de spus cu ce se ocupă, pentru că-i place să exploreze, să experimenteze cât poate, cău­tându-și locul în propria lui viață. La început i-a plăcut să facă fotografii, dar fotografii „speciale”, despre lucruri nebăgate în seamă. Uitate. Mâini de exemplu. Mâinile unor țărani uitați de Dum­nezeu și de lume, prin cătunele părăsite ale Apu­senilor. Mâini șănțuite de riduri, muncite, mâini care n-au cunoscut în viață hodina. Și chipuri de oameni tipărite de timp. L-au fascinat poveștile lor și s-a bucurat să stea printre ei. Drumurile prin munți, din om în om și din poveste în poveste, l-au ajutat, cumva, să se găsească pe sine, să în­țe­leagă care îi sunt rădăcinile. Așa s-a apucat să facă fun­duri de lemn (doguri), de folos în bucă­tă­rii, în res­taurante, dar și ca decor țărănesc.

Bătrânica din târg

Ca elev la secția de sculptură a Liceului de arte „Regina Maria” din Alba Iulia, Ionuț Văidean a câștigat premii peste premii la concursuri și olimpiade naționale și internaționale. Doar că, la un moment dat, nu s-a mai regăsit în ceea ce făcea. S-a angajat într-o multinațională și a ajuns, în doar șase luni, de la muncitor necalificat, la manager. La fel de rapid, a ajuns și la epuizare. A demisionat și a mai lucrat o vreme într-o firmă de creație publicitară, fără a renunța la pasiunea lui, fotografia. Ionuț face fotografii la întâmplare. Caută, de fiecare dată, povestea din spatele unei imagini, ceva-ul acela care, scos în evidență și bine așezat în lumină, face dintr-o fotografie o lucrare artistică. Dar a venit pandemia, nunțile, botezurile și petrecerile au fost oprite și Ionuț n-a mai avut comenzi. Trebuia să facă rapid ceva, pentru a supraviețui. Într-o zi, a întâlnit o bătrâ­nică ce vindea funduri micuțe, de lemn. „Ce-ar fi să fac și eu așa ceva?”, și-a zis. Tocmai ce pleca la pescuit și acolo, mai din plictis, mai din nevoie, că n-avea pe ce să taie slănina și carnea pentru grătar, a meșterit un fund de lemn, l-a fo­tografiat, și din re­flex, a pus imaginea pe face­book. Ce s-a întâm­plat a fost în­ceputul unei alte vieți. „Mi-a scris cineva din Cons­tanța, să-i fac pentru restau­rant 50 de bu­căți. I-am spus că-s în­cepător și nu știu cum vor ieși, dar mi-a zis că nu-i ni­mic, lui îi plac și le vrea. Când mi-a virat banii, mi s-a părut șocant. N-aș fi crezut să pună cine­va un astfel de preț – bun! – pe ceea ce făceam. Și nu a fost vorba atât de suma aceea de bani, cât de faptul că am sim­țit, efectiv, apre­cie­rea acelui om și, de atunci, a altora, și altora, mulți”.

Poveștile nucului

Pasionat de fotografii, Ionuț n-ar fi crezut niciodată ca-n viața lui să-și găsească loc o astfel de schimbare. „Nu uita de unde pleci, că poate te întorci tot acolo” e o vorbă pe care și-o amintește mereu. Renunțarea la sculptură, la lucrul cu lemnul, fusese doar temporară. Din fericire, spun cei care-i cunosc lucrările.

La început, a făcut o mulțime de greșeli, ba în alegerea lemnului, ba în modul de a lucra cu el, pentru că n-a avut de la cine să învețe sau să fure meserie. E cu totul altceva decât ceea ce-a învățat în școală. Ionuț lucrează aproape exclusiv în lemn de nuc, deși aceasta e o esență tare, nu foarte ușor de „îmblânzit”. „Când mă gândesc la copilărie, primul lucru pe care mi-l amintesc e nucul. În nuc ne urcam și ne ascundeam me­reu, de nuci verzi ne erau mâi­nile pătate în fiecare toamnă, cele mai bune prăjituri sunt cele cu nucă, iar lemnul de nuc e lemnul care poate transmite cel mai bine ceea ce simt, ca textură, colorit, fibră, ca rezistență. Mai sunt și stejarul, fagul sau palti­nul, dar nucul e cel mai prie­tenos, ascunde în fibra lui o mul­țime de povești, deși ele se lasă descoperite greu, doar după multă muncă, după ce șlefuiesc scândura și o tratez cu un ulei special, pentru a-i pune în evi­dență fibra. Eu văd în fibra lemnului ridurile bătrânilor pe care i-am fotografiat. Simt că duc mai departe ceva din ei, din sim­plitatea aceea nobilă a mâinilor și a chipu­rilor lor, care m-a marcat pe viață”.

Meseria, brățară de aur

Îl întreb pe Ionuț ce anume diferențiază fun­durile sale de cele obișnuite, găsite peste tot pe piață și-n prăvălii, deși e suficient să le privesc ca să aflu și sin­gu­ră răspunsul. „Cred că originalitatea lor, faptul că nu-s două la fel. Nu res­pect niște di­men­siuni stan­dard, fac mai mult forme neregulate. Iau o scândură care nu-mi spune nimic, a­poi, când o șle­fu­iesc, mereu văd câ­te o imagine as­cunsă în ea. Tot ce fac, fac dintr-o sin­gură bucată. Fie­cărui dog îi pun nojițe, un șnur de piele, ca semn să nu-i uităm pe cei ce umblau încăl­țați în opinci, pen­tru ca noi să fim unde suntem acum. Cred că drumurile mele prin Apuseni, întâlnirile cu bă­trâ­nii aceia ca niște sfinți, experiența aceasta acumulată în timp m-au făcut să fiu ce sunt și m-a ajutat să ajung aici”.

Clienții lui Ionuț sunt, în marea lor majoritate, bucătari renumiți sau patroni de restaurante care doresc să-și pre­zinte bucatele într-un mod mai original decât în obișnuitele farfurii de porțelan sau cera­mică. „S-a întâmplat ca un cli­ent să-mi ceară să-i fac un dog de dimensiuni mai mari și, de acolo, mi-a venit ideea să fac și mese. O comandă mică poate fi un fel de probă pentru una mult mai mare”.

Până și „Toaca călătoare” a lui Ovidiu Lipan-Țăndărică este creația lui Ionuț Văidean. „Tot ceea ce fac, fac din pasiune. Dacă-aș alege să fac cantități mari, s-ar pierde sufletul pe care eu îl pun în fiecare bucată de lemn pe care-o lucrez, or, nu-mi doresc asta. Uite, azi plouă, nu-mi prea vine să fac nimic, dar nu mă neliniștește asta, pen­tru că ceea ce fac nu e un job, ci e o artă. N-o spun din lipsă de modestie, ci ca pe o cons­ta­tare, pentru că încă n-am văzut pe nimeni în țară să facă ceva măcar asemănător”.

„Mai cu MOȚ” e sigla pe care Ionuț a ales-o pentru creațiile sale. „Mai”, o altă denumire arde­lenească pentru fundul de lemn. MOȚ, de la Țara Moților, fiindcă de-acolo i-au venit toate ideile. „Am ajuns să mă apreciez mai mult de când fac obiectele astea din lemn. Cred că le aveam în mine, dar a fost nevoie de o sclipire, acum le-a venit momentul să se desfășoare și să mă pună în situația de a le crea. Greu să explic, dar e cu siguranță ceva dinăuntru care te-ndeamnă s-o iei în viață pe un anume drum. Una e să fii angajat la o firmă, să se ocupe alții de venitul tău, și cu totul altceva e să-ți cauți singur comenzile, cli­enții, tu să creezi, tu să execuți. Recunosc, poate sunt puțin nebun să le fac singur pe toate. Am avut prieteni care s-au oferit să mă ajute cu vân­zarea, dar le-am spus că e imposibil, n-or să poa­tă ajunge niciodată la empatia pe care eu o am cu clientul, la relația pe care, cu un simplu dog de lemn, o pot stabili cu acesta pe termen lung”.

Ionuț Văidean, un tânăr „Mai cu MOȚ” din Alba Iulia. Un per­sonaj de poveste, care a pus pe picioare o afacere cu funduri de lemn. Doguri, de la dogari. O me­serie cât o brățară din aurul Apu­senilor.