Preot în secuime – Părintele GLIGOR VIZOLI din Voșlobeni: „Un preot nu poate fi pensionar. Doar misionar”

– Cincizeci de ani. Atât a păstorit părintele Gligor Vizoli în secuime, aproape într-un singur sat, Voșlobeni. O viață de om, așezată în slujba bisericii și a neamului său –

Joseni, centrul pământului

Părintele Gligor Vizoli s-a născut și a crescut în satul Joseni din Harghita. Un sat vechi, frumos și bo­gat, cu câteva mii de suflete, în covârși­toarea lor majoritate secui. Românii au fost mereu o minori­tate, o mână de oameni care acum, în timp ce scriu aceste rânduri, sunt aproape să dispară cu totul. În vremea co­pilăriei părintelui, în sat trăiau câteva sute. As­tăzi nu sunt mai mult de 15. E ca în vre­mea cedării Ardealului de Nord. Românii nu și-au mai vorbit limba de frică, iar cei care și-au păstrat-o, fie au plecat din sat, fie, dacă au rămas, sunt foarte puțini. Dis­tru­gerea s-a petrecut în timp, zi de zi, an de an, așa cum apa roade piatra, iar la ea au con­tribuit mult, autoritățile de ieri și de astăzi. „Pentru mine, dom­nule Cristian, Joseniul este buricul pă­mân­tului și centrul Româ­niei, chiar dacă e un sat secuiesc, iar eu sunt român. Pentru că eu acolo m-am năs­cut și am crescut. Dar eu, român fiind, nu am avut cum să învăț în Jo­seni în lim­ba mea! Eram câteva sute de suflete ro­mâ­nești în anii ‘50, anii copilăriei mele, dar trăiam în Regiunea Autonomă Maghiară, așa că am fost silit să învâț șapte clase în un­gurește. Eu, român născut și crescut în Jo­seni, am învățat la școală lim­ba româ­nă ca pe o limbă străi­nă! Limba de studiu în care se făceau toate orele era ma­ghiara. Așa am ajuns, încet, încet, să ne pierdem limba noas­tră românească. În 1992, s-au mai de­clarat români doar 72 de săteni din Joseni. E bine să spunem lumii că încă mai suntem aici, dar nu știu până când…”.

Maghiari­zarea nu s-a făcut doar prin în­vă­țământ. Până și numele de familie au fost schimbate. Părintele Gligor ia o bu­cată de hârtie și un creion și îmi scrie cu litere de mână, frumoase, ușor aplecate spre dreap­ta – „Vijoli”. „Vedeți, așa ne chema pe noi, din tată-n fiu. Am fost români de când ne știm, așa apă­rem în actele pa­rohiei noastre. Apoi, oficia­litățile maghiare ne-au tradus numele în docu­mente. Așa am ajuns Viszoli. Iar apoi l-au scris Vizoli. Asta s-a întâm­plat cu sute de mii, poate cu milioane de români de aici, din Ardeal”.

Legământul în fața lui Dumnezeu

A îndrăgit slujbele de mic copil. Nu lipsea nicio­dată duminica de la biserică. Părinții, oameni cu multă credință, îl trimi­teau înaintea lor la liturghie, până când gătau de grijit animalele din bătătură. Dar nu i-a trecut niciodată prin minte că va ajunge preot. În anii aceia tulburi și grei, comu­nis­mul apă­sa țara cu cizma lui grea, rusească. Toți țăranii erau zoriți să își dea pământul statului și să intre în par­tidul bolșevicilor. Părinților lui Gligor așa ceva le era cu neputință. „Și pentru că tata nu ar fi primit în ruptul capului să intre în colectiv sau să ajungă comunist, membru de partid, mi s-a adus la cu­noștință că nu voi putea urma liceul. Dosarul meu fusese res­pins”. Părintele din sat, care îl știa cât de lipit cu sufletul este de sfintele slujbe, i-a arun­cat un gând cât o lumină, într-o duminică dimi­neață – „N-ai vrea să te faci preot?”. „Am fost foarte bucuros când mi-a spus asta! Eram un pri­gonit, un oropsit cu un dosar greu, dar bise­rica, prigonită și ea, îmi putea oferi nu numai un viitor, ci și o slujire, pe măsura visu­rilor mele. Am dat la seminar la Cluj și, spre mira­rea mea, nu am fost respins. Atunci când am intrat, am făcut în inima mea un legământ cu Dumnezeu – să mă întorc și să Îi slujesc în locul în care ro­mâ­nii fuseseră mereu alungați. În secui­me”. Un le­gământ care îi va pe­cetlui viața.

În grădina din Voșlobeni

Părintele Gligor este un bărbat bine legat. Când merge, pășește agale și legănat, ca un marinar pe puntea co­rabiei. Are vorba domoală, ca a tuturor ro­mânilor din Harghita, un accent ardelenesc rotund, care slo­bozește vorbele din orice încercuire a tim­pu­lui. Din toată înfățișarea sa, din ochii albaștri, din gesturile largi, făcute alene, lasă impresia că are timp din belșug, că a învățat să-l strunească, să îl facă să lu­creze în favoarea lui. De altfel aici, în inima Transilvaniei, timpul e la el acasă. Se stre­coa­ră printre vorbele noastre, se scurge alene în curte, adastă pe uliță, ca să se piardă apoi pe dea­lurile înverzite dimpre­jur. Nimeni nu îl tulbură, nimeni nu-l aleargă ca la oraș.

Suntem în Voșlobeni, domiciliul actual al părin­telui Gligor (lângă orașul Gheorghieni), și stăm de vorbă în grădină. Din locul în care ne-am oprit și până la biserică nu mai sunt decât câți­va pași. În spate se în­tinde, nesfârșită, pădurea de brazi. „În jos e Joseniul, dincolo, spre nord, Bucovina”, îmi spune părin­tele, însemnând cu mâna văzduhul al­bas­tru, de toamnă. Vorbește de frații de peste munți, de parcă ar trăi într-o cetate bine apărată de ei. „Să știți că fără ei, fără moldoveni, nouă, celor de aici, din Harghita, ne-ar fi fost tare greu”. În Voșlobeni, părintele a slujit și a locuit vreme de aproape jumă­tate de veac. Nu s-a dat nicio­­dată dus, deși, de-a lungul vre­mii, i s-au oferit parohii la oraș și ar fi putut avea o viață, poate, mai lină. Știa însă că, pe când era doar copil, se legase în fața lui Dum­nezeu să se re­în­toarcă în secuime. După termi­narea facul­tății, Mitropolia Ardealului l-a tri­mis însă în județul Mureș. „Și m-am dus, chiar dacă-mi știam legământul, pentru că în bise­rică e la fel ca în armată – faci ascultare de ierarh și gata. Mă gândeam că după cinci ani, când mi se îngă­duia să cer schimbarea paro­hiei, să mă întorc în Harghita”. Ocazia s-a ivit însă mult mai curând. A aflat că parohia din Voșlo­beni e liberă. Avea doar doi ani și jumă­tate de preoție, nu i s-ar fi îngăduit nicicum să plece, dar mitropolit al Ardealului era pe atunci Nicolae Mladin, om cu viață sfântă, prie­­­ten bun al părintelui Arsenie Boca. El avea să îi înțeleagă legământul. „M-am dus la el cu ce­rerea în buzunar și l-am rugat să mă lase să mă duc la Voșlobeni. Părintele Mladin a zâm­bit, era un om foarte bun, foarte blând, un ierarh cu totul deosebit. Mi-a spus doar atât: «Mă bucur că ceri să mergi preot în secuime!» Și mi-a semnat cererea pe loc. Cred că mitro­politul s-a bucurat și pentru că preoții se te­meau, chiar și în acei ani, să vină să slujească în Harghita. Le era și greu, multe sate nu aveau și nu au nici acum școa­lă românească, or preoții ortodocși au familii, copii, ce să facă? Eu, când am ajuns aici, în Voșlo­beni, mi-am spus că nu voi mai pleca niciodată din satul pe care mi l-a încredințat Dumnezeu spre păs­torire. Nu o spun cu mândrie, dar să știți că puteam să plec, aveam ocazia să merg preot la oraș, tot în secuime, dar în parohii bo­gate. N-am plecat. Odi­nioară, preotul nu-și pără­sea toată viața parohia care îi era în­credințată spre păstorit. Ortodoxia este o bise­rică a tradiției și cred că așa ar trebui să ră­mânem. Să nu schim­băm ceea ce am primit de la înaintași, ci să păstrăm cu sfințenie.”

Sfatul bătrânilor

Suntem la începutul anilor ‘70. Deși apăsat de comuniști, Voșlobeniul e plin de viață. Seara, ulița care vine de la gară e plină de bărbații care mun­cesc, fie la Gheorghieni, fie la CFR. Acasă îi așteap­tă familii mari, grajduri pline, fânețe gata să fie cosite. Oameni harnici, muncesc zi și noapte. Măr­turie stau casele falnice, șurile înalte, curțile largi și bine rânduite, grădinile lucrate cu sârg. Du­minica, după ce tot satul merge la liturghie, bătrâ­nii își scot lăicioarele la poartă și adastă la vorbă. În jurul lor se strâng tinerii și copiii și as­cultă cu sfințenie tot ceea ce acești ultimi patriarhi ai satului au să spună. Printre ei este și un preot tânăr, abia venit ca paroh: părintele Vizoli. Smerit, se așează și el pe lăicioa­rele înguste și ascultă fără să spună nimic. Din tăcerile lui și-a plămădit și lucrarea în biserică. „În 1973, când am venit, erau foarte mulți oameni în vârstă, trecuți de 80 de ani, oameni înțelepți, ceea ce nu mai găsești astăzi, din păcate. În acele vre­muri, încă era obiceiul ca în fiece duminică, să își scoată lăicioara la poartă și să stea de vorbă. Vor­beau despre cum au tre­cut prin război și prin încercările vieții, iar eu mă așezam lângă ei și as­cultam. Nu le spu­­neam nimic, doar îi ascultam. Eram pe a­tunci un începător, și deși aveam facul­tate, am învățat mult de la ei. Nu aveam nici 26 de ani când am fost instalat preot. De aceea, nu veneam la slujbe cu idei de la mine decât foarte rar și numai atunci când eram sigur că pot să aduc ceva în plus. Preferam să strâng de la bătrânii satului înțelepciune, așa cum strânge o albină nec­ta­rul din flori. Iar înțelepciunea nu se cu­lege din cărți. Nu au fost vre­muri ușoare, să știți, că păstoream în plin comunism, dar m-am spriji­nit pe oamenii aceștia și am reu­șit să îi duc spre Hristos. Și, mul­țumesc Dom­nului, din parohia mea ni­meni nu s-o dus la secte sau în altă parte…”. Îl întreb care este se­cretul unei slujiri îm­plinite în fața altarului. „Să vă spun o poveste reală. Când am terminat facultatea, am fost tri­mis, așa cum v-am spus, în Mu­reș. În apropierea parohiei mele se afla un sat în care Mar­torii lui Ie­ho­va îi aduseseră la credința lor pe majoritatea ță­ranilor. Mi­tropolia Ardealului a tri­mis atunci acolo un preot foarte bine pregătit, cred că știa toată Biblia pe de rost. Doi ani de zile a stat părintele acela de vorbă cu sătenii trecuți la ieho­viști. Zile în șir petrecute în fața porților ori pe mar­ginea șanțu­rilor, în­cercând să îi con­vingă. Nu s-a întors nici­unul! Ni­meni! Atunci mitro­polia l-a schimbat și a trimis în locul lui un preot care avea multă dragos­te și multă smere­nie. El nu intra cu țăranii în contro­verse pe marginea Scrip­tu­rii, ci încerca să se roage pentru ei și le vor­bea cu multă iubire. În doar câțiva ani, părintele acesta întorsese deja jumătate de sat la ortodoxie. Asta înseamnă să fii un preot adevărat – să ajungi la sufletele oame­nilor”. Și când spune asta îi zăresc în ochi o boare de lacrimi.

La cei 74 de ani ai săi, din care 50 petrecuți în fața altarului, părintele Gligor Vizoli este un om îm­plinit. Simt asta din vocea lui așezată, din felul în care vorbește despre satul în care a slujit întreaga via­ță și, mai ales, din hotărârea cu care pomenește de Dumnezeu. Dar atunci când ajungem să vorbim despre prezent, simt o undă de tristețe în glas. Peste ochii lui albaștri, altminteri senini, parcă trece un nor. Îl întreb ce s-a întâmplat. „Vă spun sincer, fără ocoliș, că mă îngrijorează tinerii de astăzi. Odini­oară era multă dragoste în sat. Astăzi, tinerii s-au răcit. Mereu sunt stresați, trebuie să se împartă în multe direcții și din pricina asta nu mai au timp. Odinioară, ne luam copiii în brațe seara și plecam pe uliță să stăm de vorbă. Tot satul făcea așa, toată lumea ieșea la poartă și petreceam până când se întuneca. Astăzi, tinerii nu se mai văd unii cu alții deloc. Și pentru că nu se mai văd, nici nu mai au dragoste. Astă mă întristează tare mult. Lumea se schimbă cu repeziciune, satele se sting…”.

Preot până la moarte

42 de ani. Atât a slujit părintele Gligor în Voșlo­beni. În ultimii ani a fost chiar și protopop de Mier­cu­rea Ciuc. „M-a rugat Preasfințitul Ioan și am spus – «Da, primesc, dar parohia nu mi-o las.» «Atunci vei face naveta la Ciuc» mi-a răspuns epis­copul”. Și așa a făcut, deși ar fi putut să pri­meas­că o parohie în oraș. Dar el nu a vrut să-și lase satul și legământul. Când viața și slujirea i-au ajuns la amurg, un gând i-a venit de Sus: să meargă să slu­jească în satul natal. L-a rugat pe părintele din Jo­seni să facă un schimb, să vină el în Voșlobeni și să-l lase pe el să slu­jeas­că în bisericuța în care a fost botezat. „Pre­oții tineri îmi spun pensionar, dar eu cred că un preot nu poate fi pensionar. Doar misio­nar. Eu sunt preot până la moarte. Fac par­te din Oastea lui Hristos și așa voi trece dincolo. Pen­tru că, ori de trăim, ori de murim, așa cum spune Sfân­tul Apostol Pavel, «ai Dom­nului suntem». Iar eu așa am cre­zut, că până la moar­te eu trebuie să slu­jesc biserica lui Hris­tos, biserica moșilor și stră­mo­șilor mei. Preotul moare și este îngropat ca preot, și încetează să mai slujească doar atunci când nu mai poate ține în mâini Potirul și Discul”. Și părin­tele Gligor ridică ambele brațe, de parcă ar vrea să arate cerului că el încă mai poate duce în palme Sfântul Trup al Dom­nului Hristos. Și cât îl poate duce, nu va înceta să meargă în fiecare duminică acasă, în Jo­seni, pentru Sfânta Liturghie. „Vedeți, viața omului e un cerc”. Pă­rintele Gligor dese­nea­ză cu palma, care a bine­cuvântat mii de credin­cioși, un cerc prin aer, apă­sând parcă văzduhul. „Ca muritori de rând, trebuie să ne supunem lui Dumnezeu și să ne străduim ca acest cerc să fie perfect, să nu fie de­format de păcatele noastre. La mine așa a rân­duit Hristos, să mă nasc și să cresc în Joseni, să păs­toresc aproape de casă, în Voșlo­beni, în anii grei ai comunismului, iar acum să mă întorc să slujesc în satul meu natal, în Jo­seni. Cer­cul meu s-a în­chis”. În Jo­seni, așezare de 5500 de locuitori, nu mai sunt as­tăzi decât 15 ro­mâni. Și pentru că sunt bătrâni și neputincioși, la liturghie nu vin decât doi-trei. Însă în biserică, în fie­care dumi­nică, sunt cel pu­țin 30 de suflete. Cre­dincioși ve­niți de departe, pentru ca să nu-l lase pe părintele Gligor să se roage singur. „În vremea copilăriei mele, la biserică erau, în fiecare dumi­nică, aproape 100 de credincioși. As­tăzi, atâția sun­tem doar de Paște… La ora ac­tuală, biserica orto­doxă are, cred eu, un rol hotă­râtor. Credința ne poa­­te reînvia, atât ca neam, cât și ca persoane, la o viață nouă. Credința este un sâmbure pe care Dum­nezeu îl sădește în noi. Dacă acest sâmbure este udat, îngrijit, el încolțește. As­tăzi avem nevoie de o reînviorare a neamului româ­nesc, o reînvio­rare care poate veni numai de la biserică. Dar nu e suficient să ridicăm lăcașe de cult, trebuie să ajun­gem și la su­fletele oamenilor”.

În fiecare duminică, un credincios vine de la aproape douăzeci de kilometri să se roage împreună cu părintele Gligor, la liturghia din Jo­seni. Pe arșiță sau ninsoare, el e acolo, cuminte, o flacără mică, aprin­­să de la marea vâlvătaie a iubi­rii lui Hristos. „De fiecare dată mă roagă să-l las să bată toaca și să tragă clopotele. Îl las și îi spun – «Trageți-le, dom­nule Bucur, să audă frații că bise­rica din Joseni nu a murit!». Nu mai arde cu vâlvătaie puter­nică, dar nu s-a stins! Slujirea mea e să o țin vie”.