După tragedia de la spitalul de boli infecţioase din Constanţa – ultima (deocamdată) dintr-un lung şir de tragedii asemănătoare – preşedintele Klaus Iohannis a declarat că „statul a eşuat în a-şi proteja cetăţenii!”. Declaraţia lui este uluitor de asemănătoare cu cea făcută, la sfârşitul unicului său mandat, de preşedintele Emil Constantinescu: „M-a învins securitatea!”. Emil Constantinescu recunoştea, astfel, eşecul guvernării CDR-PD (1997-2000), în care românii îşi puseseră atâtea speranţe. Guvernarea Convenţiei Democratice şi a Partidului Democrat nu a reuşit să reformeze un sistem administrativ pus în operă de „moştenitorii lui Ceauşescu”, de „băeţii lui Ion Iliescu”, cei care au preluat, din 1990, „sarcina” administrării statului român. Urmând ceea ce a părut mai târziu drept un adevărat plan de confiscare a statului, ei şi-au împărţit „misiunile”, o parte cotropind instituţiile statului, controlându-le astfel funcţionarea, cealaltă parte asumându-și rolul conducerii politice printr-un „partid” aparent democratic, dar care a rezultat din năpârlirea fostului PCR. FSN-ul, FDSN-ul, PDSR-ul şi PSD-ul (cum s-a numit, până la urmă, noul „partid al maselor populare”) a realizat „trecerea de la socialism la capitalism” prin „privatizări” bine dirijate, ce au transformat fosta nomenclatură comunistă într-o prosperă oligarhie, ce domină şi acum ţara. „Oligarhia roşie” a vândut străinilor (care ar fi fost proşti să nu cumpere!) activele fostei economii socialiste, privatizată. Epuizarea plăcintei reprezentată de această avere a statului (în fapt, a tuturor românilor), a împins-o la transformarea într-o birocraţie de stat (după ce sub regimul comunist a fost birocraţie de partid), incompetenţa şi parazitarea veniturilor statului (rezultate din impozitele şi taxele tuturor contribuabililor) devenind principala ei sursă de întreţinere.
Nu este de mirare că această oligarhie birocratizată a crescut nemăsurat, a complicat sistemul instituţional pentru a-i adăposti pe „pensionarii” ei, şi-a acordat nenumărate avantaje speciale. La stabilitatea ei a vegheat partidul (PSD-ul), inclusiv prin filialele sale, rupte formal de el, din nevoi de aparenţe democratice. Aparenţa pluripartidică trebuia să funcţioneze pentru că, în contextul geopolitic post-comunist, România nu se putea izola (cum ar fi vrut naţional-comunismul ceauşist) de blocul lumii democratic-civilizate. Stăpânirea sigură a ţării a presupus, însă, distrugerea partidelor veritabile (cazul PNŢCD-ului) sau penetrarea lor prin reprezentanţi acoperiţi ai noii clase conducătoare. Era inevitabil ca, în urma acestei aşezări realizate în cele trei decenii de postcomunism, statul (exploatat tot mai intens de nesăţioasa oligarhie birocratizată) să ajungă la faliment în administrarea contractului social prin care s-a fundamentat.
Domnul Iohannis are dreptate: statul român este un „stat eşuat”. Întrebarea care se pune, după această constatare a celui ce este desemnat să reprezinte chiar statul, este din ce cauză orice încercare de reformare, de „normalizare” a funcţionării structurilor statului pare sortită căderii în derizoriu? Ce face imposibilă alinierea României la modul de funcţionare al democraţiilor consolidate?
Răspunsurile ar putea veni din cercetarea situaţiei politice prezente. O coaliţie ajunsă la putere, cu un program reformist aparent radical, a fost demolată prin acţiunea unor grupuri din principalul partid al guvernării, PNL-ul. Şeful administraţiei, impus de președinte, premierul Florin Cîţu, a blocat iniţiativele reformiste ale partenerului USR- PLUS din coaliţie, demiţându-i fără niciun preaviz miniștrii, ba, şi, mai mult, a amânat sine die transpunerea în fapt a programului comun de restructurare a sistemului.
Circul campaniei electorale interne din PNL, care a ţinut afişul evenimentelor publice din România, nu a făcut altceva decât să dezvăluie abandonarea de către partidul liberalilor a doctrinei şi programului lor, sub impulsul unui grup de interes, similar celui din spatele PSD. De altfel, cine priveşte lista „echipei câştigătoare” a premierului Cîţu, constată că majoritatea ei este alcătuită din adepţi ai fostei USL, „uniunea” ce urmărea împărţirea „frăţească” a resurselor ţării, între aşa zişii social-democraţi şi liberali. Revenind la tragedia de la Constanţa, ea era inevitabilă, tocmai pentru că „filosofia sistemului”, concretizată în formula „lasă, că merge şi aşa”, a învins chiar şi în partidele proclamat anti-PSD-iste.
Preşedintele Klaus Iohannis a constatat, prin urmare, corect că „statul a eşuat”. O constatare care nu exclude întrebările privind chiar rolul jucat de el în această dramă, neputința de a-i pune capăt după șapte ani de la numirea sa ca mai-mare al României.
