Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Misterioasa viață a călugăriței MARÍA DE JESÚS DE ÁGREDA

Călugărița María de Jesús de Ágreda sau Sor María s-a născut în 1602, în Ágreda, un orășel aflat în provincia Soriaunder din Spania. Numele ei laic era María Coronel y de Arana. Tatăl ei, Francisco Coronel, era de origine evre­iască, iar mama ei, Catalina de Arana, era o fer­ventă credincioasă catolică. Cei doi au avut în total unsprezece copii, dar dintre aceștia, doar patru au supraviețuit până la maturitate: Francisco, José, María și Jerónima. Familia era foarte legată de că­lu­gării franciscani de la Mânăstirea San Julián. Ca­talina mergea adesea la mânăstire, împreună cu co­piii, ca să participe la slujbă și să se spo­ve­dească, iar călugării, la rândul lor, vizitau adesea conacul din Ágreda, unde se întrețineau înde­lung cu Francisco.

Fetița cu „înțelepciuni divine”

Încă din copilăria cea mai fragedă, María s-a dovedit de o spiritualitate profundă, având și „înțelepciuni divine”, după cum s-a ex­pri­mat episcopul José Jiménez y Sama­niego, prie­ten bun al familiei și ulterior biograful Maríei, și care depășeau chiar și cu­noștințele și înțelegerea unui adult. De ase­menea, copila avea adesea viziuni exta­tice, în cursul cărora Dumnezeu îi explica în ce constau păcatele lumii. În plus, ea stătea de vorbă cu prietenii ei invizibili, îngerii Dom­nului. La vârsta de pa­tru ani, María a fost confirmată de episcopul Diego de Ye­pes, cel din urmă confesor al celebrei Teresa de Avila, acesta fiind peste poate de im­presionat de pătrunderea spirituală a fetiței. După ce a împlinit doisprezece ani, María și-a anunțat părinții că luase hotărârea să se dedice întru totul lucrării divine și să intre în Mânăstirea Car­meli­telor Desculțe din Tarazona. Francisco și Catalina n-au primit cu surprindere decizia fetei. I-au dat bi­necuvântarea și au început să se pregă­tească pentru călătorie, dorind s-o însoțească până la Tarazona, ca s-o încredințeze ei înșiși surorilor carmelite. Însă, în noaptea de dinaintea plecării, Catalina a avut o viziune: un spirit înalt o instruia să trans­for­me conacul și domeniul familiei într-o mâ­năstire, în care ea și cele două fiice ale ei să de­vină călu­gă­rițe. Dimineață, Catalina și-a povestit vi­ziunea: María a îmbrățișat imediat ceea ce con­sidera a fi planul divin, în schimb, Francisco a re­fuzat cate­go­ric ideea, fiind susținut în atitudinea sa de respin­gere atât de fratele lui, Medel, cât și de ve­cinii din oraș. Bărbații vedeau în acest aranja­ment o încăl­care a jurămintelor făcute de cei doi soți la căsă­torie! Dar refuzul lui Francisc a durat doar trei ani. Încetul cu încetul, rezistența a început să-i pălească: de-acum era un om bătrân (avea cinci­zeci și un pic de ani, dar aceasta era perspec­tiva din epocă) și poa­te că nu era bine să i se pună împotrivă lui Dum­nezeu. Finalmente, Francisco, Medel și cei doi bă­ieți, Francisco și José, au intrat cu toții în mânăs­tirea San Antonio din Nalda, ca frați laici, mai târ­ziu devenind călugări. Bucuroasă, Catalina și fii­cele ei au început procesul de trans­formare al do­me­niului familial în mânăstire: conacul și ate­nansele au fost adaptate pentru a se potrivi vieții de obș­te, dar au mai fost cons­truite și alte câteva clă­diri absolut ne­cesare. Curând, lăcașul a fost con­sacrat ca Mâ­năstirea Neprihănitei Ză­misliri, fiindu-i dedicat Sfintei Fecioare Ma­ria. Mai multe surori din Ordinul Car­melitelor Desculțe li s-au alăturat celor trei credincioase devenite călugărițe. În acest fel, la vârsta de șaisprezece ani, María a primit nu­mele de María de Jesús de Ágreda, iar mama ei, Ca­talina, a fost confirmată ca prima stareță a comu­nității monahale. Însă imediat după ce a depus jurământul sacru, María a căzut la pat: era vorba de o afecțiune misterioasă, căreia medicii chemați la că­pătâiul ei nu-i găseau nicio explicație. Până la urmă, tot Ma­ría a lămurit misterul: era încercată de Necu­­ratul, care voia s-o abată prin boală și diferite tentații de la calea cea dreaptă. Fata a rezistat tutu­ror ispitelor și, după multe luni chinuite, a reușit să-și revină și să se reintegreze în obște. După moar­tea Catalinei, când María avea douăzeci și cinci de ani, a fost alea­să de surori noua stareță a mânăstirii, con­tinuând să conducă ob­ștea până la sfârșitul vieții.

Zbor prin biserică

Firește, parcursul aces­ta e deja ieșit din comun, însă ce anume a făcut ca Sor María de Jesús de Ágreda să devină o figură cu-adevărat ex­cepțională, care reușește să suscite in­teresul credin­cioșilor, dar și al comunității știin­țifice, la sute de ani după ce a plecat la Domnul? Într-o zi a anului 1620, María se afla în biserică, într-una dintre ca­pe­lele laterale, și se ruga fierbinte. La un moment dat, pe neașteptate, fața i s-a albit și călugărița s-a prăbușit la pământ. Trupul i-a fost în­văluit într-o lumină albastră strălucitoare și apoi i s-a ridicat la peste un metru deasupra lespezilor de pe podea, ră­mânând astfel în stare de levitație. Din întâmplare, într-un colț al bisericii altfel pustii, se afla un cer­șetor care a asistat la întreaga scenă. Ui­mit și spe­riat, omul a dat fuga în curtea mânăstirii și le-a che­mat pe celelalte surori, care au venit de­grabă și au gă­sit-o pe María așa cum le-o descri­sese cerșe­to­rul: levitând în stare de inconștiență. De teamă, nici una dintre ele nu a atins-o, ci toate s-au așezat împrejur, s-o vegheze. Câteva ore mai târziu, trupul a coborât încetișor pe podea, lumina cea albastră s-a disipat, iar María și-a venit în simțiri. Când că­lugărițele au întrebat-o ce se întâmplase, María le-a răspuns calmă că fusese condusă de Dumnezeu și de mai mulți îngeri, până la un pă­mânt îndepărtat, unde trăiau „oameni cu pielea ca de bronz”, care mânuiau niște arme primitive și, pentru lumină, foloseau torțe. María a explicat în continuare că Dumnezeu îi spusese că aceia erau indieni Jumano (un trib care a existat în realitate și care trăia pe teritoriul actualelor state americane Texas și New Mexico) și că sarcina ei era să-i în­vețe cuvântul Lui și să-i convertească „la dreapta credință”. Din acea zi, aceste enigmatice stări de transă ale Maríei au con­tinuat: practic, vreme de mai multe ore zilnic, Ma­ría – fie își pierdea cu­noș­tința și era învăluită de o lumină albastră stră­lucitoare, fie dispărea cu totul! Așadar practica atât bilocația, cât și telepor­tarea! De-a lungul tim­pului, Sor María a continuat să-și povestească experiențele din Lumea Nouă: ea susținea că mergea acolo „nu doar în spirit, ci și în trup”, că interacționa în mod direct cu indienii (fur­nizând inclusiv detalii cu privire la limba acestora și la geografia spațiului lor de baștină!), că le vor­bea despre Dumnezeu, ba chiar că le făcea și daruri – mai multe crucifixe și potire care, într-adevăr, dispăruseră fără urmă din mânăstire și pe care călugărițele le căutaseră în zadar!

Doamna îmbrăcată în albastru

Vestea cu privire la „călătoriile” Maríei a ajuns foarte curând la urechile înalților pre­lați catolici, dar aceștia au considerat rela­tările ca fiind rezul­tatul unei minți rătăcite. Atât doar că, spre finele anului 1622, din Lumea Nouă s-a întors un misio­nar pe nume Alonzo de Benavides, care le-a scris câte o scrisoare Regelui Filip al IV-lea al Spaniei și Papei Urban al VIII-lea, povestind că, spre ui­mirea lui, când ajunsese la tribul de ame­rindieni Ju­mano, constatase că „sălbaticii” fuseseră deja că­lău­ziți pe „calea cea dreaptă a credinței noas­tre”, de către „o doamnă îm­brăcată în albastru”, o doamnă albă, tânără și foarte frumoasă, care putea să plutească prin aer (deci să leviteze!), care îi învățase despre creștinism, le vindecase bolnavii și le dă­ruise mai multe crucifixe și potire! De Benavides ceruse să vadă aceste odoare și, în scrisori, le-a de­scris în amănunt, descrierea cores­pun­zând perfect cu aceea a obiectelor ce se vola­tilizaseră din Mâ­năs­tirea Neprihănitei Zămisliri! De Benavides se ară­ta extrem de încurcat cu privire la această si­tuație, întrebându-se cum de fusese posibil ca o că­lugăriță să ajungă în acea zonă a Lumii Noi înaintea sa, când el crezuse că fusese primul misionar trimis acolo!

În următorii ani, la aparițiile Maríei „pe tărâ­murile indienilor” au început să fie martori direcți și alți misionari europeni, ale căror impresii au ajuns până la noi, prin intermediul jurnalelor per­sonale ale acestora, păstrate în familie sau în arhive. În plus, se pare că de la un anumit punct încolo, Sor María și-a lărgit „aria de acțiune”, în sen­sul că a în­ceput să „călătorească” și să propovăduiască în­vățăturile creștine și în rândul altor triburi de ame­rindieni, care însă erau despărțite de sute sau chiar de mii de kilometri, deși „lecțiile” cu un trib și apoi cu celălalt se des­fășurau pe parcur­sul aceleiași zile, doar că la ore dife­rite! Iar relatările martorilor oculari erau întotdeauna identice: călu­gărița cea binevoitoare era albă, tânără (și, mai târziu, de vârstă mijlocie) foarte frumoasă, îi vindeca pe bolnavi și adesea plutea deasupra pământului!

După mai mulți ani în care no­to­rietatea Maríei de Jesús de Ágreda cres­cuse exponențial, Inchiziția spa­niolă a decis că trebuia să inves­tigheze cazul. Din fericire, acuzațiile de erezie au fost con­siderate nefon­date, și Sor María nu a fost jude­cată. E posibil ca acest verdict să fi fost datorat și relației foarte strânse pe care călugărița ajunsese deja s-o aibă cu Regele Filip al IV-lea: cei doi în­trețineau o corespondență intensă, ulterior, Sor María devenind și oficial „sfă­­tuitoarea spirituală a suvera­nului”.

Călugărița cu puteri mis­ti­ce excepționale a fost astfel liberă să-și continue activi­tatea atât în pro­pria mânăs­tire, cât și pe teritoriile Lumii Noi. „Călătoriile” ei, fie prin bilocație, fie prin tele­portare, au rămas la fel de numeroase până cu puțin înainte de ziua morții, care a survenit în luna mai a anului 1665. Sau, cel puțin, așa s-a crezut inițial! Uimitoarea realitate este însă că Sor María nu a în­cetat să se îngri­jeas­că de mult-iubiții săi ame­rindieni, nici după pleca­rea la Domnul: aceștia au continuat să-și poves­tească întâlnirile cu „doamna în albastru” până în jurul anului 1690! Mai mult, la numeroase din­tre aceste întâlniri postume au fost martori și o sea­mă de preoți catolici!

Neputrezită, după două sute de ani

La mai puțin de zece ani după trecerea în ne­ființă a călugăriței Ma­ría de Jesús de Ágreda, aceasta a fost declarată „Venerabilă” de Papa Cle­ment al X-lea, „în onoarea eroicei și vir­tuoasei sale vieți”. Apoi, în 1673, a fost inițiat și procesul de beatificare a ei. În 1909, sicriul stareței a fost des­chis, iar mar­torii au constatat cu stupefacție că tru­pul ce fusese înhumat în secolul al XVII-lea arăta ca și când Sor María ar fi fost doar adormită! Re­zultatele investi­gației medi­cului au fost consemnate în detaliu și arhivate. În 1989, sicriul a fost deschis încă o dată. Iată ce i-a declarat doctorul Andreas Medina jurnalistului de investigații Javier Sierra: „Ceea ce m-a surprins cel mai mult la acest caz a fost faptul că atunci când am comparat starea din prezent a corpului cu raportul medical din 1909, am realizat că trupul nu se degradase deloc în decurs de optzeci de ani!”. Or, așa cum se știe, nedegradarea trupului unui slujitor al Domnului se consideră a fi un indiciu solid al sfințeniei acelei persoane.

În prezent, corpul Maríei este așezat în biserica Mânăstirii „Neprihănita Zămislire” din Ágreda. De­și toată viața și chiar și după moarte a călătorit atât de mult și atât de departe, Sor María nu a plecat de acasă! Credincioșii, atât din Spania, cât și din Statele Unite ale Americii care o venerează și merg să se roage lângă trupul ei neatins de stricăciune insistă din ce în ce mai vehement ca Sor María să fie, în sfârșit, declarată oficial sfântă.

Misteriosul desen reprezentând-o pe Fecioara Maria

În 2007, în timpul festivalului „Bella Vía”, care se organizează anual în orașul Monterrey din Mexic, un artist stradal a realizat pe cimentul unei parcări publice o lucrare deosebită de toate ce­lelalte opere anterioare ale sale: o reproducere, cu cretă colorată, a unei icoane a Fecioarei Maria, în­veș­mântată în albastru. Desenul a fost admirat de mii și mii de oameni, datorită venerației cu care Maica Domnului este privită în această zonă a lumii, dar și grație talentului remarcabil demonstrat de artist. Icoana de pe asfalt a rezistat vreme de circa trei săptămâni, apoi s-a șters din cauza ploilor și a vântului, iar parcarea a fost redeschisă.

Într-o zi, treisprezece ani mai târziu, când lucrătorii de la serviciul de salubritate au venit să curețe parcarea și să spele pavajul, unul dintre ei a observat că, odată ce apa a atins o anumită zonă a cimentului, acesta a început să se coloreze. A aruncat din nou apă peste locul respectiv și, uimit, a văzut cum culorile au devenit și mai vii. Încetul cu încetul, folosind din ce în ce mai multă apă, lu­crătorul „a scos la iveală” icoana Fecioarei Ma­ria, care fusese desenată acolo cu creta, cu trei­sprezece ani înainte! Omul și-a chemat colegii să vadă și ei minunea, apoi și-a sunat șeful, care, la rândul lui, a alertat autoritățile. Primarul orașului i-a telefonat artistului stradal care realizase copia icoanei în 2007 și l-a rugat să vină la fața locului, să-i lămurească dacă era vorba de lucrarea sa. Acesta s-a deplasat imediat la parcarea cu pricina și a declarat că da, aceea era icoana „lui”. Atât doar, că nimeni nu înțelege nici până azi cum de chipul Fecioarei Maria, cel desenat cu cretă, a rea­părut pe asfalt după treisprezece ani, în condițiile în care parcarea se află în aer liber, deci spațiul este expus intemperiilor, cimentul a mai fost spă­lat de sute de ori în decursul celor trei­sprezece ani, ba – mai mult! –, după 2007, din ca­uza deteriorării, pavajul a fost înlocuit integral, în trei rânduri, deci, practic, el nu mai este același pe care icoana a fost de­senată! Oamenii de știință la care s-a apelat pentru elucidarea misterului au făcut numeroase teste și au emis o sumedenie de teorii, dar niciuna dintre ele n-a stat în picioare, astfel că, până la urmă, cu toții s-au declarat în­vinși și au recunoscut că n-au nicio explicație rațională pentru acest miracol. Evident, spațiul din parcare unde a rea­părut icoana a devenit loc de pelerinaj: credincioșii vin chiar și de la mii de kilometri distanță ca să aducă flori, să aprindă lu­mânări și să se roage la Maica Domnului.

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian