– De câteva zile, Varșovia este în centrul atenției, după ce a afirmat întâietatea dreptului național în faţa celui european. Cât de serios este, în acest moment, scenariul ieșirii Poloniei din Uniunea Europeană? E posibil să asistăm la tentative de copiere a modelului polonez și de către alte state eurosceptice din zonă?
– Deocamdată, liderii partidului de guvernământ din Polonia susțin că nu poate fi vorba de ieșirea țării din UE, ci doar de afirmarea „suveranității” ei. Ei știu că 80% din polonezi susțin apartenența țării la UE, iar zeci de mii de oameni au demonstrat deja, cu manifestații de stradă, pentru a susține rămânerea țării în structurile europene. Demersul guvernanților de la Varșovia face parte din strategia lor de a se apăra, în procesul deschis Poloniei de Comisia Europeană la Curtea de Justiție a UE pentru încălcarea tratatelor europene, printr-o serie de reforme judiciare considerate nedemocratice. De aceea era important pentru guvernul polonez să poată susține, printr-o decizie a Curții Constituționale (pe care o controlează) că tratatele europene ar fi incompatibile cu unele capitole din legislația Poloniei. Dar Polonia a semnat aceste tratate și știa bine, la momentul aderării, că dreptul european prevalează în fața dreptului național. Defensiva Poloniei devine mai vehementă și în contextul PNRR, a cărui aprobare este condiționată de respectarea statului de drept. În acest sens, s-a creat deja o axă Varșovia-Budapesta, căci și Ungaria lui Viktor Orban are probleme similare cu UE și cu PNRR. Deocamdată, ambele țări profită prea mult economic de pe urma apartenenței la UE, astel încât nu vorbesc despre ieșirea din ea. Ar fi neproductiv. Ele încearcă însă să-și protejeze regimurile iliberale, prin crearea unui curent de opinie contestatar, în interiorul UE. Odată declanșată o astfel de mișcare, evoluția ei este însă greu de controlat și nu poate fi exclus ca ea să se finalizeze cu ieșirea din UE. Pericolul este real în toate țările foste socialiste, căci și în România avem o decizie a CCR, adoptată pe vremea lui Dragnea, care proclamă primatul dreptului național asupra celui european, iar recent au apărut petiții care cer ca România să-și recapete „suveranitatea”. Subminarea UE este un obiectiv constant urmărit de Kremlin, care găsește, se pare, tot mai multe cozi de topor în țările est-europene. Dar oare se preocupă cineva din guvernul României de acest pericol real?
– Evoluțiile politice interne, extrem de agitate și tulburi, au făcut ca premierea președintelui Klaus Iohannis, în Germania, cu importanta distincție „Carol cel Mare”, să fie citită într-o cheie polemică. Dacă scoatem contextul local din discuție, ce înseamnă, totuși, această distincție pentru Klaus Iohannis, ca președinte, și pentru România, ca actor politic european?
– Judecând după performanțele efective ale lui Klaus Iohannis în țară și în UE, este foarte greu de înțeles de ce a primit el un premiu acordat de-a lungul anilor unor personalități ca Winston Churchill, Helmut Kohl, Robert Schuman, Konrad Adenauer sau Vaclav Havel. De aceea, pentru domnul Iohannis, personal, este o mare onoare să fie inclus în această galerie selectă de oameni de stat care au făcut istorie. În ce ne privește pe noi, pentru România ar conta mai mult ca distincția să reflecte și merite certe ale președintelui ei în promovarea valorilor europene și a statului de drept. Probabil că domnul Iohannis a primit premiul pentru retorica anti-PSD dinaintea alegerilor din 6 decembrie 2020, nu pentru ceea ce au făcut, efectiv, guvernul său și el însuși după alegeri. Aproape nimic nu s-a schimbat în domeniul justiției de când guvernează partidul domnului Iohannis, PNL. Dimpotrivă, atât instituțiile incriminate de UE, ca de pildă SIIJ sau Inspecția Judiciară, sunt la locul lor, exact ca pe vremea lui Liviu Dragnea, și sunt conduse de aceiași oameni, și nici legile justiției, masacrate de „Comisia Iordache”, nu au fost remediate. Dar nici liderii europeni, nici membrii Comitetului pentru decernarea Premiului „Carol cel Mare” nu mai puteau da înapoi, așa că au preferat să întrețină ficțiunea potrivit căreia domnul Iohannis chiar ar fi un om de stat de calibru european. El se bucură, într-adevăr, de simpatie în țările de limbă germană, și se prezintă bine la Bruxelles, jucând abil pe culoarele puterii din instituțiile UE. Are o imagine bună, dar substanța de om politic îi lipsește. Mai exigenți decât liderii europeni, jurnaliștii germani de la „Frankfurter Allgemeine Zeitung” l-au sancționat sever pentru rolul său, în declanșarea actualei crize guvernamentale. Cine vrea poate, deci, să se bucure că domnul Iohannis i-a păcălit pe europenii de la Aachen, deși tot mai mulți români simt pe pielea lor că președintele decorat întreține o criză politică periculoasă. Și apoi, cât se poate bucura un popor chinuit de o formă fără fond?
