Când omul sfințește locul – Povestea părintelui ALEXANDRU BALABAN din Dăeni, Tulcea

– La începutul acestui an, la concursul „Românii au talent”, a apărut un cor de copii dintr-un sat dobrogean, despre care nu știa nimeni – Dăeni. Înființat de parohul bisericii din sat, el reunește copii din cinci ju­dețe. La PRO TV, ei au cântat despre „România mea”, care este și a ta, adică a noastră, despre cum ar trebui să ne iubim pământul și limba maternă și rugă­ciunile. Până în prezent, micuții coriști au strâns 3,5 mi­lioane de vizua­lizări pe pagina de Facebook a concursului. Așa a aflat toată țara, atât despre micii muzicanți, cât și despre inițiatorul proiec­tului, un om cum se nasc o dată la o mie de ani: părintele Alexandru Balaban-

Părintele Alexandru Balaban are 32 de ani și e preot de nouă. Dacă nu ar fi fost el, nimeni nu ar fi știut de Dăeni, un sat din Tulcea, cu 2000 de suflete, în care a reușit să în­fiin­țeze un cor la care cântă copii din cinci județe. Un cor care le-a smuls juraților de la concursul „Româ­nii au talent”, patru de „Da”. Și multe a­plau­ze. Și lacrimi, pentru că din versurile și cân­te­cele lor nu răzbate doar ar­mo­nie, ci multă emoție. „Eu nu sunt un mare cântăreț, nu am o voce extraordinară. Une­ori, mă simt în plus la acest cor, copiii cântă mult mai fru­mos”. Când spune asta, părin­tele zâmbește smerit, iar ochii îi sclipesc…

S-a întâmplat la începutul preoției sale. Fusese trimis să păs­­torească satul Dăeni. Nu avea casă parohială, un prunc urma să-i vină pe lume curând, dar nu a vrut să facă naveta, așa că, la început, a dormit pe folii de plastic. La liturghia de dumi­nică nu venea mai ni­meni. Doi-trei săteni și câțiva copii. La ei, la copii, s-a gândit în primul rând. „Se apropia Nașterea Maicii Domnului, așa că într-o zi, la biserică, le-am spus să ia o foaie de hârtie și să îi scrie o scrisoare lui Moș Crăciun. Să îi spună acolo tot ce își doresc”. Și scrisorile au primit un răspuns. Cu sprijinul unor oameni inimoși, de Cră­ciun au apărut cadourile, copiii au venit bucuroși la biserică și au început să cânte alături de preotul lor, colinde. Corala Nihil Sine Deo tocmai se născuse. În acele clipe, nici părin­tele Alexandru nu știa unde va ajun­ge. „Colindele lor mi-au mers la inimă. Am văzut că acești copii pot cânta pentru sufletele oamenilor. Sunt curați precum îngerii și cântă din toate puterile lor. Astăzi, cân­tecele nu mai ajung în inimile celor care ascultă. Ale copiiilor mei ajung.”

La corul părintelui Ale­xandru Balaban vin copii din cinci județe. Unii dintre ei locuiesc în orașe mari, precum Brăila, unde sunt mul­te alte coruri. Dar pre­feră să vină aici, la Dăeni, cale de zeci de kilometri. „Mulți s-au întrebat cum de îi atrag. N-am vreo formulă ma­gi­că. Încerc doar să îi ascult, cu atenție, să aflu ce își doresc cu adevărat, să le ofer, în schimb, spe­ranță și încredere. Eu cred că dacă îi asculți pe oameni ce spun și încerci să îi pui în valoare, ei se schimbă. Niciodată nu am încercat să le im­pun copiilor un repertoriu, să le spun ce să cân­tăm. Întotdeauna le-am cerut părerea, iar ei au ales. E foarte important să fie băgați în seamă, să-i asculți ce-au de spus. Uneori, sunt mai maturi decât oamenii mari. Și mai este ceva. Eu cred că aici, în corul nostru, copiii simt bucuria comuniunii adevă­rate. Suntem la țară, într-un sat mic, dar eu cred că nu e impor­tant unde ești, ci ceea ce faci acolo unde trăiești. Să simți că ai rost. Suntem ca o familie. Când suntem împreună, la cor, timpul pare că se oprește în loc. Când se despart, după ce au stat îm­preună, copiii sunt triști! Tris­te­țea lor spune multe despre afecțiunea după care tânjesc”.

Copiii

Elena Lazăr obișnuia să cânte, mergând pe ulița satului, fără să se gândească vreodată că vocea ei ar putea să treacă dincolo de dealurile prăfoase ale Dăe­nilor. Părintele a auzit-o și a rugat-o să vină la cor. „Părintele Alexandru mi-a spus că am voce, că îi place cum cânt. Eu nu l-am crezut. Mă gândeam că nu am nicio treabă cu muzica. Aveam atunci 13 ani și cântam așa cum cântă toți copiii. Dar l-am ascultat pe părinte și am venit la cor. M-am inte­grat foarte bine, iar părintele m-a trimis apoi la o profesoară de canto, la Tulcea, unde am început să cânt pe note, să studiez partituri. Nu am cuvinte să vă spun ce înseamnă să cânt, azi, în corul Nihil Sine Deo. Simt că aici, în biserica din Dăeni și în acest cor este sufletul meu. Nu cred că m-aș putea dezlipi vreodată de sat și de biserica noastră. Veneam rar la liturghie înainte, dar de când am început să cânt, dacă nu vin într-o duminică la biserică, ziua aia e lipsă din calendar”. Elena are 19 ani, e frumoasă, iar straiele populare pe care le poartă, nord-dobrogene, o fac și mai frumoasă. Tocmai a intrat la facultate, dar ar vrea să se întoarcă acasă, în Dăeni, ca să predea la școala din sat. Și se gândește să urmeze și Conservatorul. Este solista corului, și asta i-a adus premii și o recunoaștere la nivel național. Trei milioane cinci sute de mii de vizualizări a strâns videoclipul cu corul lor de la „Românii au talent”. Elena nu mai e fata care cânta pe ulițele satului, ci un nume cu notorietate, și un chip cunoscut.

Dăeniul e un sat la capătul sau la începutul lumii. Depinde de unde privești. Ca să ajungi la el, treci Dunărea, dar nu pe podul de la Cernavodă, pe care mergem toți la mare, ci pe cel de la Vadul Oii. Te afunzi într-un ținut aproape de mit, cu cetăți străvechi, de mii de ani, dealuri nisipoase, care te duc cu gândul la Capadocia, și sate aproape neatin­se, cu cerdac cu stâlpi de lemn și cercevele albastre, cu acoperișuri de stuf și ulițe strâmte. Ceva mai jos, atinsă de luminile toamnei, Dunărea strălucește ca un balaur de aur.

Dăenii au fost, cândva, un târg do­brogean fălos, pe ulițele căruia se în­crucișau imineii auriți ai pașalelor pântecoase, cu opincile țăranilor noș­tri. O lume pestriță, săracă și bogată la un loc, ro­mânească și turcească, dar care, odată cu timpul, a intrat în pă­mânt. Astăzi, pe ulițele satului nu mai trece niciun negustor, iar sărăcia s-a împământenit peste tot. Ca să ajungă la un liceu, un copil trebuie să parcur­gă, măcar 22 de kilometri. Tulcea e la aproape 80. În locul acesta uitat, pă­rintele Alexandru Balaban se strădu­ieș­te să le sădească oame­nilor, încre­dere în viață și bucurie în suflet.

„Eu eram tare rău la suflet. Dacă vedeam un bătrân căzut pe stradă, nu îi dădeam mâna să se ridice. Cam de prin clasa a cincea, începusem să mă bat mereu cu copiii, să înjur și să chiu­lesc de la școală. Până când l-am întâlnit pe părintele. El mi-a spus că am cap, dar că nu vreau să-l folosesc. Și m-a chemat la cor. Mi-a plăcut foarte mult. Când cânt, capăt încredere în mine. Mă simt mândru că sunt dobrogean, cântecele mă leagă de țara asta și îmi dau încredere în viitor”. Deși e doar în clasa a zecea, Valentin Lupașcu e un munte de om, dar cu mișcări blajine. „Dacă nu era părintele, eu nu terminam opt clase, deși mama și tata mi-au spus mereu, să mă țin de carte, că voi avea parte. Dar nu mă țineam. După ce am venit la repetițiile corului, am început să vin și la biserică, în fiecare duminică, și așa, încet, încet, m-am schimbat. Mi-am dat seama că sunt rău și am simțit că vreau să mă fac mai bun la suflet, să mă apropii de oa­meni. Părintele mi-a sugerat să dau la seminar, că mă va ajuta să mă schimb. Și așa a fost. Am dat și acum sunt la seminarul teologic «Sfântul Ioan Casian» din Tulcea. Spun cu cugetul liniștit că pă­rintele mi-a schimbat viața”.

Părintele Alexandru a fost un copil ca toți alții, năzdrăvan, înnebunit după fot­bal. Voia să ajungă un jucător ce­lebru, la asta visa ziua și noap­tea. Când a primit cadou de la ai lui o pereche de ghete cu cram­poa­ne, de fericire, a dormit încălțat cu ele câteva zile. La fel și când a primit un echipament complet de la naționala Româ­niei. „Când am primit ghetele cu crampoa­ne, era Campiona­tul Mondial. Trei zile nici nu am ieșit din casă. Am stat îmbrăcat în echi­pamentul naționalei, cu ghetele cu crampoane în picioa­re, ui­tându-mă la toate meciu­rile. Cred că fotbalul era religia mea. Deși mă rugam, nu-L înțe­legeam pe Dumnezeu”, spune părintele. Ca să și-L apropie, Domnul i-a trimis un sol, o bă­trână, care ținea pan­garul bise­ricii în sat. „Tanti Bița mi-a vor­bit de sfinți toată copilăria mea. Îi rupsesem poar­ta, îi spărsesem geamurile cu mingea, dar nicio­dată nu s-a supărat pe mine. Îmi vorbea și mereu de Dumnezeu, deși eu îi spuneam să mă lase cu sfinții ei. Tanti Bița era, de fapt, un mare teolog, spun asta cu mâna pe inimă, cunoștea foarte bine Sfân­ta Scriptură și Viețile Sfinților, deși nu știu dacă avea cinci clase. Și ea mi-a spus, odată: «Măi, mamă, tu trebuie să te rogi. Că pe Dumne­zeu îl vei vedea altfel, dacă te vei ruga». Nu am băgat-o în seamă. Eu am crescut până la 14 ani la sat, în Ulmu, din județul Brăila. În primii ani de școală, am visat că voi ajunge un mare fotba­list, că voi juca la echipe importante. N-am mai ajuns, pentru că la 11 ani, Dumnezeu mi-a trimis o încercare – în joacă, m-am urcat într-o căruță cu fân și am căzut rău de tot. Mi s-au deplasat două vertebre de la coloană și așa am ajuns de pe teren în pat. Mă chinuiam foarte tare, aveam dureri cumplite. Devenisem a­proa­pe un infirm. Doctorii i-au spus mamei că bine nu voi mai fi niciodată, că nu voi mai fi cum am fost.

Țin minte ca azi: stăteam întins tot timpul pe o bucată de scândură, pentru că doctorii îmi recomandaseră, să dorm pe ceva tare. Mă chinuiam cumplit, dar în durerile acelea, am avut un vis minunat. Am simțit o mângâiere. Credeam că e ma­ma, dar, când am deschis ochii, am văzut o fe­meie care m-a luat de mână, aju­tându-mă să mă ridic. «Iată, poți să mergi!», mi-a spus. Nu știam cine este, dar am simțit un fior, din creștetul capu­lui și până-n tălpi. Când m-am trezit, nu mă mai durea nimic. Am fost la me­dici, ei s-au mirat și au spus că sunt bine. Mă vindeca­sem! Când am mai mers pe la tanti Bița, în cămăruța ei, plină de icoane, am văzut una în care am recunoscut-o pe sfânta din vis. Era cuvioasa Parascheva! Așa L-am desco­perit eu pe Dumne­zeu. Am înțeles că fără El nu poți să faci nimic. Îmi e greu să vă spun în cuvinte ce am trăit atunci, dar ajungi să simți că Domnul e cu tine și că alături de El sunt toți sfinții Lui”.

De atunci, ceva s-a rupt în inima ștrengarului care rupea maidanul satului. Rămăsese același copilan­dru zglobiu, iubea fotbalul, dar întâlnirea i-a înfiripat în inimă un dor. S-a apropiat de bise­rică și de preotul din sat și a început să citească psalmii în strană. I-a plăcut. În clasa a VIII-a, a venit acasă și a spus simplu: „Mamă, eu o să dau la seminar!”. „Ce să faci tu acolo? Crezi că îi pri­mesc pe toți zăpăciții ca tine? Mă faci de rușine!”. Dar l-au primit.

La terminarea facultății de teologie, părintele Alexandru a cerut să fie hirotonit. A fost fixată ziua și biserica, dar a intervenit ceva neprevăzut, și epis­copul a amânat hirotonirea. Avea să fie primit în rândul slujitorilor alta­rului după o săptă­mână. S-a în­tâmplat pe 14 octombrie, chiar de ziua Sfintei Parascheva, în­tr-o bise­rică purtând hramul sfin­­tei. Și, printr-o coincidență inexplica­bilă, azi slujește în bi­se­rica din Dăeni, care are hra­mul Sfintei Paras­cheva! „Sfânta Parasche­va este permanent lân­gă mine, chiar acum, când dau acest inter­viu, sunt convins de asta. Știu că îmi este cea mai bună prietenă și cel mai bun sfătuitor. Și mai știu că nu mă va lăsa ni­ciodată, iar la final, mă va duce de mână dincolo”.

Cartea „facerii”

Enumăr rapid „lucrarea” pă­rintelui Alexandru: corala „Nihil Sine Deo”, prin care au trecut până acum peste 100 de copii, un ansamblu de dansuri populare, un teatru popu­lar, un mic muzeu al satului, cu veșminte, scoarțe și mobilă străveche, adunate de la săteni, plus multe alte proiecte, prin care părintele îi ajută pe sărmani. Toate au nume de zicători: „Dăruind vei dobândi”, o acțiune prin care copiii săraci primesc o masă caldă la biserică, „Fă rai din ce ai” – renovarea caselor vechi, ale celor sărmani, „Lada cu bunătăți”, o cutie în curtea școlii, cu pachețele cu dulciuri pentru elevi, „Dăruiește viață”, ajutor pentru mamele sărmane, ca să nu avorteze copiii pe care nu i-ar putea întreține. Toate acestea în doar nouă ani de când a fost hirotonit preot. Să mai scriu și că a renovat complet biserica din sat, că a scris o monografie documentată a ei și că lucrează la temeliile unui nou așezământ. Părintele Balaban a înțeles un lucru fundamental: dragostea de oa­meni, atunci când se împarte, nu se împuținează, ci se înmulțește. „Tot ceea ce am făcut nu am făcut singur, ci cu oamenii din jurul meu. În sufletul meu e un zbucium permanent, pentru că în zilele noas­tre, nu se mai promovează, nici tradiția, nici cul­tura, nici conștiința națională, nici măcar limba română. Dar am credința tare, că vom reuși să facem ceva în lume, deși foarte greu. Avem de înfruntat, inclusiv mentalitățile părinților, care, uitându-se zilnic la televizor, iau de acolo modele de viață greșite. Am ajuns campioni la promovarea culturii altora și la uitarea tradițiilor noastre. Oamenii sunt într-o fugă către nicăieri. Dar eu mă străduiesc să nu mă schimbe lumea pe mine, ci să o schimb eu pe ea. Să stăpânesc lucrurile, nu să mă las stăpânit. Dacă mergi mereu înainte cu Dumnezeu, reușești. Important este să vrei. Am un singur dor – ca atunci când voi pleca din această lume, să îi văd pe cei din jurul meu, din parohia mea, feri­ciți. Atunci voi putea muri li­niștit, că am lăsat în urma mea o bogăție nepieri­toare”.

Dacă vreți să contribuiți la lucrarea pă­rintelui Alexandru Balaban, puteți tri­mite un ajutor în contul Asociației „Sfânta Maria – ocrotitoarea celor necăjiți”.

Cont: RO18RZBR0000060018201343 deschis la Raiffeisen Bank Tulcea