„Dacă vrem să dovedim existența vieții extraterestre, trebuie să devenim arheologi spațiali”

– Astrofizicianul de renume internațional, profesorul AVI LOEB de la Universitatea americană Harvard, este convins de existența civilizațiilor extraterestre, spre jena maximă a colegilor săi –

Avi Loeb are 59 de ani și este profesor de astrofizică la Harvard. Din 2017, când un obiect, pe care el și asistenții săi l-au botezat «’Oumuamua», a trecut pe lângă soare, cer­cetătorul a simțit că are o misiune. El vrea să de­monstreze existența vieții extraterestre. În noua sa carte, „Extraterestru”, Loeb susține că «’Oumua­mua» nu este un asteroid oarecare, ci un obiect zbu­rător interstelar. O afirmație primită cu entuziasm de opinia publică, dar cu zâmbete ironice, de cercu­rile științifice. Preluat de pe televiziu­nea germană, interviul care urmează a fost realizat în vara acestui an.

„Luna este un sit arheologic extraterestru”

– Domnule profesor Loeb, mai întâi cea mai importantă întrebare: suntem singuri în univers?

– Nu cred, nu. Numai în Calea Lac­tee există peste zece miliarde de pla­nete care au proprietăți fizice similare cu cele ale Pământului. În întregul univers, asta corespunde cu un număr de planete echivalent cu zece la pute­rea 21, pe care ar trebui să fie posibilă măcar viața microbiotică – adică pe mai multe planete decât grăunțele de nisip de pe toate plajele pământului. În ceea ce privește problema vieții inteligente, aceasta depinde de multe necunoscute. De aceea spun me­reu: să observăm! Ne-am născut în acest univers și acum stăm pe această scenă ca niște actori, cărora nu li s-a spus în ce fel de piesă joacă. Totuși, întru­cât scena este mult mai mare decât noi, ar trebui să fim conștienți că în niciun caz nu jucăm un rol principal.

– Despre ce este vorba, în marele teatru cos­mic?

– Nu despre noi, în orice caz. Dar dacă vrem să știm ce piesă se joacă, o formulă ar fi să ne apucăm să-i căutăm pe ceilalți actori.

– A doua cea mai importantă întrebare: ar trebui să fim liniștiți sau foarte îngrijorați?

– Înainte de toate, ar trebui să fim curioși. Sunt sigur că dacă gă­sim alte civilizații în spațiu, putem învăța foarte multe de la ele.

– Credeți cu adevărat că ne vom întâlni cu extratereștii în tim­pul vieților noastre?

– Nu. Cu toate acestea, pornesc în mare măsură de la premisa că vom putea găsi aparatură, adică echipamente ale altor civilizații, pe care le vom putea folosi pentru a dovedi existența vieții extrateres­tre.

– Asta înseamnă că ne vom concentra de acum înainte asupra rămășițelor pe care le-au lăsat ex­tratereștrii în urmă?

– Da, mai ales că majoritatea echipamentelor au o vechime de miliarde de ani și, prin urmare, vor fi probabil nefuncționale când le vom găsi.

– Unde ați căuta?

– Din acest punct de vedere, Luna este ca un muzeu. Tot ce cade pe ea rămâne acolo. Nu există o atmosferă care să descompună lucrurile și nici activitate geologică. Dacă ar fi să revenim pe Lună, ar trebui să o privim ca pe un sit arheologic.

„Ceea ce vedem este doar vârful icebergului. Există o mulțime de material ținut sub cheie „

– Președintele Barack Obama a confirmat la televizor existența așa-nu­mite­lor „fenomene aeriene neidenti­ficate”. Cum comentați?

– Președintele a spus: „Ade­vărul este că există înregistrări ale unor obiecte pe cer despre care nu putem spune exact ce sunt… Nu putem explica cum se deplasează”. Apoi a zis: „Când eram proaspăt instalat în funcție, am întrebat direct dacă există un laborator în care ținem extra­tereștri și nave spațiale”. Iar el nu e singurul care vorbește pe această temă. La fel au făcut și fostul director al CIA, James Wool­sey, și alți oficiali. Există o mulțime de materiale, adică de date, care sunt ținute sub cheie. Și când îi aud pe acești oameni, în care am încre­dere, vorbind despre datele respective, asta poate însemna că e într-adevăr vorba despre obiecte care există cu adevărat. Și atunci rămân trei posibilități: prima e că ar putea fi ceva legat de atmosferă, adică un proces natural. A doua posibilitate ar fi ca aceste obiecte să fi fost produse de puteri militare, precum China sau Rusia, care sunt cu mult superioare Americii. Sau a treia posibilitate este ca originea lor să fie una extraterestră. E o variantă care poate provoca fiori.

– Cum ar trebui să procedăm în continuare?

– Eu propun ca cele mai bune telescoape și in­strumente să fie ațintite în aceeași direcție. De înda­tă ce descoperim ceva neobișnuit, încercăm să co­lectăm cât mai multe date cu putință. Că doar cerul nu este supus secretizării!

„Perioada pandemiei a fost cea mai productivă din viața mea”

– Ați crescut la o fermă din Beit Hanan, în Israel. Cum ați descrie această experiență?

– A fost grozav. Eram una cu natura, făceam mult sport și aveam voie să conduc tractorul în sat și sus pe munți, să stau acolo ore în șir, să citesc și să mă gândesc. Complet netulburat, era minunat.

– Ați avut prieteni în copilărie?

– Firește. Dar întotdeauna m-am simțit mai atras de natură decât de oameni. Probabil că nu sunt cea mai sociabilă ființă – motiv pentru care perioada pandemiei a fost de altfel cea mai productivă din viața mea. Când mergeam la ora 5 dimineața să fac jogging, întâlneam în calea mea rațe, păsări, iepuri și curcani; iar apoi puteam scrie și gândi netulburat.

– În copilărie, ați văzut în direct la televizor cum a decurs aselenizarea?

– Oh, da! A fost un eveniment remarcabil: pen­tru prima dată, omenirea a avut ambiții dincolo de Pământ.

– A existat un moment care v-a convins de existența unei civilizații extraterestre?

– Când am descoperit «’Oumuamua», pe 19 oc­tombrie 2017, pentru mine a fost un moment revela­tor. Mi-a fost brusc cât se poate de clar: dacă vrem să dovedim existența vieții extraterestre, trebuie să devenim arheologi spațiali, să căutăm rămășițe.

– De ce nu a funcționat asta până acum?

– Pentru că timp de 70 de ani, ne-am concentrat pe detectarea undelor radio. Însă asta presupune un interlocutor, altfel este zadarnic, ca și când cineva ar încerca să efectueze un apel telefonic către spa­țiul cosmic.

„OZN-urile țin de știință, nu de politică”

– Doctorul Jacques Vallée, omul de știință care l-a inspirat pe Steven Spielberg să realizeze filmul „Întâl­nire de gradul trei”, a intervievat timp de decenii martori oculari, a strâns artefacte și a creat final­mente prima bază de date OZN. El însuși a vorbit despre asta în 1978, în fața membrilor Organizației Națiunilor Unite.

– Haideți să distingem între două aspecte. Pe de o parte avem astrono­mia, care ne ajută să studiem obiecte interstelare, precum «’Oumuamua», care se deplasează în spațiul cosmic, departe de planeta noastră și în afara atmosferei noastre, iar pe de altă parte avem OZN-uri sau FZN-uri („fenomene zburătoare neidenti­fi­cate”– n.r.), care au fost observate în interiorul atmosferei noastre și care este posibil să ne supravegheze. A­cestea sunt două procese complet diferite, cu semne prevestitoare și consecințe total diferite. În ambele cazuri, trebuie să ne formăm o părere numai pe baza dovezilor, iar ele să fie co­mentate de știință. În niciun caz nu văd acest lucru ca fiind o misiune a mediului politic. Cine vrea cu adevărat să demonstreze dacă un OZN este un OZN, are nevoie de un zmeu și de o cameră foar­te bună sau de o dronă pentru a înregistra date incontestabile, de înaltă calitate – și nu de ajutorul Națiunilor Unite.

„Minunile nu intră în sfera noastră de activitate”

– Ce părere aveți despre toate presupusele măr­­turii ale celor care susțin că au fost răpiți și iradiați la bordul unei nave spațiale?

– Chiar și cu toată bună­voința, mi-e greu să-mi ima­ginez așa ceva. Relatările mar­torilor oculari mi se par de asemenea prea neștiinți­fice. Minunile nu intră în sfe­ra noastră de activitate. Unul dintre pilo­nii cunoașterii știin­țifice presupune ca fie­care rezul­tat să reziste unei investigații științifice repe­tate. Ele trebuie să se înca­dreze într-o structură lo­gică și să fie reproductibile. Con­form standardelor mele știin­țifice, declarațiile unei singure persoane nu sunt su­ficiente.

– Și ce spuneți de credibilitatea a peste 100 de copii, care ar fi văzut sau mai degrabă trăit, într-o dimineață din 1994, același lucru, în curtea unei școli din Ruwa, Zimbabwe?

– Nu știu, concret, la ce vă referiți, dar 100 de afir­mații sunt mult mai bune decât una singură. Ce s-a întâmplat acolo?

– În acel loc ar fi aterizat mai multe OZN-uri, iar dintr-unul dintre ele, mare, cu reflexii argintii, ar fi coborât chiar și un omuleț. Copiii au declarat la unison că acesta avea ochi mari, asemănători unei insecte, o față în formă triunghiulară și un fel de costum de scafandru. Dar povestea merge și mai departe. Când elevii au fost apoi chestionați de unii dintre cei mai buni specialiști în psihologie infantilă de la acea vreme, între care se număra inclusiv un coleg al dvs. de la Harvard, cu privire la eveni­men­tele petrecute, cei mai mulți dintre ei și-au amintit de un mesaj pe care l-ar fi trans­mis micuța făptură: oamenii ar trebui să protejeze natura și Pă­mântul. Tehnologia ar repre­zen­ta apusul civilizației noastre.

– În regulă, asta e romantic, este fascinant și este foarte inte­resant. Dar din păcate, n-are niciun fel de valoare ca dovadă științifică.

– Vă rog să numiți cea mai bună dovadă științifică a exis­tenței vieții extraterestre.

– Vă pot oferi un singur indiciu: «’Oumuamua», obiectul cosmic observat de mine și de studenții mei. Este semnificativ diferit de orice rocă, de aste­roizi sau comete. Și poate fi observat permanent.

– Ce părere aveți despre faptul că majoritatea presupuselor apariții OZN au fost sesizate în apro­pierea unor baze militare? Atât în America, cât și în Germania sau în Marea Britanie.

– În această privință există două posibile ex­plicații. Prima este legată de spionaj, întrucât majo­ri­tatea acestor baze aveau de-a face cu tehnologia nucleară. Sau, a doua posibilitate: dotările militare sunt mai bine păzite cu ajutorul senzorilor, deci sunt capabile să audă și să vadă mai multe.

– Sunt consemnate astăzi mai multe apariții OZN decât înainte?

– Există în mod clar mult mai multe obiecte care le caută: telefoane mobile, drone, camere de supra­veghere ale clădirilor, camere private de suprave­ghere.

„Dacă aș fi extraterestru, nu i-aș considera pe oameni tocmai inteligenți”

– Credeți că suntem zilnic monitorizați?

– Asta ar trebui să descoperim. În orice caz, dacă există cu adevărat extratereștii, sunt interesați de noi doar marginal.

– De ce?

– Pentru că nu suntem deosebit de interesanți. Dacă aș fi extraterestru, nu i-aș considera pe oameni tocmai inteli­genți. În fond, ne distrugem destul de consecvent planeta și deținem arme de distrugere în masă. Dacă o ținem tot așa, nu mai dispunem decât de câteva secole înainte să se termine totul.

– În cine aveți mai multă încre­dere: în inteligența umană, artificială sau extraterestră?

– Extraterestră. Pentru că citesc în fiecare zi știrile și văd toate greșelile pe care le fac oamenii. În cartea mea, „Extraterestru”, scriu despre Winston Churchill, în 1939, și despre resursele care au fost irosite în al Doilea Război Mondial. Dacă i-am fi urmat viziunea și am fi dedicat exact aceleași resurse căutării vieții extraterestre, acum am fi mai aproape de găsirea unor răspunsuri. Provocările cu care se confruntă în prezent umanitatea sunt globale. Asta se vede și în privința pandemiei: ceva ce s-a în­tâmplat în Wuhan are consecințe în întreaga lume. Dacă autoritățile chineze i-ar fi împărtășit comu­ni­tății științifice ce s-a întâmplat la Wuhan, în întreaga lume ar fi putut fi salvate vieți.

„Nu este nimic mai rău decât colegii mei care nu îndrăznesc să gândească în afara zonei lor de confort”

– În cazul că i-am întâlni, cum ar fi extra­tereștrii cu noi, prietenoși?

– Există două opțiuni: fie sunt prietenoși, fie nu. De aceea trebuie să procedăm cu prudență: din pă­cate, deocamdată nu suntem destul de atenți și nici suficient de isteți.

– De ce nu?

– Pentru că emitem unde radio de peste un secol. Dacă în limita a o sută de ani lumină ar exista o altă civili­zație cu telescoape radio ca ale noastre, ea știe deja des­pre noi. Dacă ar trimite ra­chete ca ale noastre, pentru stabilirea contactului, ar fi ne­voie de un milion de ani pentru ca ele să parcurgă o sută de ani lumină. Desigur, dacă ar avea aparate mai bune, ar fi mai rapide. Poate că sunt deja aici.

– Marte pare să dea aripi imaginației noastre. Dar cât de locuibilă este de fapt?

– Cea mai mare problemă legată de Marte este că radia­țiile cosmice sunt atât de pu­ternice, încât afectează fatal celulele nervoase, astfel că am muri într-un an. Pentru a supraviețui pe Marte, ar tre­bui să construim o infrastruc­tură în subteran sau una de un tip diferit, care să ne protejeze. Pe pământ avem atmosfera, un câmp mag­netic care ne oferă protecție. Pe Marte, aceste lucruri lipsesc. În asta constă și observația mea cri­tică la adresa unora ca Elon Musk sau Jeff Bezos: ei nu au luat în considerare componenta medicală.

– Credeți că vom ajunge cândva, în apro­ximativ 100 de ani, să trăim permanent în spațiu?

– În mod cert! Știți, omenirea a părăsit jungla africană acum aproximativ 100.000 de ani, iar acum trăim în orașe și blocuri – un mediu complet diferit de junglă. Tranziția a durat mult, dar astăzi ne simțim confortabil în apartamentele noastre din oraș. Și cred că trecerea de la un apartament de oraș la un oraș în spațiu va fi cu mult mai scurtă. Pentru că efortul de adaptare este mult mai mic.

– Ce anume sperăm noi, oamenii, să găsim în spațiu, ce Pământul nu ne poate oferi?

– Foarte multe. De exemplu, mineralele pre­țioase pe care nu le avem pe Pământ. Poate că în spațiu există în cantități mai mari. Sau aur și uraniu, elementele grele, despre care astronomia știe acum că se formează atunci când două stele neutronice se ciocnesc. Celălalt lucru pe care îl putem găsi în spațiu este stabilitatea. Pentru că dacă ar fi să existe o catastrofă pe Pământ, am putea construi o plat­formă mobilă, care să ne poarte într-un loc locuibil. Propulsia ar putea fi asigurată de un reactor nuclear. Există o serie întreagă de lucruri pe care le-am pu­tea face în spațiu.

– Ce loc v-ar atrage dacă ați putea călători în spațiu, iar timpul nu ar reprezenta o problemă?

– În apropierea unei găuri negre, cu siguranță.

– Ce v-ar lipsi cel mai mult dacă ar trebui să părăsiți planeta noastră?

– Natura. Frumusețea animalelor și a plantelor. Oamenii nu mi-ar lipsi atât de mult.

– Ce ați lua cu dvs.?

– Nimic. Aș avea desigur nevoie de ceva de scris pentru a-mi înregistra amintirile, dar poate că nici măcar asta nu mi-ar trebui. M-ați putea băga într-o celulă goală de închisoare și tot aș mai avea ani de zile ceva de făcut.

„Se învârtea și avea forma unei clătite”

– În noua dvs. carte, „Extraterestru”, argu­mentați că «’Oumuamua», corpul ceresc de forma unui trabuc spațial pe care l-ați descoperit și care zboară prin sistemul nostru solar, a fost primul obiect zburător interstelar observat. Vâlva iscată în jurul «’Oumuamua» a fost uriașă: internetul a luat foc de la descoperirea lui. Cum ați devenit de fapt atent la «’Oumuamua»?

– Ori de câte ori este descoperit un obiect spațial nou, apare o informație, înainte ca el să fie mențio­nat într-o publicație științifică. Datele legate de «’Oumuamua» erau fascinante. O săptămână mai târziu, am avut o întâlnire cu Yuri Milner, un antre­prenor din Silicon Valley. Am vorbit despre acest obiect ciudat din ceruri și am decis, în entuziasmul curiozității, să îl examinăm cu radiotelescoapele la care Yuri avea acces. Obiectul avea mărimea unui teren de fotbal, se învârtea și avea forma unei clătite, ceea ce este destul de neobișnuit. E cert că nu a fost vorba nici de o cometă. Singura explicație la care m-am putut gândi a fost că lumina soarelui împingea obiectul. Deci, naviga cu energie solară. Întrebarea sună deci în felul următor: cine a produs «’Oumuamua»? În cartea mea menționez multe alte anomalii.

– Unde se află «’Oumuamua» acum?

– Știm în ce direcție s-a deplasat, dar nu mai putem să îl observăm decât în condiții foarte grele.

– Împreună cu Stephen Hawking ați fondat odinioară „Black Hole Initiative”. Ce credeți că ar fi spus Hawking despre teoria dvs. vizând un vizitator interstelar?

– Știu că a fost fascinat de posibilitatea exis­tenței civilizațiilor extraterestre. Cu toate acestea, el a insistat mereu că nu ar trebui să facem atât de multă gălăgie – pentru că nu putem evalua intențiile vizitatorilor și, prin urmare, riscul implicat.

– Ce spun colegii dvs. fizicieni de la Harvard despre acest episod?

– Îl ignoră complet.

– Nu există chiar nimeni în plan internațional care să se gândească la întrebări ca acelea la care ați răspuns?

– Nu.

– De de nu?

– Pentru că riști să fi ridiculizat. Dar poate că asta se va schimba acum.

Traducere și adaptare