– De curând s-a încheiat la Timișoara cea de-a 41-a ediție a „Festivalului Dramaturgiei Românești”. Despre acest eveniment atât de important în peisajul cultural de la noi și despre cum a remodelat pandemia omul și arta am vorbit cu Ada Lupu Hausvater, manager al Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Timișoara –
„Artele spectacolului sunt într-o schimbare incredibilă”
– Festivalul vostru are o tradiție frumoasă…

– Da, „Festivalul Dramaturgiei Românești” este la ediția cu numărul 41. Prima ediție a fost în 1980. Mi se pare extraordinar că un eveniment dedicat textelor de teatru românești și spectacolelor montate pe aceste texte are loc de 41 de ani, neîntrerupt, la Timișoara. Între timp, a fost îmbogățit cu o nouă componentă, un frate mai tânăr, dacă vreți, „FEST”, Festivalul European pentru Artele Spectacolului. Este firesc să ne repoziționăm într-un context internațional foarte activ și foarte dinamic, chiar acum, când artele spectacolului sunt într-o schimbare incredibilă la nivel mondial.
– Anul trecut ați făcut festivalul în aer liber, pentru că așa a impus pandemia, dar anul acesta, ați avut norocul de a face festivalul în sălile teatrului, cu doar puțin timp înainte ca Timișoara să intre iar în scenariul roșu.
– A fost absolut minunat că am putut să ne regăsim cu publicul nostru în săli, pentru că asta înseamnă teatrul: o experiență comună. Ne-am dorit foarte mult și, din fericire, am reușit să refacem acest sentiment al comuniunii și al comunicării dintre spectator și actor, acești doi subiecți ai actului artistic, care mai bine de un an jumate au stat izolați și, iată că acest lucru se petrece din nou. Teatrele din Timișoara s-au închis din nou. Să sperăm că nu pentru multă vreme. Oamenii au trăit și încă mai trăiesc sentimentul cumplit de frică, de panică, de neîncredere. Perioada festivalului a reprezentat un început în care noi am încercat să repornim motoarele.
„Fiecare secundă de viață trebuie prețuită și exploatată”
– Crezi că ne-a schimbat pandemia pe noi, ca oameni?

– Pandemia aceasta ne-a oferit ocazia de a arăta cum suntem într-o situație complet neașteptată. Nu cred că ne-a schimbat, ci că a scos la lumină ceea ce avea fiecare doar pentru el. Spre surprinderea noastră, am văzut la unii reacții la care nu ne-am fi așteptat. A fost o situație ieșită din comun această pandemie mondială, pe care umanitatea nu a mai experimentat-o de câteva sute bune de ani. Iar la vremea respectivă, molimele erau cu totul altfel primite. Acum, toată lumea comunică, toată lumea vorbește, ia legătura cu toată planeta în orice secundă, sentimentul că totul este foarte grav e foarte puternic.
– A schimbat pandemia și teatrul?
– Teatrul nu cred că s-a schimbat. Teatrul și-a exersat în continuare rolul lui fundamental: activitate spirituală, culturală, educativă, umană, afectivă. Noi am lucrat și în pandemie, cu actorii pe scenă și transmisie live pe online, am continuat să montăm, să repetăm, să jucăm. Am realizat astfel că fiecare secundă de viață trebuie prețuită și exploatată. Cred că dacă am învățat cu toții ceva din lecția pandemiei este că imprevizibilul este uriaș, că poate apărea în orice secundă și punctul de stabilitate este ceea ce faci acum și aici. Așteptare, amânare, cuvinte dintr-astea care te poziționează în defensivă sau în pasivitate ar trebui, pe cât este cu putință, eliminate din vocabular sau utilizate din ce în ce mai puțin, pentru că, de fapt, confortul nostru vine din ceea ce facem, nu din ceea ce nu facem. Nu mai este timpul în care să amânăm pe mâine ce putem face azi.
„Să înveți să iubești este un lucru fundamental”
– Multe dintre spectacolele din festivalul vostru erau pe texte care se refereau la familie, la relațiile dintre părinți și copii. Crezi că pandemia a fost și un timp al regândirii și reașezării noastre sufletești?
– Da, am regăsit în aceste vremuri tulburi nevoia de familie, nevoia de rădăcini, nevoia de semințele puse în noi din copilărie, de identitate, de afecțiune. O familie înseamnă mamă, tată, copii, bunici, relații de iubire, relații de parteneriat, dorința de a avea pe cineva alături. Nevoia de a nu te simți singur. Pandemia este o încercare afectivă foarte puternică, din care umanitatea întreagă a avut de învățat. Pandemia a fost (și încă este) un duș extrem de rece pentru a trezi planeta din confortul materialist și egoist al lui „totul ni se cuvine nouă și numai nouă” și al lui „oricât am avea de mult, tot e prea puțin pentru noi”. Sper ca despre acest lucru să-și fi dat seama cei care nu îl știau deja, pentru că sunt o mulțime de oameni care au conștientizat asta tot timpul. Poate că unii chiar nu au datele sufletești necesare să înțeleagă. Dar, pentru toți ceilalți, să înveți să iubești, să înveți să fii alături de familia ta și de oamenii din jur este fundamental.
– Timișoara va fi Capitală Culturală Europeană. Ați început deja pregătirile?
– Timișoara este un șantier de ani buni. Se lucrează la fața orașului. „Capitala Culturală Europeană” s-a mutat în 2023. Se lucrează, ceea ce e foarte bine. Aș opta, ca cetățean al României, pentru ideea de a se lucra pentru binele societății tot timpul, și nu doar pentru un eveniment. Mi-aș dori să ne pregătim nu numai pentru „Capitala Culturală” din 2023, ci și pentru ceea ce va urma după aceea. Ca cetățean român, mi-aș dori să existe un proiect de țară, care să cuprindă planuri de dezvoltare socială, culturală, economică și o preocupare reală față de oameni, o preocupare sinceră și transpartinică. Pe vremuri, la economie politică învățam că: „Politicul determină economicul și economicul determină politicul.” Or, acum, politicul determină totul. Și economia, și cultura, și învățământul, totul se supune politicului. E adevărat că oamenii de bună credință votează principii constructive, dar din urnă iese un politician, cu un nume și un CNP, și rămâne de văzut dacă acest nume, cu CNP-ul aferent, își mai amintește, după ce a ajuns la putere, de principiile pentru care a fost ales.
– Clădirea-simbol a Revoluției, Opera din Timișoara, unde funcționează și Teatrul Național, și cel Maghiar, și cel German, este și ea în schele.
– Da, se lucrează la fațadă de un an și ceva, dar când se va consolida întreaga clădire nu știm încă. Noi ne-am dori foarte mult să se refacă această clădire-simbol. Sunt foarte multe clădiri cu încărcătură spirituală în Timișoara, iar orașul are o energie și o vibrație aparte.
„Tinerii trebuie să pună întrebări și să ceară răspunsuri”
– Ești regizor de teatru, dar și conferențiar la Facultatea de Teatru din Timișoara. Cum lucrezi cu studenții? Mai seamănă tinerii de azi cu cei de ieri?

– Mă gândesc mult și mă pregătesc pentru întâlnirile cu studenții mei. Am întotdeauna emoții. Încerc mereu să îi provoc, să nu-și închidă ușile minții și sufletului. Să caute, să întrebe. Profesia noastră este o formulă de a gândi. O formulă pe care trebuie să o înveți, acel „cum” se învață. Îi provoc să fie curioși și prezenți, chiar dacă lumea în care trăiesc, rece și indiferentă, pare să nu te audă și nu îți răspunde chiar și atunci când pui întrebări. Și atunci, tinerii noștri nu mai întreabă, de teamă că nu li se răspunde. Asta este foarte grav. Eu cred că ei trebuie să pună întrebări și să ceară răspunsuri, chiar dacă lucrul ăsta va enerva. În momentul în care nimeni nu mai întreabă, pe motiv că oricum nu primește răspuns, societatea se închide. Iar asta nu este de acceptat. Îi îndemn să citească și să caute tot timpul. Să nu se așeze într-o formă convenabilă. Să lupte continuu cu inerția.