ADA LUPU HAUSVATER (Regizor și director al Teatrului Național din Timișoara): „Ce ne-a învățat pandemia? Că imprevizibilul ne poate schimba viața oricând”

– De curând s-a încheiat la Timișoara cea de-a 41-a ediție a „Fes­ti­va­lului Dramaturgiei Românești”. Despre acest eveniment atât de im­portant în peisajul cultural de la noi și despre cum a remodelat pandemia omul și arta am vorbit cu Ada Lupu Hausvater, manager al Teatrului Na­țio­nal „Mihai Eminescu” din Timișoara –

„Artele spectacolului sunt într-o schimbare incredibilă”

– Festivalul vostru are o tradiție frumoasă…

– Da, „Festivalul Dramaturgiei Românești” este la ediția cu numărul 41. Prima ediție a fost în 1980. Mi se pare extraordinar că un eveniment dedicat textelor de teatru românești și spectacolelor mon­tate pe aceste texte are loc de 41 de ani, ne­în­tre­rupt, la Timișoara. Între timp, a fost îmbogățit cu o nouă componentă, un frate mai tânăr, dacă vreți, „FEST”, Festivalul European pentru Artele Spec­tacolului. Este firesc să ne repoziționăm într-un context internațional foarte activ și foarte dinamic, chiar acum, când artele spectacolului sunt într-o schimbare incredibilă la nivel mondial.

– Anul trecut ați făcut festivalul în aer liber, pentru că așa a impus pandemia, dar anul acesta, ați avut norocul de a face festivalul în sălile teatrului, cu doar puțin timp înainte ca Timișoara să intre iar în scenariul roșu.

– A fost absolut minunat că am putut să ne re­găsim cu publicul nostru în săli, pentru că asta în­seamnă teatrul: o experiență comună. Ne-am dorit foarte mult și, din fericire, am reușit să refa­cem acest sentiment al comuniunii și al comu­nicării din­tre spectator și actor, acești doi subiecți ai ac­tului artistic, care mai bine de un an jumate au stat izolați și, iată că acest lucru se petrece din nou. Teatrele din Timișoara s-au închis din nou. Să spe­răm că nu pentru multă vreme. Oamenii au trăit și încă mai trăiesc sentimentul cumplit de frică, de panică, de neîncredere. Perioada festivalului a re­pre­­zentat un început în care noi am încercat să re­pornim motoarele.

„Fiecare secundă de viață trebuie prețuită și exploatată”

– Crezi că ne-a schimbat pandemia pe noi, ca oameni?

– Pandemia aceasta ne-a oferit ocazia de a arăta cum suntem într-o situație complet neașteptată. Nu cred că ne-a schimbat, ci că a scos la lumină ceea ce avea fiecare doar pentru el. Spre surprinderea noastră, am văzut la unii reacții la care nu ne-am fi așteptat. A fost o situație ieșită din comun această pandemie mondială, pe care umanitatea nu a mai ex­perimentat-o de câteva sute bune de ani. Iar la vremea respectivă, molimele erau cu totul altfel pri­mite. Acum, toată lumea comunică, toată lumea vor­bește, ia legătura cu toată planeta în orice se­cun­dă, sentimentul că to­tul este foarte grav e foar­­te puternic.

– A schimbat pan­demia și teatrul?

– Teatrul nu cred că s-a schimbat. Teatrul și-a exer­sat în continuare rolul lui fundamental: ac­tivitate spirituală, culturală, edu­cativă, umană, afec­tivă. Noi am lucrat și în pan­demie, cu actorii pe scenă și transmisie live pe on­line, am continuat să mon­tăm, să repetăm, să ju­căm. Am realizat ast­fel că fiecare se­cundă de viață trebuie prețuită și ex­ploa­tată. Cred că dacă am în­vățat cu toții ceva din lec­ția pan­demiei este că im­pre­vizibilul este uriaș, că poate apărea în orice se­cundă și punctul de stabilitate este ceea ce faci acum și aici. Aș­teptare, amânare, cuvinte dintr-as­tea care te po­zițio­nează în de­fensivă sau în pasi­vi­tate ar trebui, pe cât este cu putință, eliminate din vo­cabular sau utilizate din ce în ce mai puțin, pen­tru că, de fapt, con­fortul nostru vine din ceea ce fa­cem, nu din ceea ce nu facem. Nu mai este timpul în care să amânăm pe mâi­ne ce putem face azi.

„Să înveți să iubești este un lucru fundamental”

– Multe dintre spectacolele din festivalul vos­tru erau pe texte care se refereau la familie, la relațiile dintre părinți și copii. Crezi că pandemia a fost și un timp al regândirii și reașe­zării noastre sufletești?

– Da, am regăsit în aceste vremuri tulburi ne­voia de familie, nevoia de rădăcini, nevoia de se­mințele puse în noi din copilărie, de iden­titate, de afecțiune. O familie înseamnă mamă, tată, copii, bunici, relații de iubire, relații de parteneriat, do­rința de a avea pe cineva alături. Nevoia de a nu te simți singur. Pan­demia este o încercare afectivă foarte puter­nică, din care umanitatea întreagă a avut de învățat. Pan­demia a fost (și încă este) un duș extrem de rece pentru a trezi planeta din con­fortul materialist și egoist al lui „totul ni se cuvine nouă și numai nouă” și al lui „oricât am avea de mult, tot e prea puțin pentru noi”. Sper ca despre acest lucru să-și fi dat seama cei care nu îl știau deja, pentru că sunt o mulțime de oameni care au conștientizat asta tot timpul. Poate că unii chiar nu au datele su­fle­­tești necesare să în­țeleagă. Dar, pentru toți ceilalți, să înveți să iubești, să înveți să fii alături de familia ta și de oamenii din jur este fundamental.

– Timișoara va fi Capitală Culturală Eu­ro­peană. Ați în­ceput deja pregătirile?

– Timișoara este un șan­tier de ani buni. Se lu­crează la fața orașului. „Ca­pitala Culturală Eu­ro­peană” s-a mutat în 2023. Se lucrează, ceea ce e foar­te bine. Aș opta, ca ce­tățean al României, pen­tru ideea de a se lu­cra pentru binele societății tot tim­pul, și nu doar pentru un eve­ni­ment. Mi-aș dori să ne pregătim nu numai pentru „Capitala Cultu­rală” din 2023, ci și pentru ceea ce va urma după aceea. Ca cetățean ro­mân, mi-aș dori să existe un pro­iect de țară, care să cu­prindă pla­nuri de dez­voltare socială, cultu­rală, econo­mică și o preocu­pa­re reală față de oameni, o preocu­pa­re sinceră și transpartinică. Pe vre­muri, la economie politică învățam că: „Politicul deter­mină econo­mi­cul și economicul determină politi­cul.” Or, acum, politicul deter­mi­nă totul. Și eco­nomia, și cultura, și în­vă­țământul, totul se supune po­liti­cului. E adevărat că oamenii de bună credință votează principii cons­­tructive, dar din urnă iese un po­li­tician, cu un nume și un CNP, și rămâne de văzut da­că acest nume, cu CNP-ul aferent, își mai amin­tește, după ce a ajuns la pu­tere, de principiile pen­tru care a fost ales.

– Clădirea-simbol a Revo­luției, Opera din Ti­mișoara, unde funcționează și Teatrul Național, și cel Maghiar, și cel German, este și ea în schele.

– Da, se lucrează la fațadă de un an și ceva, dar când se va con­solida întreaga clădire nu știm încă. Noi ne-am dori foarte mult să se refacă această clădire-sim­bol. Sunt foarte multe clădiri cu în­cărcătură spirituală în Timișoa­ra, iar orașul are o energie și o vi­brație aparte.

„Tinerii trebuie să pună întrebări și să ceară răspunsuri”

– Ești regizor de teatru, dar și conferențiar la Facultatea de Tea­tru din Timișoara. Cum lucrezi cu studenții? Mai seamănă tinerii de azi cu cei de ieri?

– Mă gândesc mult și mă pregătesc pentru întâlnirile cu studenții mei. Am întotdeauna emoții. Încerc mereu să îi provoc, să nu-și închidă ușile min­ții și sufletului. Să caute, să întrebe. Profesia noastră este o formulă de a gândi. O formulă pe care trebuie să o înveți, acel „cum” se învață. Îi pro­voc să fie curioși și prezenți, chiar dacă lumea în care trăiesc, rece și indiferentă, pare să nu te au­dă și nu îți răspunde chiar și atunci când pui în­trebări. Și atunci, tinerii noștri nu mai întreabă, de tea­mă că nu li se răspunde. Asta este foarte grav. Eu cred că ei trebuie să pună întrebări și să ceară răs­punsuri, chiar dacă lucrul ăsta va enerva. În mo­mentul în care nimeni nu mai întreabă, pe motiv că oricum nu primește răspuns, societatea se închide. Iar asta nu este de acceptat. Îi îndemn să citească și să caute tot timpul. Să nu se așeze într-o formă convenabilă. Să lupte continuu cu inerția.