* Amos Oz, „Aceeași mare”, traducere și note de Marlena Braester, Editura Humanitas Fiction (tel. 0723/68.41.94), 214 p.
Scriitorul israelian Amos Oz (1939-2018) a figurat mulți ani pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură. Pasionații de lectură care i-au citit romanele și eseurile traduse în vreo 40 de limbi (inclusiv la noi, în ampla serie de autor de la Humanitas) știu că îl merita. Dar mai știu și că, de când juriul Academiei Suedeze e atins de pandemia corectitudinii politice și în alegerile lui au pondere alte criterii decât valoarea literară, Amos Oz nu avea șanse. (Cred că acest Nobel pentru Literatură și-a pierdut din prestigiu și a rămas cel mai mare premiu doar pentru valoarea lui în bani.) L-am citit și îl citesc cu mare admirație pe scriitorul israelian pentru că, deși în vasta lui operă reflectă realitățile spațiului natal, fiecare carte a lui e deschisă spre semnificații general umane. Am constatat că, adesea, un romancier care scrie mult ajunge inevitabil să se repete. Amos Oz se reinventa de la un roman la altul, atât ca structură narativă cât și ca tipologie a personajelor cu perspective diferite, rămânând însă captivant-surprinzător prin poveștile intersectate.
„Aceeași mare”, publicat în original în 1999, e un roman cu totul special în bibliografia lui. Structurată în scurte capitole, care sunt tot atâtea poeme în proză, cartea e totuși un roman, a cărui epică avansează în flux și reflux de întâmplări, sentimente, emoții – o poveste „despre dragoste și întuneric” spusă în valuri de voci ale personajelor. Abolind linia de demarcație dintre proză și poezie, magia textului novator te duce pe curenții ei marini spre mituri din Vechiul Testament sau din Elada, apoi te întoarce pe plaja civilizației contemporane prin intermediul unor personaje de azi și al relațiilor dintre ele. Rezumată, povestea își pierde splendoarea poetică a textului atipic. Personajele principale cărora li se dă cuvântul sunt Albert Danon, un consilier financiar sexagenar a cărui soție, Nadia, a murit de curând de cancer, fiul lor, Rico, plecat într-o ascensiune solitară în Tibet, pentru a-și ostoi durerea pierderii mamei, iubita lui Rico, Dita, lăsată în grija lui Albert, și contabila vârstnică Bettine, care are o afecțiune specială pentru colegul ei. Pe lângă alte personaje secundare, intervine din afară, postmodern, în câteva capitole-versete, și Naratorul pentru care cuvintele au o bogăție de sensuri metaforice. „Ca un avar care a adulmecat zornăitul aurului”, cuvintele îi aprind inspirația și-i duc jocul spre alte piste. Erotismul e mereu prezent în relațiile dintre personaje, triunghiuri amoroase întretăiate într-o broderie fină, cu fire discrete de ironie, mai ales când e vorba de impulsurile sexuale ale vârstnicilor. Tatăl rămas acasă își urmărește cu gândul fiul în aventura lui periculoasă pe înălțimi, iar monologurile fiecăruia fac o punte peste talazurile aceleiași mări în care se varsă râuri de întâmplări. O mare care e viața, cu mărunțișurile și mărețiile ei și în care încap poveștile tuturor despre căutare și iubire, despre hazard și moarte, despre încredere și rătăcire, ba chiar și despre politică. La un moment dat Albert îi spune Naratorului: „În situația de față mulțimea urlă regele e gol și poate că din cauza asta copilul trebuie să strige altceva (…). Oricum zgomotul e mare, toată țara e numai urlete, jurăminte, amulete, surle și trâmbițe. Sau invers, sarcasm usturător: toată lumea acuză pe toată lumea. Personal cred că orice critică a problemelor publice trebuie să cuprindă până la douăzeci la sută denigrare, douăzeci la sută suferință și șaizeci – seriozitate chirurgicală. Altfel, cu toții ne insultăm, cu toții ne disprețuim unii pe alții, împrăștiem doar zvonuri și totul e împânzit de rea-voință”. Amos Oz se referea la situația din țara lui, din urmă cu peste două decenii. Nu vi se pare că se potrivește și azi, la noi?
