În timp ce politicienii se ceartă din motive tot mai clare pentru electorat, ţara plonjează într-una dintre cele mai grave crize din istoria ei recentă. Eşecul campaniei de vaccinare se reflectă în numărul constant mare al victimelor pandemiei. Eşecul campaniei de redresare a economiei, accentuat prin criza energetică, se vede deja în scumpirile „în cascadă” la produsele de bază din piaţă. În așteptarea unui guvern stabil şi responsabil, lucrurile scapă de sub control. Alături de Capitală, alte multe centre urbane ale ţării au o termoficare defectuoasă, ce ameninţă să le amintească locuitorilor de tristele vremuri ale „economisirilor ceauşiste”. Deşi se declară îngrijoraţi de soarta concetăţenilor, politicienii români fac totul pentru ca situaţia să nu se schimbe. Pentru ei contează doar cine va împărţi banii din fondurile europene – prin PNRR – şi cei din bugetul statului – prin PNDL 3. Ei ştiu că aceia care „stăpânesc banii” stăpânesc și ţara. Şi „stăpânirea ţării”, fie ea şi traumatizată de crizele, momentan, suprapuse, este mai importantă, pentru ei, decât orice altceva. Criza politică (ce „pune moţ” crizelor sanitară şi economică) a fost declanşată tocmai din perspectiva acestei „stăpâniri”, bazată pe „faimosul” sistem politico-administrativ impus în 1990. În cele peste trei decenii de la instaurarea lui, unii politicieni, mai aplicaţi la realităţile evoluţiei istorice actuale, au realizat totuşi că acest „sistem” nu duce decât la băltirea ţării în subdezvoltare, sărăcirea (mai mult sau mai puţin mascată) a celor mulţi, la depopulare. Majoritatea lor sunt însă mulţumiţi de „beneficiile sistemului”, care le permite, sub acoperirea unei propagande patriotarde, să îşi îmbogăţească „triburile”, să îşi însuşească (în totalitate sau prin „frăţeşti” împărţiri) veniturile statului. Nu am spaţiu să detaliez „mecanismele” prin care „sistemul” le permite, printr-o formală „politică de clan”, să facă asta. Despre „sistem” şi funcţionarea lui am scris de nenumărate ori. În cele trei decenii de postcomunism am arătat, de asemenea, că la momentele de cumpănă, „sistemul” sună adunarea, reunind în sprijinul său politicieni de diverse „culori”: „duşmani ideologici” declaraţi, partide ce, într-o lume normală, nu s-ar asocia niciodată.
Trăim acum un astfel de moment. După demolarea alianţei de centru – dreapta (PNL – USR – UDMR), ce părea decisă să reformeze radical sistemul, s-a pus problema realizării de urgenţă a unui guvern stabil, capabil să controleze explozia pandemică şi să juguleze efectele dure ale crizei economice. Eliminarea reformiştilor din USR, „enervanți” prin inițiativele lor radicale, a lăsat guvernarea, condusă interimar de PNL, într-un impas parlamentar, partidul (fără „aripa” Orban) orientându-se în cele din urmă spre PSD, vizând o guvernare comună. PNL-ul are însă o pondere parlamentară inferioară celei a PSD şi „disidența” lui Ludovic Orban o reduce şi mai mult. „Noul USL” este, astfel, dezechilibrat de la început. Aşa se explică de ce, în „bătălia colaborării” dintre cele două forţe politice, atât una, cât şi cealaltă, apelează la „întăriri” externe, rechemând chiar şi „rebuturile” compromise în ultimele guvernări. PNL căută să atragă PMP-ul (fondat de fostul preşedinte Traian Băsescu), dar şi „balamaua PSD-istă” ALDE, a celui mai oportunist fost premier, Călin Popescu-Tăriceanu. La rândul lui, PSD-ul acceptă să fie „curtat” de PRO România lui Victor Ponta, şi nu spune nu nici PPUSL-ului lui Dan Voiculescu, conducătorul Grupului GRIVCO. Toate aceste „reaşezări” arată că la „mirosul plăcintei”, „băeţii” răspândiţi în grupări diferite, opuse uneori ideologic, se reunesc pentru a menţine „sistemul” care i-a produs şi pentru a se bucura de „răsplăţi”.
În opoziţie rămâne singura formaţiune politică realmente reformistă, USR, împotriva căreia s-au pronunţat toate emanaţiile politice ale „sistemului”, şi AUR, alianţa anti-sistem, dar care, în realitate, constituie „rezerva de cadre” a PSD-ului pentru guvernarea de după parlamentarele din 2024. Deocamdată, „apele s-au ales”. Urmează „proba guvernării”, adică împărţirea concretă a veniturilor statului. Or, aici, se va vedea foarte repede că, în ciuda „înfrăţirii”, „brânza este pe bani”.
