Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Istoria vaccinării

– Deși oamenii știau încă din Antichitate că bolile cărora le-au supraviețuit imunizează organismul, primul vaccin a fost creat abia în secolul al 18-lea –

Din decembrie 2019, când virusul care provoacă Covid-19 a trecut pentru pri­ma dată de la animal la om, de­clan­șând o epidemie la nivel mondial, omenirea aș­teaptă cu mare speranță să se descopere un vaccin care să stopeze toate variantele pande­miei care se răspândesc precum fulgerul. Că lucrul acesta este posibil o dovedesc numeroase exemple din trecut care au demonstrat că puterea unui virus, fie el cât de molipsitor, poate fi stă­vilită prin imunizarea artificială a populației. Boli considerate în urmă cu sute de ani „flageluri” de neînvins ale omenirii au dis­părut din peisaj, cu ajutorul vac­ci­nu­rilor corespunzătoare.

O metodă străveche de vaccinare

Vaccinatinare în New York – 1872

Un spațiu important din is­toria vaccinării este ocupat de o boală care a provocat ultimele ei decese în anii 1970: variola. De-a lungul mileniilor, din Anti­chitate până în epoca modernă, această maladie virală, care re­izbucnea permanent, se număra, alături de ciumă, printre cele mai cumplite boli infecțioase. Răspândită prin transferul de picături respiratorii, variola pro­voca febră mare și frisoane. Urmările erau adesea leziunile cerebrale, sur­zirea, orbirea, paralizia sau moartea. Unul din­tre simptomele cele mai întâlnite erau pustulele, care, atunci când se vin­decau, conduceau la așa-numitele „semne de variolă”, atât de frecvent evocate în tratatele științifice, și care îi desfigurau pe viață pe pa­cienții însănătoșiți.

Primele forme ale unui soi de vaccin au apărut încă în mileniul 2 î.H., în spa­țiul central-asiatic. Constatarea că oame­nii care suferiseră deja de variolă nu se mai infectau, întrucât dezvoltaseră anti­corpi, a condus încă de pe atunci la apa­riția unui procedeu care a făcut ulterior istorie și în Europa, sub numele de „va­riolare”.

Inocularea artificială a virusului

În cazul acestei forme de vaccinare, se extrăgea substanță din pustula unui pacient vindecat, ea fiind apoi introdusă în brațul sau piciorul unei persoane sănătoase, prin zgârierea pielii. În lim­bajul de specialitate al vremii se folosea pentru această metodă și termenul de „inoculare”. Variolarea a ajuns din China în Constantinopol, iar de aici, la inițiativa unei femei remarcabile, ea a pătruns în anul 1717 în Eu­ropa. Lady Mary Wortley Montagu, o scri­itoa­re britanică și soție de diplomat, luase con­tact cu această formă de imunizare în timpul unei perioade petrecute la Constantinopol și, întrucât metoda avusese efect, s-a îngrijit ca și fiul ei să fie „inoculat” și, la scurtă vre­me după aceea, în timpul unei epidemii de variolă, a făcut același lucru și cu fiica ei. Încântată de rezultat, a promovat procedura prin scrisori adresate unor persoane in­fluente din Anglia. Pe post de cobai pentru teste au fost folosiți orfani și pușcăriași, succesele obținute de­ter­minându-l și pe Regele George I și pe nepoții lui să se lase inoculați. Antivacciniștii și-au făcut încă de pe atunci apariția – parțial, în mod justificat – fiindcă prin această me­todă puteau fi transmise și alte boli. În plus, virusurile slăbite puteau să provoace din nou boala, în urma unor mutații inverse. Cu toate aces­tea, principiul imunizării artificiale a convins-o pe însăși împărăteasa Ecaterina cea Mare a Rusiei să se vaccineze, iar președintele american George Washington a ordonat inocu­larea soldaților săi din războiul ameri­can de independență cu virusurile slă­bite ale variolei.

Vaccinul lui Jenner

Cu toate că, în urma variolării, mu­reau destul de puțini bolnavi (în anul 1769 au murit circa 100 dintre cele 40.000 de persoane inoculate în An­glia), a fost preferată metoda aparent mai sigură a medicului Robert Sutton, care își practica meseria în Suffolk. El prescria, înainte și după vaccinare, die­te și alte tratamente cu plante, și intro­ducea virusul variolei cât mai aproape de suprafața pielii. Adevăratul pas înainte a fost făcut, însă, prin medicul de țară englez, Edward Jenner, a cărui metodă a dus la victoria categorică a principiului injectării. El însuși a fost cât pe-aci să moară în anul 1757, când a trebuit să se supună unei variolări. Este posibil ca acest incident să-i fi dat avântul pentru neobosita sa pornire că­tre cercetare. Cert e că a discutat pe larg cu alți medici de țară, pe tema faptului că vacile mulgătoare care se infectaseră cu variolă bovină erau, în mod vădit, imune și în fața variolei periculoase transmise de om. În 14 mai 1796, el a vaccinat, în premieră, un băiat de opt ani cu virusul variolei bovine, iar șase săptă­mâni mai târ­ziu, i-a inoculat și virusul va­riolei transmise de om: băiatul a rămas sănă­tos. Într-o pu­bli­cație de spe­cialitate a vre­mii, el a împăr­tășit mediului științific de atunci că prin metoda sa de vaccinare (cu­vân­tul vine de la „vacca” – vacă) se poate obține o imunizare pe viață.

Astfel a început cruciada triumfătoare a vacci­nării împotriva variolei. Grație succeselor repur­tate, numeroase țări au introdus vaccinarea obli­gatorie, fapt care, la fel ca și astăzi, n-a fost pe pla­cul „antivacci­niștilor”, care se temeau să nu sufere ei înșiși mutații, care să-i transfor­me în vaci, sau să fie con­taminați cu vi­rusul vario­lei bovine. În­să succesul vac­cinării a făcut istorie: cercetările lui Robert Koch și ale lui Louis Pasteur au condus la dezvoltarea u­nor vacci­nuri împotri­va altor boli infecțioase periculoase. Poliomielita, difteria, tuberculoza, ciuma – prin căutarea îndelungată a vaccinului potrivit și a unei înțepături rapide, toate aceste molimi mortale au putut fi, dacă nu învinse, măcar ți­nute sub control. Așa se va întâmpla și cu atot­puternicul virus Co­vid, căruia știința îi va veni de hac. Doar tim­pul să aibă răbdare. Și oamenii.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian