CRINA MARDARE (muzician, profesor de canto): „Simt pandemia asta ca pe un al treilea război mondial”

„Dacă va fi nevoie, voi face și doza douăzeci”

– Au trecut şase ani de la ultima noastră în­tâlnire, iar tu te păstrezi extrem de discretă. Ce mai faci, dragă Crina, eşti bine?

– Mulţumesc frumos pentru… neuitare. Sunt bine. Supravieţuiesc prin aceste timpuri atât de gre­le, incerte, complicate, nici nu mai ştiu cum să le nu­mesc. Le simt prin toţi porii, de la muncă la să­nă­tate. Am trecut prin Covid, am trecut prin vac­cinuri, chiar şi prin doza a treia. Dacă va fi nevoie, voi face şi doza douăzeci, numai să se termine ne­bunia asta. Meseria mea este de mult timp cea de profesor, iar cu şcoala noastră de mu­zică, altă aventură: să trecem în online, să ne vedem doar când şi când cu elevii. Nouă, profesorilor, nu ne-a fost greu să ne adaptăm la acest sistem, eu chiar sunt familiară cu el, pentru că, la rân­dul meu, am fost elevă în sistem online la o mulţime de cursuri cu mari profesori de voce din lume. Şcoala prin Internet se prac­tică de mult pe mapamond. La noi, cel mai greu a fost să convingem părinţii că putem face faţă să-i pregătim pe copii şi de la distanţă. Scepticii s-au con­vins de reu­şita noastră în iunie, când ne-am întâlnit cu toţii: elevi, profesori, părinţi. S-a cântat pe scenă la Arenele Romane, a fost o întâl­nire foarte emoţionantă. Cel mai mult m-a bucu­rat că tinerii s-au descurcat minunat, asta mi-a dovedit că online-ul a funcţionat ex­ce­lent. Ce ne spune asta? Oa­meni buni, în loc să ne tot plângem că de la distanță nu se poate, că la şcoală nu se poate, că nimic nu se poate, mai bine am face ceva. Fără lamentări, pui mâna şi munceşti, te adap­tezi, faci cumva să iasă bine. Energia con­sumată în a ne plânge poate fi con­vertită în ceva folositor.

– Crezi că educaţia de acasă, calitatea ei, mai contează în ziua de azi?

– Mai mult ca oricând! Calitatea părintelui se vede în copil limpede, ca o picătură de rouă. Dacă citeşte sau nu, ce muzică ascultă, ce filme urmă­reşte, ce priorităţi spirituale are. Se vede în copil când părintele pune accent prea mare pe bani, se vede în copil când ceea ce are el în suflet e consi­derat neimportant de către unii părinţi. În momentul de faţă, aceasta este cea mai mare durere a mea, una care ştiu că nu prea are leac: lipsa modelelor din familie şi din industria muzicală.

„Merită să-ți investești inima și banii în copii talentați”

– Simţi că-i schimbi în bine pe copiii care-ţi trec pragul şcolii?

– Da, simt asta şi e bucuria supremă. De fapt, este cea mai puternică motivaţie care mă mână să nu renunţ sau să nu mă simt inutilă în mese­ria asta. Da, câteodată te simţi astfel, când vezi cât de puţină importanţă se dă culturii şi educaţiei în multe familii. E greu să le vorbeşti acestor copii despre un succes veritabil, când în jurul lor sunt atâtea exemple de oameni „faimoşi” a căror calitate este mai mult decât îndoielnică. E o luptă ca în Don Quijote, dar conti­nuu ceea ce fac, fiindcă ştiu că pe unii copii i-am schimbat funda­mental, iar asta mă bucură câteo­dată mai mult decât reuşita lor în muzică. Am păstrat în tele­fon mesaje emoţionante de la elevi de-ai mei, care azi sunt ar­tişti de mare succes, şi care îmi mul­ţumesc că le-am schimbat vieţile. Ce bucurie mai mare de­cât asta?! Se în­tâmplă uneori ca ti­neri ex­trem de talentaţi să vină din provincie, fără mij­loa­ce mate­ria­le, iar dacă am vă­zut în ei ambiţie, talent, do­rinţă de a deveni mai buni, i-am susţinut eu finan­ciar. I-am convins să se mute în Bucureşti, încă singurul loc de unde poţi face meseria asta. Unora le-am dat şi un pat în şcoa­lă, dacă nu aveau unde să doarmă. Merită! Me­rită să-ţi investeşti inima şi banii în copii talentați.

„Recunosc, am îmbătrânit puțin, nu mai avem nebunia de altădată”

– Dar ţie, Crina, nu ţi-e dor de scenă? Noi ne-am topi de plăcere să mai mergem la un con­cert „Sfinx Experience”…

– Îmi este foarte dor, recunosc. Mai cânt la şcoală cu copiii, cu familia, la câte o întrunire cu prie­­tenii. Dar ne este foarte greu să ne adunăm ca trupă. Au trecut anii peste noi, iar dacă ar fi să ne lansăm într-un proiect, ar însemna ca fiecare să renunţe la ceea ce face acum. În schimb, noi suntem atât de prinşi cu ale noastre, că nu mai apucăm nici să ne întâlnim aşa, de drag. Se face luna de când nu m-am văzut cu Zoia (Zoia Alecu, prietena de o viaţă şi colega de la Sfinx Experience). Ea mă ceartă me­reu că mun­cesc prea mult. Când găsesc şi eu o seară liberă, se întâmplă să aibă ea concert. Ce mai, recu­nosc, am îmbătrânit puţin, nu mai avem nebunia de altă dată, când nimic nu conta: foame, frig, noi cântam şi atât. Suntem mai lenţi azi. Ha! Ha!

„Mama lui Bubu”

– În schimb, băiatul tău, Bubu, este foarte ac­tiv muzical. Toboșar extrem de iscusit, e solicitat de toată crema mu­zicii de la noi. Mândră de el?

– Până la cer! Oricum, „din cauza lui”, eu mi-am și pierdut numele, sunt numită „mama lui Bubu” de când era el foarte mic şi avea emisiunea aceea cu Horia Brenciu. Şi azi am prieteni care mă sună şi zic, în glumă: „Alo, mama lui Bubu?”. Şi tare mă bucur. Merită. E un om bun, talentat, plin de muzică, foarte muncitor. Până la urmă, este ce vorbeam mai de­vreme: face şi el exact ce a văzut toată via­ţa la părinţii lui, eu şi Mişu (mu­zi­cianul Mihai Cernea, soţul Crinei) fiind doi Hopa Mitică, veşnic în mişcare, veş­nic cu muzica după noi. Un timp am fost îngrijorată că băiatul nostru nu-şi lăsa răgaz pentru el, pentru viaţă şi ini­mă. Între timp, şi-a găsit jumătatea şi sunt în al nouălea cer. Dar sunt şi foarte îngrijorată pentru viitorul lor, ca familie. Se vor căsători în cu­rând, dar se gândesc cu reticenţă la copii, se tem că nu sunt timpurile po­trivite pentru a aduce un prunc pe lume. Cât de trist! Bogdana, am trăit în comu­nism, cu securitatea la uşa blocului, greu de tot, dar mai dificilă decât pandemia asta nu mi se pare nicio perioadă. O simt ca pe un al treilea război mondial şi nu-i întrevăd de­loc sfârşitul. Zău. Mă doare inima să-mi văd colegii de breaslă la capătul puterilor, deprimaţi şi rămaşi fără nicio pers­pectivă. Rugăciu­nea mea zilnică este pentru ei. Mă rog ca toţi aceşti oameni talentaţi să aibă din ce trăi. La asta s-a ajuns, îţi jur! Foarte mulţi artişti s-au lăsat de muzică şi s-au angajat în diferite alte domenii, doar ca să-şi poată întreţine familiile. Asta este, trebuie să mergem, totuşi, mai departe, cu gând bun şi spe­ranţă.

– La finalul zilei, mai ales în aceste timpuri complicate, tu în ce-ţi găseşti zâmbetul?

– În familie. Acasă, cu bărbatul meu şi cei mai buni prieteni ai noştri: motanul Boris şi câinele Sky (zis Scaietele). Animăluţele astea ne scot din toate tristeţile, sunt cel mai puternic medicament.