Povestirea asta face parte din patrimoniul de amintiri al familiei noastre și mi-a fost istorisită de soacra mea, o femeie plină de umor și har literar – nevalorificat niciodată. Cred că acolo, în cer, se va bucura că nu am uitat-o.
Domnul Bonzo s-a născut la Brașov, în primăvara lui 1938, într-o gospodărie de la poalele Tâmpei. La început a stat într-un țarc, împreună cu frații lui – erau zece la număr – niște ghemotoace uriașe de lână albă, cu pete cafenii și ochi blânzi, căprui. Din pădurea de brazi veneau peste ei un aer răcoros, zvon de păsări și arome de ierburi curate. Era mediul lui și al stră-strămoșilor lui, ca și limba în care îl alintau stăpânii – germana. Dar fericirea asta nu a durat prea mult. Bonzo a fost cumpărat de patronii renumitelor brutării Herdan și adus într-o curte pavată cu piatră, în București. Zgomotele orașului, tramvaiele, claxoanele, căldura cuptoarelor de pâine din apropiere și, mai ales, lipsa de afecțiune a stăpânilor (care-l cumpăraseră numai pentru a se lăuda cu el!) au făcut din el un câine apatic, trist, care se topea văzând cu ochii. Și familia Herdan a hotărât să scape de el. Au dat un anunț la ziar: „Vindem câine Saint-Bernard în vârstă de 2 ani”.
În acest punct al povestirii intră în scenă soacra mea. Fiind în vizită la București, a vrut neapărat să cumpere câinele. I se putea refuza ceva unei tinere căsătorite, pe deasupra frumoasă și hotărâtă? …Bonzo, într-un colț al curții, se prefăcea că doarme. Nici n-a tresărit când cei doi necunoscuți s-au apropiat de el. Tânăra doamnă s-a aplecat, l-a mângâiat, iar Bonzo a oftat ușor, a privit-o o clipă în ochi și i s-a lipit de picior. Noua stăpână a fost acceptată! Târgul s-a încheiat imediat. Pentru a putea fi scos în lume, lui Bonzo îi trebuia o zgardă. Curelarul care și-a notat dimensiunile ei a exclamat: „Câte luni are vițelul?”. Camioneta pentru transportul la gară (oferită de însuși Herdan) a oprit la… magazia de mărfuri. După ce-a fost cântărit (80 de kilograme!) și i s-au întocmit formele de călătorie, Bonzo a pornit cu noii stăpâni spre nordul țării. Dimineața, când a coborât din accelerat, Bonzo s-a înviorat imediat în aerul tare de munte. Apoi a stârnit prima zarvă: văzând o furgonetă cu portiera deschisă, a sărit înăuntru și s-a instalat pe scaunul de lângă șofer, dezechilibrând cabina și speriindu-l de moarte pe bietul om. Soacrei mele i-a trebuit ceva timp ca să liniștească șoferul, lămurindu-l că are de-a face cu „un cățel de doi ani, blând și cuminte”!
Erau vremuri grele și tulburi, de război. Bonzo s-a integrat în familie, atașându-se cel mai mult de băiețelul din leagăn, pe care l-a luat sub strictă supraveghere. Nici pasărea nu s-ar fi apropiat de acel leagăn. În acea perioadă, băiețelul a fost scăpat de la moarte sigură de două ori. Odată, Bonzo s-a cerut „afară”, contrar obiceiului, în puterea nopții, trezindu-și stăpânii, dar… refuzând să iasă. Ședea lângă leagăn și încerca să tragă cu dinții pătura de pe copil. Stăpânii au luat copilul în brațe și au ieșit cu toții afară. Aproape imediat a început marele cutremur din 1940. Când au revenit înăuntru, au găsit soba de teracotă prăbușită exact peste pătuț. Altă dată, pe stradă, Bonzo a împins câțiva metri căruciorul cu copilul lăsat în fața unei prăvălii. În clipele următoare, chiar pe locul unde fusese lăsat căruciorul, se prăbușea un coș de cărămidă de pe acoperișul acelei clădiri.
Au trecut anii. Băiețelul a început să vorbească. Într-o zi, cei doi au rămas singuri în casă. Copilul de patru ani s-a suit pe masă, a ajuns la fereastră și a privit un timp pe stradă. Apoi a vrut să coboare. Când s-a răsucit spre cameră, Bonzo ședea în fund chiar lângă masă și îl privea fix, cu ochii săi mari. Stătea ca o statuie și băiatul s-a speriat, văzându-l atât de încordat. Cu teamă și respect, l-a întrebat: „Domnule, pot să cobor?”. Firește că Bonzo nu i-a răspuns, iar băiatul a rămas cocoțat pe masă până s-au întors părinții. De fapt, Bonzo îl păzea să nu cadă. De atunci, băiatul nu i se adresa altfel decât cu „Domnul Bonzo”.
Povestea Domnului Bonzo s-a încheiat brusc și neașteptat. Într-o seară, ca de obicei, a fost lăsat singur afară. Totdeauna revenea liniștit, tacticos, ocupându-și locul de pază în holul casei. Acum, nu mai venea. Pe străzi treceau trupe nemțești, se auzeau glasurile soldaților. Limba germană, limba „maternă” a lui Bonzo din casa de la poalele Tâmpei, l-a atras irezistibil, amintindu-i, probabil, senzațiile de fericire pură din copilărie, adierea pădurii de brad, chemarea secretă a muntelui – pe care numai ei, Saint-Bernarzii, știu s-o perceapă de secole! Și Bonzo a plecat după acei soldați. Nu s-a mai întors acasă.
RODICA R. – București
Romanian