GABRIELA MELINESCU – Lumina din întunericul lumii

– Egal de frumoasă și talentată, Gabriela Melinescu a părăsit Româ­nia pentru a se stabili în Suedia. Un pogon de magie și stră­lucire s-a pierdut prin plecarea ei. Poetă de excepție, muză inspi­ratoare, prețuită și iubită de Nichita Stănescu, căruia i-a fost un timp și tovarășă de viață, și-a lăsat tiparul făpturii sale în sufletul prietenilor și cititorilor ei. Din nefericire, de la o vreme, Gabriela Melinescu e grav bolnavă, internată într-o clinică din Suedia. În pragul Crăciunului, „zâna călăto­rită pe-o stea” ne dăruiește o evo­care tulburătoare, a unor sărbători care nu și-au pierdut lu­mina și taina, în ciuda timpului care a trecut –

Pletele mamei

Crăciunul a fost și este mereu marea sărbătoare a copiilor, simbolizând nașterea unui timp nou, după o perioadă de efort și îndurare.

Bucuria Crăciunului nimeni n-o poate stinge din viață, e o bucurie secretă, crunt încer­cată sub vitregia isto­riei, mai ales pentru oamenii care au trăit înrobiți după Cortina de fier, obligați să adopte ateismul ca „religie nouă”. Dar și în zilele noastre, liberta­tea a adus un nou dușman al bucuriei Cră­ciu­nului: comercialismul, incultu­ra materialismului, teroarea de a pieri în mijlocul maselor de oameni înne­buniți de obligația de a cum­păra și a vinde tot ce se poate cum­păra și vinde: adică totul.

Pentru mine, Crăciunul este mereu legat de o ima­gine eternă din primii ani în care am apărut pe pământ. Era un timp plin de angoasă, foamete și frica de a pieri sub jugul în care toate popoarele din imperiul roșu gemeau. Era după un război îngrozitor, din care Româ­nia ieșise rănită și umilită de moarte, în lanțurile care-i vor atârna greu, dece­nii întregi.

Eram în brațele tatălui meu, Ioan, și el tocmai des­făcea ziarul pe care mama îl cumpărase ieșind în gerul năprasnic. Totuși, ea surâdea cu obrajii roșii de frig, frecându-și mâinile: avea o veste foar­te bună. Frizerul din colț, care făcea și peruci, îi cum­pă­rase cozile ei groase și lucitoare, ca doi dintre șer­pii din capul Gorgonei. De sub basmaua pe care o purta, în locul cozilor de țărancă de la Văleni-Mus­cel, au apărut pletele negre. Tata a pus ziarul pe masă și n-a spus nimic. Mama a scos din sacoșa ei tot felul de pachete și o sticlă de vin pen­tru tata. Atunci am văzut pe prima pagină a ziaru­lui o foto­grafie colorată: Fecioara cu pruncul, o icoană de Crăciun, poate ultimul ziar în care se mai publicau imagini religioase. Am aflat că acea femeie din poză se numește Maria, exact ca și ma­ma, și că ziua fericită în care ne aflam se numește Crăciun, exact ca numele de fată al mamei: Maria Crăciun. Mi se părea atât de neobișnuit că mama mai avea un alt nume, altul decât cel cu care eu o chemam, și că toată familia ei poartă numele unei sărbători în care ea avusese noroc să-și vândă părul și să ne cumpere cadouri și gaz, atâta gaz, încât să aprindem toate lămpile, în cinstea copilului din brațele acelei Marii din ziar, acel Iisus care ne va salva pe toți de la moar­te, deși era doar un prunc născut într-o iesle.

Unchiul din Italia

Mai târziu, exista o altă imagine, în care eu și sora mea, Tatiana, ne pre­găteam să ne ducem cu Moș Ajunul. Afară era încă noapte și visco­lea, nu existau pârtii și zăpada se transformase la suprafață într-o oglin­dă lucitoare. Peste palto­na­șele noastre aveam pun­­gile de Moș Ajun, bro­date frumos de mama și pe care le ți­neam strâns, ca nu cum­va vântul să ni le ia și să le facă să zboa­re peste nămeții de ză­padă. Părin­ții ne sfătuiau să nu ieșim, să mai aștep­tăm puțin, vis­colul biciuia ferestrele noastre și fitilul lămpilor flutura. Dar noi eram atât de dornice de aventură, de a cânta nu numai „Bună dimineața la Moș Ajun”, ci și cântecul nou, în latină, „Venite adoremus”, pe care unchiul Umberto Pes­camossa, soțul mătușii Ele­na, se străduise să ne facă să-l învățăm, puțin timp înainte de a muri de o hemoragie intestinală. În amintirea lui voiam să ieșim în frig și să cântăm pentru vecinii noștri „cân­tecul lui”, venind din țara lui, Italia, din care el ne adu­cea mereu cadouri e­ter­ne: medalioane de aur și argint cu Ma­donna, cio­co­lată cum nu mai mânca­sem pâ­nă atunci și obiecte fă­cu­te de mâinile lui de inginer constructor, ca măsuța cu două bănci, care zbura prin aer, plasându-se în toate colțurile gră­dinii noastre pline de gutui. Bucuria avea atunci un fond profund de melancolie, pen­tru că moartea unchiu­lui Umberto ne adusese ideea că întunericul lumii poate să năvă­lească peste lumina noastră, bucuria de care totuși nu ne puteam des­părți, orice s-ar fi întâmplat…

Ne întorceam obosite, eu și sora mea, cu buzele vinete de atâta colindat, dar cu inima ușoară, că-i cântasem celui dispărut cântecul țării lui, bucu­rându-i pe alții, primind de la vecinii noștri săraci, nuci, mere, covrigi și chiar și câțiva bă­nuți, pentru a-i da mamei un mic cadou, în urma colindatului nostru, în care trăi­sem fără să știm misterul vieții, al dispa­riției și al reîntoarcerii, prin primenirea timpului și a anului care se pregătea să moară. O victorie adusă de un prunc născut într-o iesle din Bethleem.

Nichita și aburul lumânărilor

Și iată o altă imagine, un alt Crăciun din caleidoscopul trecutului: sunt cu Ni­chita, de curând mutați pe Aleea Ro­man­cierilor. Pe masa lungă de stejar masiv fumega o colină de cartofi pră­jiți, încon­jurată de multe borcănașe cu pickels. Sticla de șampanie are un guler roșu, în frapiera plină cu gheață, pa­harele sunt aburite, în așteptare. Ca­me­ra în care ne aflam era dreptunghiulară, cu toți pereții acoperiți de icoane vechi pictate pe glajă, lucind misterios. Icoa­na sfântului Basarabov, chipul său scos din platoșa de argint ne binecuvântează. Se aude sone­ria și ușa se deschide larg, sunt prietenii și vecinii noștri: ne așe­zăm la masa solidă, formând parcă o cruce cu brațe mari. Vor­bim până când apar zorile, cu fețele aprinse și fru­moase în lumina lumânărilor. Despre ce? Nu-mi amintesc decât numele lui Iisus, pe care îl cântam în colinde.

Crăciunul printre vikingi

Pregătirile pentru Crăciun în Suedia, țara mea de adopție, încep deja cu o lună înaintea datei din ca­len­dar. Comercia­lismul îi obligă pe oameni să se ne­liniștească non-stop, pâ­nă la stres. Dușmanii civiliza­ției materialiste dau foc magazi­nelor de mare suc­ces, așa cum s-a întâmplat în acest an, cu unul din ma­gazinele Ikea, sau sabo­tează vânzarea produselor cosmetice, producând pani­că în mulțime. Toți știm că la fie­care pas te poate aș­tepta o bombă lângă recla­mele flatân­du-i pe cumpă­rători…

Dar toate astea sunt zadar­nice, nimeni și nimic nu-i poa­te opri pe oameni să sărbă­torească în fiecare an Nașterea Domnului. Mai întâi este Adventul (de la adventus – așteptare), când oamenii se duc la biserică, unde se dau concerte și se aprind lumini. În toate fe­res­trele au apărut stelele de Advent și candelabrele pli­ne de lumânări, pentru ca în întunericul zilei și nopții, Domnul însuși să vadă că e așteptat. În casă mai există și un mic candelabru cu patru lumânări: se aprinde câte o lumânare la fiecare Advent; pentru ziua de Cră­ciun ard împreună toate patru. Se bea vin fiert cu mirodenii și se mănâncă opturi cu șofran și stafide. În biserică se cântă psalmii suedezi și se citește, ca în fiecare an, din profetul Za­haria. E vorba mereu de o promisiune de pace, prin naș­terea copilului ceresc, în care Dumnezeu și Omul s-au unit.

Pe 13 decembrie e o altă sărbătoare ce premerge Crăciunul, a sfintei Lucia. Grupuri de fete cu o co­roană de lumini pe cap vizitează casele, cântând un cântec vechi, purtând în coșuri mici și termosuri aceleași prăjituri cu șo­fran și glogg-ul (vinul fiert cu mirodenii). E sărbă­toarea luminii în Suedia.

În Ajunul Crăciunului se împart cadourile, citin­du-se mici poeme creștine; se dansează în jurul bra­dului. Masa de Crăciun începe cu vin fiert și cu mi­rodenii, există multe feluri pe masă (smorgasbord), dar în centru tronează șunca de Cră­ciun, cu muștar, și un alt fel tra­dițional, din Evul Mediu: un pește de mare (lutefisk), pus în­tr-un fel de saramură, însoțit de orez cu lapte, în care se pun migdale.

Stelele de Advent

Eu însămi mă văd pu­nând în ferestre stelele de Advent și aprinzând cande­labrul cu patru brațe în aș­teptarea Crăciunului. Cră­ciunul a fost și este mereu sărbătoarea familiei. Pentru cei săraci și singuri se aran­jează locuri speciale, în care ei pot sta în jurul bradului, unde li se servește o masă tradițională, chiar și pe străzi se servește vin fiert cu mirodenii și prăjituri. „Cră­ciunul trebuie să fie pen­tru toți”, se spune. Mulți fac ca­douri sau trimit bani cu ge­nerozitate, în țară sau peste hotare, și asta făcând parte din­tr-o veche tradiție sue­deză.

Și eu mă străduiesc să fac cel puțin „o faptă bună” în aceste zile de sărbătoare, în amin­tirea Pruncului ce va să se nască din nou. Acum, toți cei cu care am petrecut atâtea săr­bători fericite s-au mutat în cealaltă parte a vieții și Cră­ciunul a devenit o sărbătoare a singurătății, prilej pentru citit și vizitat prietenii. Dar cărțile sunt pre­zențele cele mai vii, cu suflete în ace­lași fel cu oa­menii. Și cei care au fost parcă se întorc mereu în fiecare sărbătoare de Cră­ciun, cu mis­terul noilor lor vieți, despre care nu știm nimic. Aud numai pași în jurul pianului și simt cum mă învăluie parfumuri de neuitat, după trecerea lor neașteptată.

Palmierul meu înflo­rește de fiecare Advent, dând exact de Crăciun mănunchiuri de flori mici, galbene, ca niște lampi­oane celeste. Este vorbirea lui, felul lui de a fi cu mine de nașterea Domnului. Nu e Crăciun numai pentru oameni, ci și pentru plante și animale, pentru toate ființele. Toți trebuie să-L „îmbrace pe Domnul”, hainele simbolizând mereu adevărurile Lui. E Crăciun și mă gân­desc la cei absenți, la cei ca­re suferă de sin­gură­tate sau neputința de a se bu­cura, la prie­teni cu­nos­­cuți și necu­nos­cuți, tri­mi­țându-le tu­tu­ror gân­­duri bune din de­păr­tare, căldura ini­mii mele din Decem­brie, tutu­ror celor care citesc aceste rân­duri; citito­rilor cu fața lumi­nată de misterul săr­bă­to­rii care s-a ținut vie de-a lungul timpului, săr­bă­toa­rea in­vincibilă a Dom­­nului Iisus Hris­tos.

La mulți ani!

Sfânta Birgitta de Vadstena

– Rugăciuni dedicate Mariei și lui Iisus –

Învață-mă să iubesc

O, preaiubita mea stăpână!

Mă rog în numele iubitului tău Fiu,

să mă ajuți să-l iubesc

din toată inima.

Mă simt neputincioasă să-l iubesc

pe el,

cu o iubire înfocată, cum ar trebui să-l iubesc.

De aceea te rog pe tine,

Mamă a milei,

ca tu să prinzi iubirea lui

de inima mea și s-o porți cu toată puterea spre Fiul tău.

Învață-mă, stăpână, să iubesc.

Tu ești în adâncul sufletului meu

Doamne Dumnezeule,

tu care m-ai creat pe mine

și m-ai răscumpărat cu sângele tău scump,

dacă vezi că îmi lipsește credința, speranța

și iubirea, te rog să ierți această lipsă cu

mare mila ta.

Tu ești în adâncul sângelui inimii mele,

În interiorul sufletului meu.

Cu toate că nu sunt vrednică

de mângâierea

binecuvântatului tău Spirit,

mă încredințez cu totul

marii puteri a protecției tale,

în veci de veci.

Scoate afară spinul din inima mea

Doamne Dumnezeul meu!

Te rog pe tine, pentru că fruntea ta

a fost încoronată cu o coroană de spini:

scoate-mi spinul din inimă, care este

iubire pământească

și dă-mi în loc iubire divină,

pentru neamul de suflet al creștinilor.

Te rog pe tine, iubitule Dumnezeu,

pentru că binecuvântatele tale mâini și picioare

au fost bătute în cuie: scoate afară din inima mea

acel spin care este iubirea pentru lume

și pune în locul lui dorul pentru a te servi pe tine

și împărăția ta veșnică.

Doamne Dumnezeule iubit,

te rog pe tine, pentru ceea ce inima ta scumpă a suferit

când a murit de tortura îngrozitoare de pe cruce

și tot corpul s-a răcit și după moarte

ți-au găurit coastele cu lancea:

distruge picătura de otravă din inima mea!

Traducere din suedeză de Gabriela Melinescu