Sfântul de la Vladimirești – Părintele IOAN IOVAN

– Unul dintre marii duhovnici ortodocși care așteaptă canonizarea –

Născut printr-o minune

Nu ar fi trebuit să se nască. A fost al optulea copil al părintelui Gavril Iovan şi al preotesei Ma­ria. Medicii i-au spus mamei că nu-l va putea aduce pe lume, că sarcina are probleme mari și că vor muri amândoi la naștere. Să aleagă, așadar, între două căi de neales – fie mor amândoi, fie îl omoară doar pe el, prin avort. Cu inima ruptă, preoteasa Maria a ales avortul. Avea aca­să șapte copii, nu-i putea lăsa fără mamă. Nu știm ce va fi fost în inima sărmanei fe­mei pe care căzuse cea mai grea năpastă de pe pă­mânt, dar știm că pe drum spre spi­talul din Oradea, în care urma să avor­teze, în ini­ma ei s-a petrecut o răs­cruce. O dra­gos­te nebună a învins rațiunea și încrederea în doctori, așa că preoteasa Maria a făcut cale întoarsă,    spunân­du-i soțului ei că nu poate să aleagă între viața copilului și viața ei. N-a mai făcut nimic. A așteptat și s-a rugat, așa cum numai ma­mele aflate în disperare o fac pentru pruncii lor. Iar rugăciu­nea ei a lucrat minu­nea cea mare: pe 26 iunie 1922, în satul Husasău de Criș, acolo unde părintele Gavril Iovan era paroh, preoteasa Maria a adus pe lume un prunc frumos și sănătos. I-au spus Silviu. Și poate pentru că nașterea lui a fost o minune, copilul a avut, încă din vremea prunciei, dragoste pentru biserică și altar. S-a văzut preot dintotdeauna. Preot și nimic altceva. Slujitor cu tot trupul și sufletul lui, fără să mai păstreze pentru sine nimic.

Paznic la cer

„Silviu avea un suflet cu o lim­pe­zime de copil. O puritate ce nu pu­tea fi ruptă de niciun demon flămând de pervertirea sufletelor mari”. Doam­na Aspazia Oțel Petrescu l-a întâlnit pe Silviu în anii în care studia teologia la Cluj. După ce făcuse școala primară acasă, la Husasău, plecase la liceu la Oradea și apoi la facultate la Cluj. Tre­cuse prin chinurile cedării Ardea­lului de Nord, învățând încă din ado­lescență că libertatea se află înainte de toate în noi. Avea să își dea licența în teologie la Cluj, în 1946. În anul ur­mător, începea și doctoratul, cu părin­tele Dumitru Stăniloae. Nu îl va ter­mina niciodată. Sufletul lui bătea mai departe decât copertele unei lucrări aca­de­mice. La sfatul părintelui Arse­nie Boca, ars de dorul slujirii lui Hristos, va pleca la Mânăstirea Vla­dimirești, unde se va călugări. Tot părintele Arsenie i-a ales și numele de monah – Ioan, ca să îl urmeze în toate pe apostolul iubirii. Va fi hirotonit preot în anul 1949, de episcopul martir Nicolae Popovici, un episcop care a înfrun­tat deschis regimul comunist, fiind destituit din func­ție. Când l-a așezat pe Ioan preot la Vladi­mirești, vlădica i-a spus: „Iată, te pun duhovnic în acest sfânt şi sfinţitor locaş şi îţi poruncesc să deschizi oamenilor cerul, nu să-l închizi!”.

La Mânăstirea Vladimirești

Într-un început de toamnă, pe 22 octombrie 1937, într-un lan de porumb din apropierea satului Tudor Vladi­mi­rescu din Galați, Lica Gurău, o adolescentă de cinci­sprezece ani, orfană și ne­că­jită, are o vedenie a lui Hris­tos în slavă. Vor urma și altele. Una dintre cele mai importante va fi în vara anului următor, pe 10 iunie. Mân­tuitorul i se arată și îi cere copilei ca pe locul vede­niei, „să fie altarul meu, aici să ridicați o mânăstire în cinstea Maicii mele. Să fie un schit cât de sărac de maici, dar numai de fecioa­re”. Lica va asculta de porunca Domnului și, cu un entuziasm nebun, va reuși să strângă, în doar câțiva ani, o obște cu peste 300 de fecioare, unde se va în­chinovia și ea, fiind așezată sta­reță. La călugărie a primit nu­mele de Veronica. Întreaga obște părea aprinsă de un foc venit din cer. Pentru că nu aveau de nici unele, suro­rile, niște biete copile, vor locui la început chiar în câmp, într-un bordei săpat în pământ. Desculțe, pe arșiță sau ploaie, vor frământa cu mâinile și picioa­rele lor lutul, pentru a face cărămizi, pe care le vor arde apoi într-un cuptor zidit tot de ele, ca să-și ridice o bise­rică. O biserică aflată în picioare și azi, ridicată dintr-un amestec de jertfă și tinerețe, care va atrage spre ea mulțimi uriașe de pelerini. În acest loc, cu totul aparte, care va stârni în ortodoxie admirație și critici, laude și lupte, va veni să slu­jească părintele Ioan Iovan. Peste focul aprins de maica Veronica, el va sufla un duh nou, al împăr­tășaniei zilnice și al spovedaniei tuturor pelerinilor. Repeta mereu, obse­siv: „Maicilor, să fiți pregătite, acum să fie jertfa! Suntem cu Hristos, îl avem pe Hristos în noi și, dacă murim, mergem la Hristos”. Și făcea asta cu zâmbetul pe buze, purtat mereu de o fericire uriașă. Visul lui de copil se împlinise. Se răstignise cu totul pe crucea slujirii, iar asta îi va da bucurie, dar și încercări greu de închipuit.

Primele miracole

E dimineață, devreme. Umbre jilave se târâie pe pământul muiat de ploaia de peste noapte. În curtea Mânăstirii Vladimirești sunt strânși, deja, ca în fiece duminică, mii de oameni. Au dormit pe unde au putut. Maicile își părăseau chiliile pentru a-i lăsa în ele pe pelerini, dar gestul lor nu era îndeajuns pen­tru tot puhoiul de oameni revărsați în ogrăzile mânăstirii. Trenurile nu mai pridideau să îi aducă. În gara satului Tudor Vladimirescu, garniturile adăs­tau jumătate de ceas, pentru ca oamenii să apu­ce să coboare din vagoane. Într-o singură zi, se vin­deau aici mai multe bilete decât în Gara de Nord din București. Oamenii apucau apoi spre mânăstire. Pe jos, și desculți, pentru că erau sărmani. Toți voiau să se spovedească la părintele Ioan. Se ducea vorba de la unul la altul: „Haideți la mânăstire, că e acolo un preot cum nu mai găsim pe pământul ăsta”. Părintele Ioan era tânăr și slab ca un țâr. Mai­cile se întrebau cu ce trăiește, pentru că mânca pe apucate și dormea doar două-trei ceasuri pe noapte. În restul timpului, le astâmpăra pelerinilor setea inimii, le tămăduia bolile, le alina durerile rănilor făcute în război, îi învăța cum să înfrunte vifornița roșie, care răscolea peste țară. „Să înge­nunchem!”, le spunea. „Nu vă uitați că-i noroi. Ăsta nu-i noroi care murdărește, e noroi care sfin­țește”. Și când mul­țimea îngenunchea în zloată, părintele Ioan în­cepea să spună rugăciunea de dezlegare de păcate din Molitfelnic. Când vreun credincios auzea un păcat pe care-l făcuse și el, trebuia să recunoască cu glas tare. Tare, încât să-l audă toți. Aveai nevoie de o tărie dumneze­ias­că, ca să te despoi sufletește în fața prietenilor, a rudelor și sătenilor cu care veniseși la mânăstire. Iar tăria aceasta nu venea decât din pocăință. O pocăință care creștea în suflet, prin harismele tânărului duhovnic.

Părintele Ioan Larion, starețul de astăzi al Mânăstirii Sihăstria Rarău, era pe atunci un tânăr soldat, venit la Vladimirești ca pelerin. Iată ce-și amin­tește: „După ce părintele Ioan a terminat de citit păcatele, că a durat ceva timp, ne-a făcut la sfârșit rugă­ciunea de dezlegare: «Eu, nevred­nicul preot și duhovnic, vă iert și vă dezleg de toate păcatele voastre!». Și a făcut pe urmă o cruce mare către oameni. Mă credeți sau nu, dintr-oda­tă, m-am trezit în picioare, ușor ca o pană. Nu știam ce s-a întâmplat, am pus mâna pe mine, am crezut că mi-a ieșit sufletul din trup. M-am uitat sus, am văzut niște păsări care zburau și mi-am zis: «Dacă aș avea aripi, aș putea să zbor și eu». Ăsta a fost gândul meu. Și pe urmă am mai văzut pe acolo oameni care au început să țipe: «Uite, mă pot miș­ca! Uite, văd! Aud!». Oamenii se vindecau de bolile pe care le aveau. Și mărturiseau acolo cu voce tare că au scă­pat de boală. Vă zic că vreo 10-15 bolnavi s-au vin­de­cat atunci pe loc. S-a întâmplat că am stat lângă niște slăbănogi care se vindecaseră. Și m-am mirat. Am văzut că ei sunt sănătoși. Am văzut cu ochii mei și niște orbi care s-au vindecat. Erau doi copii orbi din Pașcani, parcă, mai micuți, și amân­doi s-au vindecat, unul seara și unul dimineața, la Sfânta Liturghie. Astea sunt lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei. S-au întâmplat multe minuni acolo, nu aș avea timp să le povestesc acum. Eu aveam mor­bul lui Pott (TBC osos, n. red.) la șira spinării. Și aveam dureri foarte mari, nici nu mă puteam apleca. Și, deodată, nu mă mai durea spate­le! Nu îmi venea să cred că sunt și eu vindecat! Înainte, nici nu puteam să dorm noaptea de durere. Și acum, nu mai aveam nimic! M-am vindecat aco­lo, la Vladimi­rești, prin dezlegarea părintelui Ioan și împărtășin­du-mă”. Astăzi, părintele Ioan Larion este unul dintre cei mai mare duhovnici ai Moldo­vei. Și ceea ce este acum i se datorează părintelui Ioan Iovan, pentru că întâlnirea cu duhovnicul Mânăstirii Vladi­mirești i-a inspirat drumul spre monahism. „Doar ce m-am gândit să mă duc la mânăstire să mă fac călugăr, și părintele a știut. Părintele Ioan a fost un sfânt și este un sfânt în fața lui Dumnezeu”.

Mânăstirea din coasta lui Antihrist

Sfințenia părintelui Ioan, slujbele și predicile sale vor răspândi vâlvă­taia Vladimireștilor în toată țara. Pen­tru comuniști, așa ceva era de neiertat. „Scârțâie osiile trenu­rilor de mul­țimea pelerinilor care vin la Vla­dimirești”, avea să spună un îm­puternicit al Cultelor din acele vre­muri. Și, odată cu osiile trenu­rilor, scârțâia și legătura din­tre statul ateu și biserică. La pre­siunea Partidului Muncitoresc Român, Patriarhul Ius­tinian va în­cerca să îl mute pe pă­rintele Ioan de la Vla­dimirești. Pen­tru aces­ta, așa ceva era însă de neconceput, așa că va răs­punde Patriarhiei prin­tr-un me­moriu aspru care se încheia așa: „Vrem să fim până la moarte reacţionari împotriva diavolului şi a ucenicilor lui! Mâ­năs­tirea Vla­dimirești constituie un centru duhovnicesc, aşezat de Dumnezeu în coasta lui Antihrist”. Drept replică, pe 21 februarie 1955, i se va înmâna decizia cate­risirii, adică a excluderii lui din cler și, totodată, din mo­nahism. Două luni mai târziu, pe 30 martie 1955, câteva sute de sol­dați ai Securității intrau noaptea pe porțile Mânăs­tirii Vla­di­mirești. Îl vor aresta pe părintele Ioan, pe maica stareță Veronica, împreu­nă cu măicuțele din Comi­tetul de condu­cere al mânăstirii. După anchete crân­cene, care îl vor îm­bolnăvi grav de TBC, pă­rintele Ioan avea să fie condamnat la moarte. Ulte­rior, pe­deapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viață. Dar câteva luni a stat cu sabia morții deasupra capu­lui. Nu că i-ar fi păsat. Moartea o vedea ca pe o eliberare.

Sfântul închisorilor

De abia se dă „trezirea” în toată închisoarea, că părintele Ioan, așa suferind cum este, cu răni la picioare, de la cătușe, cu degetele degerate și pielea mâinilor crăpată până la os, se ridică de pe salteaua de paie putrede și se așează în unghiul mort al vizetei. E un colț mic al celulei, de unde poate să vadă ușa fără să fie văzut de gardian. Desenează pe perete, cu apă, o cruce, iar apoi începe, grăbit, Sfânta Liturghie. Vinul îl ține într-o sticluță mi­nuscu­lă, primită de la deținuții de drept comun. Într-o cutiuță de ebonită, pune un fir de pâine de la masa de seară. Înlemnește apoi în rugăciune preț de un ceas, și toată celula e într-un gând și într-un suflet cu el. Pentru toți, clipele acestea sunt un fir de rai într-o genune de întuneric. Toți deținuții din Aiud au pravilă de rugăciune. Petre Pandrea avea să scrie: „Se ajunsese la rugă­ciune neîntreruptă, până în pragul somnului și reîncepută cu deștep­tarea. Erau oameni cu 14 ore de rugăciune pe zi. Cei mai slabi aveau minim cinci rugăciuni cotidie­ne”. Părintele Ioan se ruga neîntrerupt, așa cum avea să spună un turnător la Securitate: „Discuțiile cu el sunt foar­te anevoioase, din cauză că e foarte tăcut și se ocupă toată ziua, de dimineața, de la deș­teptare și până la stingere, numai de rugăciuni”. Pentru cei din jur, la fel ca la Vladimirești, pă­rintele e o flacără. Bolnav, cu trupul rupt de bătăi, nu admite nicio zi fără să slujească Sfânta Liturghie, deși asta îi aduce pedepse peste pe­depse. Numai la Aiud va strânge 41 de zile la „izolare”, în celule neîncălzite, în care i-au degerat degetele. „Vreau să mărturisesc Ortodoxia nu numai cu ini­ma și buzele, ci, la nevoie, și cu sângele”. La un mo­ment dat, bolnav de dizenterie, cade leșinat în timpul Sfintei Liturghii. Cu lacrimi în ochi, cama­razii din celulă îl întind pe pat și-l privesc cum cade într-un somn adânc, vecin cu moartea. În vis se tre­zește într-un amfiteatru, în care sunt și maicile de la Vladimirești. Aude din cer un glas, care îi spune că îi va arăta un model de ma­mă preoteasă. Și atunci o vede pe mama lui, Ma­ria, care-i zâmbește. A­poi îi apare Maica Dom­nului și privesc împre­ună la Pruncul Iisus. Visul acesta, jumătate vedenie, îl umple de do­rul maicii sale și al Prea­sfintei. La trezire, pă­rintele Ioan își dă seama că e complet vindecat. Rugăciunea maicii sale lucrase, pentru a doua oară, minuni.

Liber, într-o închisoare mai mare

Părintele Ioan avea să fie eliberat, la fel ca toți deținuții politici, în anul 1964. Ispășise mai bine de nouă ani de temniță, iar acum era liber să meargă unde voia, dar nu și să slujească. Nu va ține cont de această decizie, pe care o credea, așa cum și fusese, venită la cererea comuniștilor. Așa că va continua să fie un preot clandestin, ceea ce îi va aduce și alte condamnări. În anii aceia tulburi un suflet îi va sta alături – Maria Chichernea, pe atunci o tânără ingineră, care îi va deveni ucenică devotată. Fără ea, poate că nu ar fi insistat, în 1979, pe lângă ÎPS Antonie Plămădeală, să îi fie ridicată caterisirea. Când a primit vestea încuviințării, pe 26 iunie, a renăscut a doua oară. De atunci și până în 1989, pelerinii care treceau pe la Mânăstirea Plumbuita îl întâlneau la slujbele din duminici și de la marile praznice. Cu barba rasă, îmbrăcat în civil, părintele va începe să strângă în jurul lui din ce în ce mai mulți credin­cioși. Pelerinaje discrete încep, din nou, să se înjghebe în multe părți din țară. Sufletul lui aprins, oțelit de suferințele temniței, rodește din nou miracole.

Ultimii ani

La câțiva kilometri de Târgu Mu­reș se află Mânăstirea „Naș­terea Maicii Domnului”, ridicată și con­dusă de maica stareță Cris­tina, fosta Maria Chi­chernea, uce­nica părin­telui. În incintă, încon­jurat de ver­deață, un mormânt de marmură albă este asaltat de pelerini. Pe placa lui scrie simplu: „Aici odih­nește, în Domnul, ar­himandritul Ioan Io­van”. Pros­cri­sul, chinuitul, tortura­tul „dușman al poporului” a murit recu­noscut ca unul dintre marii mărturisitori ai ortodoxiei din epoca comunistă. Până când a plecat la Domnul, pe 17 mai 2008, a conti­nuat să vin­dece suflete și să ro­deas­că minuni. Dacă le-aș scrie, articolul meu s-ar transforma într-un vo­lum. Sunt convins că va veni și vremea cărților cu mi­nunile părintelui Ioan, așa cum a venit și vremea cărților cu mi­racolele povățui­to­rului său, părintele Ar­senie Boca. Au se­mă­nat amân­doi. Și pro­­babil că a­mân­doi vor fi trecuți, când va rândui Domnul, în rândul marilor sfinți ai ortodoxiei.

Mulțumirile mele se îndreaptă către părintele Moise Iorgovan, care mi-a pus cu generozitate la dispoziție mărturiile despre părintele Ioan Iovan, culese de dânsul în vederea unui volum închinat acestui martir al Sfintei Euharistii.