Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

COSTION NICOLESCU: „Minunea din Viflaim”

– „Nicio sărbătoare-n lume/ Nu are mai mândru nume/ Ca Nașterea lui Hristos/ În Viflaimul frumos”, spun versurile unui colind vechi. Cră­ciunul are toată lumina lumii adunată în el. Lu­mină și bucurie. Bucuria nașterii lui Iisus, marele luminător al ceru­lui și pământului. Puține popoare prăznuiesc Crăciunul cu atâta încărcătură de frumos și emo­ție, ca satele românești. An de an, „scenariul” creștin se reia cu aceleași rânduieli dezlegate de glasurile colindătorilor și de clopotele care cheamă oamenii în biserici. O sărbătoare mereu reluată și adăugită, despre care am vorbit cu etno­logul și teologul COSTION NICOLESCU –

Darul cerului pe pământ

– Deși povestea e veche cât lumea, o celebrăm an de an, de parcă s-ar întâmpla prima oară: naș­terea pruncului Iisus în ieslea din Viflaim. Dvs. cum vi-o imaginați?

Costion Nicolescu

– Eu cred și simt că tot ce e le­gat de Naşterea Domnului este foar­te tainic, foarte misterios: at­mo­sfera, cerul, locul, cei ce par­ti­cipă, călătoria lui Iosif şi a Ma­riei spre Betleem. E o taină de nepă­truns, dar e o taină care nu te spe­rie, e o taină de care te bucuri că e taină, aşa cum un copil se bucură de taina poveştii. Nu vrei s-o des­lușești, să vezi ce şi cum, e o taină care te ȋnvăluie. E ca o ploaie de lumină. Cerul capătă prin Naș­terea Domnului o boltă de lumină. Ma­gii fac parte și ei din acest mister. Eu îi văd şi acum cu ochi de copil: sunt acei ȋmpă­raţi din povești, care vin de un­deva, dintr-un loc tainic, chemați de venirea lui Dumne­zeu pe pământ. Putem şi noi să ne imaginăm Naşte­rea Domnului aşa cum au venit către ea magii: au aflat de ea de la o stea și au mers să se închine așa cum mergem și noi la biserică de Crăciun, să-i fim martori. E foarte frumos că Hris­tos e născut la Bet­leem, care ȋn­seamnă în limba ebraică Casa Pâi­nii, iar asta nu e ȋntâmplător, pen­tru că Iisus vine pe pă­mânt ca viitoare pâine euha­ris­tică, Pâinea vieții veș­nice. El vine la noi ca să ne devină pâine. Putem vedea pân­tecele matern şi ca pe o peşteră, un cuptor din care iese pruncul ca o pâine proaspătă, acolo, pe paie, ȋncălzit de suflarea boului şi a măgarului, privit cu uimire de toţi care ȋl văd – de ciobani, de ȋn­geri – toa­tă lumea se miră. E un moment ȋn care se creează o simfonie ȋntre lu­mea cerească şi cea pă­mân­tească. În cele din urmă, întâlnindu-ne cu Crăciunul, ră­mânem ferme­caţi, fascinaţi de el, dar fără să-i deslu­şim taina. Ne trezim, pur și simplu, cu acest mare dar, care este Pruncul Iisus. Pruncul îi e drag omului, pentru că este şi om, nu este numai Dum­nezeu, orice prunc, ȋn sine, îţi arde inima foarte puternic. Să ne uităm la orice prunc, care abia s-a născut, şi vom vedea cât de minunat și de curat este, ca o hrană pentru suflet. Cine a aşteptat un copil ştie ce este aşteptarea Crăciunului. E bucurie, e şi puţină grijă, dar mai presus e fericire că va veni cineva viu, dar de la Dumnezeu. El este începătorul vieții. Pruncul e darul cerului pe pământ.

„În rugăciune, totul e un prezent continuu. Acum!”

– În toate cântările noastre bisericești se spune, fără osebire, că    Nașterea Domnului este AZI. Nu în trecut, nu acum 2000 de ani, ci în această clipă, chiar în ziua de Crăciun.

Nașterea Domnului – icoană pe sticlă

– Pentru că noi actualizăm în rugăciune ceea ce s-a petrecut acum 2000 de ani; pentru noi, ȋn bise­rică, totul se petrece astăzi, acum. Lucrul acesta e ȋndreptăţit teo­logic, ȋn rugăciune totul e un pre­zent continuu, există doar acum. Cum spune şi cân­tarea bisericii: „Fecioara astăzi/ pe Cel mai presus de fiinţă Îl naşte”. Deci, astăzi, acum! Noi, creştinii, când ne ducem la biserică, nu avem aceas­tă distanţă ȋn timp față de Naște­rea Domnului, ea nu s-a petre­cut departe de noi. La Naș­te­­rea Dom­nului nu avem sentimen­tul acesta, că suntem la o distanţă de mii de ani, ci avem senti­mentul că suntem de față la Naşte­rea lui Iisus. E un mo­ment cu ade­vărat co­ple­şitor şi cu totul deo­sebit de alte momente ale isto­riei mântui­rii. Scrip­tura anunță ve­nirea pe lume a lui Iisus, dar nu ne spune foarte mult des­pre ea: Naș­terea ră­mâne învelită în taină. În Occident, la ca­tolici ȋnde­osebi, se fac mici sce­ne ale Nașterii Dom­­­nului ȋn biserică şi chiar ȋntr-une­le vitrine de magazine. Se așază niș­te iesle, cu toate per­sona­jele eveni­men­tului, oa­meni, în­geri, animale și cei trei crai. E fas­cinant că, deși sunt niște figurine din lemn, ne dau un senti­ment de rea­litate, o rea­litate care este co­pleşită de trans­cendent. O realitate luminată, infu­zată cu blân­deţe. Scena Naşterii a fas­cinat, în Apus, și mulți pic­tori celebri. Îmi aduc amin­te de tablou­rile prere­nașterii timpurii, când încă erau foarte aproape de icoană: Pruncul Iisus e pus pe paie, exact ca şi cum te-ai fi trezit cu un me­teorit căzut din cer, iar Fe­cioara Maria e pic­tată mirată de tot ce se întâmplă acolo; nu mai spun de Iosif, care e ȋntr-o posură de nedumerire to­tală. Toată lumea este uluită de ceea ce s-a ȋntâm­plat.

Extraordinarele icoane ale nașterii

– Lipsa ieslelor de Cră­ciun sărăcește Crăciu­nul ortodox?

– În ortodoxie nu avem așa ceva, nu avem statui, deci nici scene al Crăciu­nului, nu avem nici tablouri religioase, dar avem icoane, icoane extraor­dinare, cu Naşterea Domnului. Proba­bil că vă este foarte fami­liară scena cu Maica Dom­nului lângă Pruncul abia născut, ală­turi de Iosif, de îngeri și de păs­tori și cu ma­gii îngenun­cheați în iesle. E foarte fru­mos că, la noi, la orto­docși, în icoa­ne, Prun­cul pare că a fost spă­lat, așa cum se face cu orice prunc, și ştergarul e acolo, și-o scăl­dătoare, de multe ori ca un potir. Deci, de la bun ȋnceput, iconarul ȋl vede pe Iisus ca pe un om, un copil care se naşte dintr-o femeie, chiar dacă Naș­terea e miraculoasă, pentru că El este şi Dumnezeu ȋn acelaşi timp. Sunt foarte fru­moase icoanele noastre ţărăneşti, unele de-a dreptul impre­sio­nante. La „Muzeul Ţăranu­lui”, icoanele Naşterii mă impresionau cel mai mult, mai ales cele pictate pe sticlă, la Nicula, care erau mai mici decât o foaie de hârtie și vedeai în ele, foarte stilizate, boul, mă­garul, neapărat steaua, Prun­cul, Maica și pe dreptul Iosif. Totul de o sim­plitate, de o concen­trare şi de un geniu pictural artistic extraordinar.

Mama lui Dumnezeu

– Pe lângă Hristos, de Crăciun avem inimile îndreptate către Fecioara Maria. De altfel, în ortodoxie, a doua zi de Crăciun îi este închinată. Praznicul este numit „Soborul Maicii Domnului”.

– Da, trebuie să luăm aminte la ce ne așază bise­rica spre meditație: odată cu Nașterea Domnu­lui, omenirea se trezeşte cu un Prunc, care este și Dumnezeu, şi om, dar primește, în același timp, şi o Maică. Până atunci, omenirea era, cumva, orfană de mamă; îl aveam doar pe Dumnezeu de Tată, care nici El nu era prea clar perceput. După Nașterea lui Iisus, avem şi o Maică, iar asta pentru omenire a fost ceva extraordinar. De când ne naştem, din onto­logia noastră, avem o mamă, e cea care ne dă viaţă, ne dă prima hrană, prima ȋmbrăţişare, și simţim dorul ei cât trăim. De aceea e atât de importantă pentru noi Maica Domnului! Este ceva fără de care nu putem trăi! De aceea, pe iconostas, Preacurata e de nedezlipit de Hristos. Şi tot de aceea, în ortodo­xie, în afară de câteva excepții, foarte rare, icoana Maicii Domnului e totdeauna cu Pruncul ȋn braţe, niciodată singură. Avem această eternă tânără ma­ter­nitate şi pruncie, care ne mângâie. Maica Dom­nului a umplut un spaţiu. Hristos, Dumnezeul de­venit Om, e puntea dintre cer și pământ, dar ȋntre Hristos, Dumnezeul devenit Om, şi omenire, e Fecioara Maria, care e maică de Dumnezeu. Prin ea, omenirea se leagă de Dumnezeu, ȋntr-un fel cu totul şi cu totul incredibil, inimaginabil: ea este Mama lui Dumnezeu! La Sfântul Efrem Sirul apar tot timpul aceste paradoxuri: Hristos e mai mare decât Maica, El a făcut-o pe Fecioara Maria ca Dum­nezeu, dar Maica Îl naşte pe El ca fiu, Îl ȋncape pe Cel Neȋncăput.

„Mititel și înfășețel”

– Nicio sărbătoare românească de peste an nu este „ȋnvelită” ȋn atâtea obiceiuri şi tradiţii, pregă­tite cu atât de mult timp ȋnainte, așa cum este Crăciunul în satele noastre. Parcă nici Paştele nu e atât de prevestit, de pre-gustat…

În Occident sunt amenajate scene ale Nașterii Domnului în biserici sau orașe – aici o scenă din Baumkirchen, Austria

– La noi, la români, e fascinant cu câtă deschi­dere, disponibilitate şi entuziasm se pregătește satul de ȋntâmpinarea acestui moment. Mai întâi e tot parcursul postului, care acum are și multe dezle­gări la peşte, dar nu ȋn asta constă buna dispoziţie a acestui post, ci ȋn aşteptare. O aşteptare care mişcă ceva în noi și care nu este, ca la Paște, când aştepţi Învierea, o trecere prin patimi. În Postul Păresi­mi­lor, așteptarea e mai ȋntâi o lungă asceză, simţi toate chinurile lui Iisus. Acum, toate darurile Domnului vin parcă fără niciun obstacol, iar aşteptarea Cră­ciunului renaște bucuria copilăriei din noi, ea se accelerează, se aprinde tot mai mult, pe măsură ce ne apropiem de praznic. Și când se fac toate pre­gătirile, toate bucatele, cozonacii și celelalte, există conştiinţa că ești în ȋntâmpinarea unui oaspete extraordinar, a unui fiu de ȋmpărat. Îl primeşti pe Pruncul Iisus ca pe un fiu de ȋmpărat, care vine prin chemarea asta la copilărie, la voioşie. De aici și colin­dele, unul dintre lucrurile extraordinare ale tradiției românești, care, ȋn fond, sunt o bunăvestire a Naşterii lui Hristos. Cam toate colindele asta anunţă, că s-a născut Iisus, că totul se schimbă şi, de acum, suntem ȋntr-o altă lume. De aceea, copiii merg și cântă din casă ȋn casă şi sunt primiţi ca nişte vestitori de veste bună. De aici și versurile colinde­lor, care la noi, la români, sunt pline de teologie şi de trăire slăvitoare. Știu că există cântece de Cră­ciun cam ȋn toate culturile europene, dar ce plăpân­de sunt în comparație cu ale noastre! Nu au vlagă, de la Jingle Bells, până la Stille Nacht. Sunt despre Crăciun, dar nu au inimă ȋn ele, nu au suflu cum au ale noastre! Ce ritm au colindele vechi românești! Ce alaiuri de voci, de clopote și de dobe te ridică, nu te lasă să adormi, chiar şi cele care sunt mai duioase. Și cuvintele lor au, ȋn multe locuri, nişte subtilităţi şi o delicateţe extraordinare. Părintele Stăniloae era uluit de cum Îl tra­tează poporul român pe Pruncul Iisus cu câtă gingășie și dragoste: „mititel”, „ȋnfă­şeţel”. Era miş­cat de lucrurile astea. Pe de altă parte, în unele din ele există și un umor foarte sănă­tos: „Vine Crăciu­nu bătrânu/ Că e calu ciumpă­vitu/ Şi-a tre­buit potcovitu,/ Cu pot­coave de colacu,/ Prinse-n cuie de câr­­natu,/ Bă­­tute-n baros de calta­boşu,    Adăpat cu o vadră de vinarsu”. Există o fami­lia­ritate a vechiului român, cu cele ale lui Dumnezeu, care ȋi permit să aibă aceas­tă libertate, pentru că, ȋn niciun moment, făcând acest colind, el nu are sentimentul că ar blasfemia pe cineva, pentru că nu blasfemiază. Cum sunt cântate aceste colinde, cu zâm­be­tul pe buze, fac parte din ȋntâm­pinarea lui Hristos şi dintr-o prie­tenie cu El, o familiaritate. Pe de altă par­te, sunt şi colinde ȋn care deja se vorbeşte despre Cru­ce, despre Răs­tignire, despre jalea pe care o va avea Mai­ca Sfântă, care acum L-a născut pe Domnul Iisus. Exis­­tă şi această bătaie spre polul celă­lalt al drumului lui Hris­tos pe pă­mânt, adică spre răs­tignire şi spre moar­te, după care va veni ȋn­vie­rea. În momentul ăsta de bu­cu­rie, există şi picătura aceea care arată că destinul Lui va mer­ge spre patimi şi spre cru­ce.

– În calitatea dvs. de etnolog, ați bătut Ro­mânia în lung și-n lat. V-a prins, vreodată, pre­gă­tirea Crăciunului într-un sat?

– Da, am stat de două ori în sat, pe timpul Pos­tului Nașterii Dom­nului. Toată lu­mea forfo­teş­te, se pregă­teş­te, e în toate o adiere de aşteptare. Satul are un fel de zumzet. Se făceau şezători pe tot parcursul postu­lui, de la Sfântul Nicolae ȋnce­peau să se pregătească și colin­de­le de către cetele de colin­dă­tori, erau puţin şlefuite, se mai adăuga câte ceva, așa cum se filtrează şi se fini­sează lu­cru­rile ȋn cultura orală, pe măsură ce trece tim­pul, de la un an la altul. Un pas foarte important înainte de Nașterea Dom­nului e Moş Ajunul. La noi, Ajunul şi Crăciunul sunt perechi, nu sărim ȋn Cră­ciun fără să trecem prin Ajun. Aju­nul Crăciunului e tot o sărbă­toare, este un fel de oglindă a Crăciu­nului ȋn post, adică tot o zi de sărbătoare. Preotul vine cu icoana şi nu mă­nân­că ni­meni, până când el nu sfin­ţeşte masa. Spun cerce­tătorii că ţăranii pu­neau de Ajun cele mai bune bu­cate de post pe masă, casa era curată, totul era pre­gătit. Așa facem fiecare din­tre noi, când aștep­tăm un prunc – se face curat, totul e ȋntr-o frenezie. Aşa este şi de Crăciun.

„În oraș, Crăciunul există doar la biserică”

– Astăzi, orașul s-a îndepărtat mult de felul în care satul românesc înțelegea să aștepte și să se pregătească pentru Nașterea Domnului… Emoția s-a transformat în consum.

– Spunea scriitorul Dan C. Mihăilescu odată şi avea dreptate: s-a ajuns să dăm mai mare atenţie ambalajului de cadouri, decât conţinutului. Ade­vărat! În zilele noastre, e atât de puternic accentuată latura comercială a momentului, ȋncât ea se impune, peste slujirea şi meditația la ceea ce este Naşterea Domnului. Cele mai puternice cumpărături acum se fac, ȋn decembrie, ȋnainte de Crăciun, mai ales ȋn Occident. Din punct de vedere comercial, Crăciunul e un boom pentru vânzări. Eram ȋn Germania, la Frankfurt, şi se deschiseseră târgurile de Crăciun. Era o imensă aglomerație, om lângă om, mese cu turtă dulce, cârnaţi, bere, decoruri, luminiţe. Lumea era acolo de Crăciun, dar fără să mai aibă conştiinţa a ceea ce este Crăciunul, nimeni nu mai intra ȋn bise­rică. E o lume ȋn derivă, bolnavă din punctul ăsta de vedere, dar eu cred că n-ar trebui să ne văi­cărim. Lucrurile puse de Dumnezeu ȋn istorie sunt atât de puternice, ȋncât, oricât am vrea noi să le ȋn­de­­părtăm, să le uităm, până la urmă, tot vin din urmă. De exemplu, vrând-nevrând, cu o conștiință mai accentuată sau mai diluată a Crăciunului, toți oamenii se gândesc acum mai mult la cei dragi cu mai mare atenţie decât în restul anului: Ce să facă pentru ei? Ce să fac pentru ca să le aduc o bucurie? E o atenţie şi o dragoste ruptă din dragostea lui Dum­nezeu, a lui Dumnezeu Tatăl, pentru Fiu, al lui Dumnezeu Fiul pentru noi, a Maicii Domnului, care ne transmite şi nouă duhul ei matern, toţi facem multe ȋn numele Maicii Domnului şi cu gândul la ea. Așadar, să ȋncercăm, mai bine, să fim fiecare dintre noi aproape de Naşterea Dom­nului. Cât şi cum, asta rămâne la lati­tudinea noastră; dar să ne dorim ȋntot­deauna mai mult. Cine vrea să găseas­că Crăciunul ȋntr-un oraş ȋl găsește numai ȋn biserică. În afară nu ȋl mai găseşte, toată scenografia asta din magazine, de pe străzi te ţine departe de Naştere. Crăciunul adevărat ȋl gă­seşti ȋn biserică: acolo sunt slujbe de seară, cu atmosferă, şi tu te apro­pii din ce în ce mai mult de împlinirea mi­nunii naș­terii Domnului. În fond, tot pos­tul Crăciu­nului asta este – nu nu­mai o rân­duială de a mân­ca anu­mite bucate, ci un timp de parcurs. O inițiere. Cum spu­nea pă­rintele Stăni­loae, este dis­tan­ţa ȋntre che­marea lui Dum­nezeu şi răs­punsul nos­tru. Noi sun­tem chemaţi spre Naşte­rea lui Hris­tos şi avem un drum de parcurs, un drum presă­rat cu aceste ja­loa­ne luminoa­se, cu­prin­se în tra­diția noastră. Cre­dința îi ajută pe țăranii români să trans­forme Cră­ciunul într-un spec­tacol colectiv fascinant. Vă­zut din cer, se bu­cură și Dum­­nezeu de el.

Eu vă spun toate acestea, dar şi eu mă las dus de val. E uşor să stai şi să cri­tici şi-n momentul următor să te lași și tu dus de val. Copiii, nu ştiu cine altci­neva, să ne fie model de curăţie a inimii şi de atenţie! Să luăm Crăciu­nul aşa cum îl luau cei vechi, ca pe un moment de mare mis­ter, de mare taină, ca pe un moment de schimbare a lumii, care se răs­toar­nă odată cu ve­nirea lui Hristos. Noi, oa­me­nii, avem mare nevoie să ne bu­curăm, iar naşte­rea lui Hristos este unul din momen­tele făcute parcă anu­me să ne bucure mai mult decât altele, să ne bucure cu partea noastră cea mai nevi­novată, cea de copii, netrecută prin tot felul de ȋncercări, de ratări, de eşecuri, de că­deri şi de ridicări. Când vom merge la Înviere, vom lua cumva cu noi această experienţă a vieţii noas­­tre, cu gândul că vine un sfârşit, după care urmează un nou ȋnce­put. În­să acum, la Crăciun, suntem la ȋn­ce­putul cel mai pur.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian