BRUNO BRADT (pictor german): „M-am întors în România pentru că îmi place limba română și publicul românesc”

– Am avut șansa să îl întâlnesc pe plasticianul german chiar în sa­lonul ex­po­ziției sale de la Sibiu. O expoziție fascinantă, cu ta­blo­uri gigantice, populate de personaje reale: un monumental album de fa­mi­lie, prieteni și oameni dragi –

Micul ministrant

– Domnule Bruno Bradt, deși v-ați născut în România, acum trăiți în Germania. Și totuși, v-ați întors în țara natală pentru o serie de expoziții. Care a fost mai exact parcursul dvs.?

– Am făcut liceul de arte la Timișoara, unde am avut niște profesori excepționali. M-am căsătorit la 20 de ani, am făcut repede și primul copil, dar deși mi-era clar că vreau să merg în direcția artei, nu știam dacă aș fi putut să îmi întrețin familia ca artist. Am studiat doi ani desen grafic la Cluj, la Ins­ti­tutul de Artă, după care am emigrat în Ger­mania, un­de am făcut grafică publicitară. Din gra­fică pu­blicitară trăiesc și în prezent, și asta mi-a permis ca în pictură să rămân autentic, fără să fac concesii față de gustul public și cererea de piață. Astfel îmi per­mit ca desenele mele să fie compuse doar din im­pre­sii și sentimente pe care vreau să le fac publice. Portretizez persoane pe care le cunosc, din familie sau prieteni apropiați. M-am întors în România pen­tru că îmi place limba română și pu­blicul românesc.

– Cum a fost copilăria dvs. în Timișoara? Mai aveți rude în România, locuri de care să fiți legat?

– Copilăria mea nu a fost prea ușoară, pentru că tatăl meu a murit când eu eram foarte mic. Am rămas doar cu mama și sora mea, și a trebuit să preiau destul de repede locul bărbatului în casă. Așa am ajuns să lucrez într-un atelier de tâmplărie încă de la 12 ani, iar de la 17 ani, am făcut pictură mu­rală. Sigur că mă leagă foarte multe lucruri de Ro­mânia, în primul rând aici este locul unde am des­coperit că îmi place desenul și pictura, acasă la unchiul meu, care era pictor amator. La el am descoperit cu multă uimire și încântare vopsele în tuburi, pensule, pân­za de șevalet. Eram fas­cinat de peisajele pe care le fă­cea și am început și eu să pictez. Casa mea unde am co­pilărit nu mai există, însă cartierul a rămas. De câte ori mă întorc în Timișoara, îmi face plăcere să îl revăd, să mă plimb prin Parcul Rozelor sau să revăd vechea biserică, unde eram ministrant, un tânăr ajutor pentru preot. Dar cei opt ani petrecuți la Liceul de Artă din Ti­mi­șoara au fost cei mai frumoși pentru mine. Îmi plăcea atât de mult, încât, lucru rar la un elev în ziua de azi, abia așteptam să se facă din nou luni, ca să merg la școală! Acela rămâne un loc de suflet pentru mine și datorită profesorilor pe care i-am cunoscut.

Familia mai presus decât arta

– În desenele dvs., portretele de familie ocupă un loc important. Cum se împacă viața de familie cu cea de artist?

– Așa cum spuneam, eu am devenit tată pentru prima oară la nici 20 de ani, și atunci a fost o revelație, mi-am dat seama că fa­mi­lia mă poate împlini mai mult decât arta mea și că este mai importantă. Acum am trei co­pii, și îmi spun mereu: „Mă băiete, dacă poți să faci și artă de mare valoare, foarte bine, dar familia și copiii sunt cele mai im­portante lucruri din viața ta!”. E un fel de a privi spre viitor, pentru că eu cred că prin copiii noștri vom trăi mai departe, poate mai mult decât prin artă. În artă, poate ești în prim-plan o perioadă, dar după ce ai murit, puțini își mai amintesc de tine. Pe când fa­milia, copiii și nepoții îți vor păstra mereu vie amintirea. Până la urmă, ambele sunt im­portante pentru mine – arta, pentru că mă ajută să mă exprim sufletește și să transmit idei și emoții, familia, pentru că înseamnă soția și copiii mei. Sunt două jumătăți ale unui întreg.

„Am pus versuri din Eminescu, pentru a-mi asuma această identitate”

– Desenele dvs., pe care le-am văzut în ex­po­ziția deschisă la Sibiu, sunt gigan­ti­ce, monu­mentale aș spune, și au în­totdeuna subiecte con­crete, auto­bio­grafice: prieteni, membri ai fa­mi­­liei, oameni apropiați. Pe unele de­sene apar scrise versuri în ger­ma­nă. Ce înseamnă și ce semni­ficație au?

– Textele suprapuse peste desene sunt poezii, cântece, pasaje din litera­tu­ră sau chiar rugăciuni care mă in­spi­ră, care simt că îmi completează ope­rele. Unul din ele este, de pildă, un cântec al unui compozitor german, care nu mai este împăcat cu viața lui și întreabă „Când vine, oare, fluviul care mă ia și mă duce în altă lume, o lume mai bună? Nu mai fac față, nu îmi mai pot conduce viața așa cum vreau eu”, iar partea care mi-a plăcut foarte mult este sfârșitul cântecului, care spune „Nu spera la un fluviu care să te ducă într-o lume mai bună, căci aceasta nu există. Deci, luptă-te pentru cea de acum, numai tu poți schimba ceva”.

Într-una din primele mele lucrări, care are ca temă familia, am introdus un citat din Eminescu. Deși românii nu fac multe rele în Germania, nu vor chiar toți să-și recunoască obârșia. Mie, în schimb, nu mi-e deloc ru­șine că sunt român prin locul de naștere, ba chiar acum ur­mea­ză să am o expoziție-oma­giu pentru profesorii pe care i-am avut la liceul de arte în Timișoara, unde am învățat ce nu aș fi învățat niciodată în Germania. Fiica mea a făcut Școala de Arte în Germania, dar nivelul nu se compară. Fă­ră profesorii din Timișoara nu aș fi putut face ce fac acum. Așa că am pus versuri din Eminescu din iubire pentru România și pentru limba română, și pentru a-mi asuma această identitate.

Cei 12 apostoli

– Una dintre cele mai spectaculoase lucrări re­a­lizate de dvs. este o serie de 12 „apostoli”, de fapt, 12 oameni ai străzii pe care i-ați imaginat cu au­re­ole, ca pe niște sfinți. Cum v-a venit această idee? – Este o temă care m-a preocupat mult – cea a oa­menilor nevoiași. Mereu m-am întrebat, când mergi pe stradă, cum te comporți cu ei, îi ignori sau le oferi ajutor? Și cum îl oferi? Le arunci ceva de sus, „din milă”? Așa nu e cinstit sau drept. Și în­trebarea asta le-o pun și privitorilor, prin tablourile mele. Cel mai im­por­tant e că în fața lui Dumnezeu nu există nicio diferență între noi. În tablou, sunt 12 astfel de oameni cu au­reole, persoane care nu au casă, locuiesc sub un pod la noi, în oraș. I-am întrebat dacă aș putea să îi re­prezint în operele mele, și la început m-au refuzat. Atunci m-am gândit că la masă se rezolvă mai ușor lu­cru­rile și, săptămâni la rând, am stat cu ei la masă, la cantina săracilor, am vorbit cu ei și au prins încredere în mine. După câteva săptămâni, au fost de acord să le fac portretele. O femeie în vârstă m-a impresionat în mod deosebit. A fost singura care nu a vrut să se lase pictată. Iar când am întrebat-o care este motivul, mi-a spus „Dar eu nu sunt frumoasă”, în clipa aceea am pus-o în centrul tabloului. Fiecare lucrare conține numele real al persoanei respective, pentru a arăta că opera nu este doar o idee fictivă a artistului, ci poți să-i întâlnești personajele pe stradă. Pe lângă nume, pictura mai conține și câte o dorință a fiecăruia dintre cei pic­tați, care se referă mai mult la întrebarea „Cine mă ajută? Cine îmi întinde mâna ca să ies din noroi?”. A durat un an să concep lucrarea și încă doi ca să o realizez. Inițial, am vrut să folosesc culoare, dar m-am gândit că așa voi distrage atenția de la ce e mai important: fața oamenilor și gesturile. M-am ocupat trei ani de zile de problematica oamenilor fără adăpost și am aflat de la ei povești impresionante. Nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni. Chiar dacă tu crezi că faci lucrurile perfect în viață, poate veni un moment în care nu vei mai face față. Destinul e mai presus decât noi. O femeie, de pildă, a ajuns în acest stadiu la 96 de ani, pentru că i-au mu­rit toți copiii. Cele mai multe cazuri pornesc de la divorț, când oamenilor „le fuge pământul de sub pi­cioare” și pierd, progresiv, tot: locuință, slujbă, prieteni. Mi se frânge inima când văd câte persoane nevoiașe sunt în România, și nu mă refer neapărat la cele care stau și cerșesc, dar sunt mulți oameni de care îți dai seama că o duc greu, după cum merg, care caută sticle prin gunoi pentru a face un ban. Eu merg și stau de vorbă cu acești oameni, îi întreb cum o duc, dacă pot să îi ajut cu ceva. Pentru ei e important simplul fapt că cineva îi în­trea­bă, că le arată interes. Am avut câteva momente foarte emoționante cu astfel de oameni, care chiar m-au îmbrățisat.

– Vă mulțumesc mult, d-le Bradt, pen­tru răspunsurile dvs. așa de intere­sante. A fost un noroc să vă întâlnesc chiar aici, la Sibiu, în ex­poziția dvs.

– Cel mai mult îmi place la expozițiile pe care le fac să ascult ce vorbesc oa­me­nii, cum fiecare interpretează ce vede în­tr-o manieră personală și subiectivă, și în felul acesta se nasc noi povești. Inter­pretări la care nu m-aș fi gândit niciodată. Mă bucur că lucrările mele sunt înțelese. Eu sunt un povestitor, doar că nu scriu, ci de­se­nez.