Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANCHETĂ: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie…”

– Ce le urați României și românilor în anul care a început? –

Cristina Tănase 41 de ani, inginer proiectant

„Le recomand românilor să se întoarcă la valorile omeniei”

(Oftează când aude întrebarea. Un oftat greu, încărcat de tristețe. Mă roagă să căutăm un loc în care să putem vorbi liniștiți, pentru că simte nevoia să spună tot ce are pe suflet.)

Foto: Shutterstock

„Haideți să vă povestesc ceva. O să credeți că n-are legătură cu întrebarea pe care mi-ați adre­sat-o, dar, cel puțin în mintea mea, lucrurile sunt strâns legate. S-au adunat multe în ultimul timp și simt nevoia, cumva, să le pot spune cuiva. De Crăciunul ăsta, am rugat-o pe Miruna, fetița mea, să-i scrie o scrisoare Moșului cu lucrurile pe care și le do­rește. Și a scris. A scris așa de frumos, că mi-au dat lacri­mile. Pe scurt, ideea din scrisoare era că ar vrea și ea să aibă o pereche de adidași ca aceia ai colegei de bancă, Isabela. Că părinții ei, adică noi, nu-și permit să cumpere așa ceva, dar poate că el, Moșul, o să fie capabil să-i aducă. «Cât de scumpi să fie niște adidași?», m-am gândit. M-am uitat pe un site de ăsta de pantofi și am înghețat: 1400 de lei! 14 milioane de lei vechi, pe o pereche de adidași! Mai mult de jumătate din salariul meu! M-am sfătuit cu soțul și am ajuns la concluzia că este imposibil să plătim atâția bani pentru niște încălțări care, oricum, în mai puțin de un an, îi vor rămâne mici. Așa că Moșul i-a adus alți adidași, de la aceeași firmă, doar că la un preț ceva mai apropiat de bugetul nostru. I-am explicat Mirunei că lucrurile care contează în viață nu se cumpără cu bani, că trebuie să fim bucuroși cu ce avem, iar ea a părut să înțeleagă. Atât doar că a început școala, iar Miruna mea s-a întors acasă plângând. Toată clasa, în frunte cu Isabela, a râs de ea că poartă un model vechi de adidași, că ăștia sunt pentru săraci, și că noi, părinții ei, suntem niște sărăntoci care conducem «Dacia»! Vă dați seama: m-a luat cu leșin! Aici am ajuns, ca țară: să râdem de sărăcie, să râdem de oamenii cinstiți, care mun­cesc din greu ca să pună ceva pe ma­să în fiecare zi! Pentru că nu-mi fac nicio iluzie: nu copiii sunt de vină pentru ideile astea! Ce vină să aibă niște copii de 12 ani?! Nu! Tipul ăsta de gân­dire aparține părinților lor! Pentru că ce vă poves­tesc aici e un detaliu mic, dintr-un tablou mare al societății noastre! Am ajuns să trăim într-o socie­tate defectă, în care valorizarea se face doar prin prisma banilor! Nu contează cum ajungi să faci banii ăia, bani să fie! Peste tot, unde te uiți, e o competiție de trufie: case, mașini, haine, restaurante, pantofi… Cine nu reușește să acceadă la acest statut este disprețuit! Or, asta, mie, ca om care muncește cinstit de o viață, îmi provoacă o suferință de nedescris! M-ați întrebat ce le urez românilor la început de an… Le urez să se întoarcă la valorile omeniei, pentru că doar așa, fiind oameni unul cu altul, putem cu adevărat reconstrui țara asta!”.

Mihai Neagu 59 de ani, profesor

„Am ajuns să ne temem să ne mai numim patrioți”

(Își scoate ochelarii, îi pune pe masă. Mă pre­vine, zâmbind, că are obiceiul, în discuțiile care îl preocupă, să devină pedant și didactic. Defor­mație profesională, adaugă.)

„Știți ce e ciudat? Că am ajuns să ne temem să ne mai numim pa­trioți. Bine, hai să nu vorbesc în numele tuturor, să vorbesc doar în numele meu: am ajuns să mă feresc să mă numesc patriot. De ce? Pentru că discursul ăsta na­ționalist îl vezi în ce­le mai rele locuri cu putință. Se face abuz de cuvintele patrie, pa­trio­tism, român, și la te­le­­­viziunile noastre du­bioa­se și, mai nou, prin par­lament, la partide cu ten­dințe de extremă dreaptă… Dacă îl mai pui și pe Ceaușescu la socoteală, cu tot patriotismul lui de carton, ajungi să te gândești de 10 ori înainte să te numești patriot. Pentru că discursul ăsta, foarte just, de altfel, a fost acaparat de oamenii ăștia, cu care chiar nu vrei să te aso­ciezi. Nu cred că l-a uitat cineva pe Vadim Tudor… E plină iar țara de Vadimi, dar fără nivelul lui de cultură… Ce vreau să spun e că patriotismul s-a înconjurat numai de ipocriți. Toți se bat cu pumnii în piept că sunt cei mai mari români, dar, concret, în afară de vorbe goale și fanfaronadă de prost-gust, nu-i văd să lupte pentru nimic real. Și, vorba aia, sunt probleme se­rioase la noi în țară, care n-au legătură cu vaccinul, cu masca, cu Catedrala Nea­mului sau homosexualitatea… Și e mare, mare păcat… Pentru că și din cauza unor astfel de oameni ajungem să ne îndepărtăm de România noastră, a tuturor… Cu cât sunt mai mulți patrioți de serviciu, cu atât ne îndepărtăm mai tare de Ro­mânia… Pentru că, iarăși, dacă o să observați atent, oamenii ăștia nu încearcă să ne unească, ci să ne dezbine… Iar în timpul ăsta, satele devin pustii, tinerii ne pleacă, spitalele ard, iar noi nu mai găsim reperele care să lege societatea pentru binele co­mun. Suntem dezbinați: unul vrea ceva, altul vrea fix in­vers, și nimeni nu luptă pentru România. Ni­meni nu luptă pentru o țară în care să fim împreună cu toții, o țară care să protejeze și să aibă cu ade­vărat nevoie de fiecare om în parte. Ce folos avem că lăcrimăm când ascultăm un colind vechi, dacă a doua zi am plecat din țară? Ce folos că ne facem nunta în sat, când copiii se vor naște prin Franța, Spania sau Ger­mania? Ce folos că avem servicii secrete plă­tite cu salarii uriașe, dacă ei se comportă ca niște afaceriști fără scrupule, părtași la jaful național? Ce le transmit eu românilor în noul an?! Să re­nunțăm la lupii în blană de oaie, să-i lăsăm să-și behăie minciunile de unii singuri și să ne iu­bim țara simplu și adevărat!”.

Ilie Cocan 66 de ani, pensionar

„Nebunu’ ăla de cizmar ținea țara asta unită”

(Se oprește, privește în jur, întinde brațul și îmi arată câteva mașini din coloana blocată în intersecție. Pufnește ironic, cu subînțeles.)

„Uite-te la ei! Uite-i! Îi vezi?! Uite-i cum se claxonează, de zici că ori le arde casa, ori a venit sfârșitul lumii și nu știm noi! Unde vă grăbiți, mă, nebunilor?! Unde vreți să ajungeți?! La balamuc, acolo! Uite-l pe ăsta cum înjură! Uite-te la el! Nici n-a început anul și își varsă fierea pe volanul ăla! Ce teorie, ce filozofie, uite-te un pic în jur și o să vezi că am luat-o razna cu toții! Nu știu, dom’le, nu știu, da’ parcă an de an găsesc lumea mai nebună decât era înainte… O fi și pandemia de vină, că și asta ne-a îmbolnăvit de cap pe toți, da’ nici înainte de ea nu eram mult mai sănătoși… Dom’le, de bine, de rău, când eram eu tânăr, lucrurile erau mai aranjate. Nu zic că era mai bine atunci, că n-avea cum să fie, cu un nebun în frunte, da’, vezi tu, mă­car nebunu’ ăla de cizmar, în nebunia lui, ținea țara asta unită. De 30 de ani, de când cu Revoluția, am luat-o toți în toate direcțiile. Haos, asta e, haos! Ni­cio idee coerentă, niciun plan de redresare, nimic! Legea junglei, atât! Fiecare pentru el, se descurcă cine poate! Și totul începe de sus, că peștele de la cap se-mpute! Când te conduc politicieni care au dat din coate să ajungă acolo, la butoane, doar ca să fure pentru ei și gașca lor, ce mai vrei de la omul de rând?! Te simți abandonat, te comporți și tu ca atare! Dom’le, eu când ziceam România, mă trecea un fior, din cap până-n picioare! Nu mint! Când se cânta imnul la Olimpiadă, stăteam drept în picioa­re în fața televizorului, cu mâna la inimă! În ‘94, când am bătut Argentina la Mondiale, eram în stra­dă, cu drapelul în mână! Azi, nici nu mai știu cine joacă în naționala de fotbal… Dacă te bate și Ar­menia, chiar nu mai ai ce să zici! Aici am ajuns! Toate se leagă, dom’le, d-aia ne și purtăm azi cum ne purtăm. Ce aș vrea să urez?! Uite, asta: să fim iarăși bucuroși pentru țara noastră, să ieșim toți cu drapelul în stradă și să strigăm din toată inima: Roooomâniaaaa, Rooooomâniaaaa…”.

Răzvan Barbu 61 de ani, vânzător

„Dacă nu învățăm să fim uniți, de la gunoier până la președinte, se alege praful de noi”

(L-am întâlnit la chioșcul de ziare din cartier. A trebuit să bat în geamul gheretei, ca să-l trezesc. S-a scuzat că e puțin obosit după sărbători, dar că are tot timpul din lume pentru discuții.)

„Stați un pic, să-mi adun gândurile, că ideea o am, am vorbit și la masa de revelion, cu familia și prietenii despre asta. Și, vă spun, toți am ajuns la aceeași concluzie. Deci: toată omenirea a trecut printr-o mare încercare. Adică pandemia. Unii au murit, Dumnezeu să-i odihnească!, alții au avut de tras prin spitale, dar la cei mai mulți, ca la mine, așa, li s-a dat pur și simplu viața peste cap. Școala n-a mai fost școală, serviciul n-a mai fost serviciu, ce să mai…, viața n-a mai fost viață! Deci, dacă noi, oamenii, nu reușim să învățăm ceva din asta, ne merităm soarta! Ce să învățăm? Că oricând poate să apară o belea de asta, care îți pune viața, aia de credeai tu că e sigură, pe butuci. Pe butuci, nene, pe butuci! Deci, dacă nici acum nu învățăm să fim uniți, de la gunoier până la președinte, să alege praful de noi! Și se cam alege, din ce văd eu! Că au și început războaiele, vedeți și dum­neavoastră. Unii urlă cu vaccinul, alții că de ce vaccin, unii cu cer­tificatul verde, al­ții că de ce certificat ver­de… Te iei cu mâinile de cap! Și-n tot timpul ăsta, spitalele noastre tot la pământ sunt, învățământul tot așa, salariile, nici nu mai zic… Deci, eu asta am de transmis: oameni buni, gunoier și pre­ședinte, hai, frate, să fim toți ce suntem, adică români, și măcar acum, la necaz, să cădem de acord că avem de tras în aceeași direcție! Că de interese și de șmecherie, ne-am săturat până-n gât! N-o mai lungesc, că e degeaba, urarea mea e asta și cu asta am zis tot: hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română, să în­vârtim hora frăției pe pă­mântul României! S-a putut odată, s-o putea din nou!”.

Angela Ciobanu 52 de ani, ajutor notar

„Trezirea, România, trezirea!”

(Îmi răspunde tăios, înainte să termin de for­mulat întrebarea. Lumea din piață s-a oprit și o aprobă. Cu cât se strâng mai mulți spectatori, cu atât se înflăcărează mai tare.)

„Să nu mai fim umili! Noi, ca țară! Gata cu ca­pul plecat, sabia nu-l taie! E timpul să avem ceva de spus în Europa asta, din care am făcut mereu parte! E timpul să le spunem tuturor: ne-ați primit la masa voastră, nu ne mai țineți într-un colț, ca pe copilul amărât și pedepsit! Că nu merge doar așa, ca Europa bogată să facă legea la noi în țară, și noi să n-aveam niciun drept la ei acolo! Păi? Greșesc cu ceva? Toate firmele lor au piață de desfacere aici, cu prețurile de afară, dar impozitele și salariile sunt ca în România! E corect? Nu e corect! Tot tineretul nostru pleacă în străinătate, la muncile de jos, plătiți cu un sala­riu pe care niciun local­nic de-aco­lo nu l-ar accepta! E co­rect? Nu e corect! Bate din palme doamna Merkel, că i se usucă spa­ranghelul pe timp de pande­mie, imediat plea­­că brigada de mun­ci­tori din Ro­mânia, să aibă neamțul spa­ran­ghel pe masă! E corect? Nu e co­rect! Și asta, când țara e în­chi­să, ca să ne apărăm de covid! Eu zic că gata, nu mai! Ne-am în­da­to­rat pâ­­nă-n gât la Europa, când ba­nii ăia trebuiau să vină fără con­diții! Că doar sunt și banii noștri! Și totul, pentru că stăm cu capul plecat și cu atitu­dinea asta de în­vinși! Nu mai merge așa! Stai umil în ultima bancă, n-ai curaj să deschizi gura, toți o să te ia de prost! Dacă tot o ținem pe asta cu Euro­pa, atunci să fim în Europa până la capăt! Nu doar la ce vor ei, dar și la salarii și la condiții de trai! Trezirea, România, trezirea!”.

Maria Țecu 24 de ani, masterandă

„Doar protestând arătăm că ne pasă”

(Mă întreabă dacă am văzut filmul „Don’t Look Up”. Îmi spune că toată lumea ar trebui să va­dă filmul ăsta, ca să poată privi lumea cu alți ochi.)

„Eu, una, am obosit să-mi răcesc gura de po­mană… Am obosit! Știu, știu, acum te gân­dești când am avut timp la vârsta mea să obo­sesc… Dar, uite, obosim și noi, ăștia tinerii… Știi de câte ori am auzit de la părinții mei: «Lasă, că ne descurcăm noi?». Când o aud pe asta cu ne descurcăm noi, iar planeta noastră mai are un pic și face implozie, îmi vine să urlu! Nu, nu ne descurcăm! Nu, nu asta e ideea, să ne descurcăm, fiecare la el acasă… Nu trebuie să ajungi să mai iei un job, să mai iei un credit, să mai vinzi ceva, în timp ce răul vine peste tine mai mare și mai mare, iar tu să o tot dai înainte cu mă descurc… Nu trebuie să te descurci, trebuie să schimbi! Iar lucrurile, mai ales la noi în țară, trebuie schimbate din temelii. De la felul în care se face politică și la felul cum se face business, până la cum gândim fie­care când suntem acasă. Știi care    e mama și tata schimbării?! Îți spun eu: in-dig-na-rea! De la asta începe totul! Dar nu indignarea că n-a oprit o mașină la semafor sau că ce am comandat pe internet nu a ajuns acasă… In­dignarea reală, indignarea colectivă, față de felul în care am ajuns să trăim. S-a ieșit în stradă, când Dragnea a vrut să rescrie legile în favoarea lui. Foarte bine! Am fost și eu aco­lo, ne-am indignat cu toții! Dar sunt o mie de alte lucruri pentru care trebuie ieșit în stradă, și văd cu stupoare că nimeni nu mai zice nimic. Sistem sanitar, scumpiri aberante, defrișări, sărăcie, pentru asta de ce nu protestează nimeni?! Pentru că asta avem de învățat: că doar așa, pro­testând, arătăm că ne pasă și suntem luați în seamă de cei care ne con­duc! Iar aici nu vorbesc doar despre clasa politică, ci și despre toate fir­me­le astea mari care au ajuns să dicteze ce se în­tâm­plă în țară… Asta le urez ro­mânilor mei în noul an: să ne indignăm cu toții, ca să putem schimba ce­va! (În momentul ăsta inter­vi­ne un domn între două vârste, roșu de furie și ame­nințător.) «Cine nu învață din lecțiile trecutului o să-i repete gre­șelile. E clar? Eu atât am de transmis. Bună ziua! Cum adică ce greșeli? Tu ce istorie ai în­vă­țat la școa­lă, tinere?! Și te mai numești jur­na­list… Pune mâna pe manuale și citește, că eu nu predau istorie pe stradă! Mi se pare mie sau ești cam impertinent dumneata? Te-ai născut ieri, sau cum? Cum adică ce vreau să spun concret cu asta? Tu nu înțelegi ro­mânește?! Cum adică la ce pe­rioa­dă istorică mă refer? La toate! Da, da, și la comu­nism, și la mo­nar­hie, și la fanarioți, și la voievozi, și la daci și la romani! Ce întrebarea e asta: ce gre­șeală a făcut Mircea cel Bătrân?! A făcut greșeala că m-am oprit eu să-ți răspund pe stradă! Cum mă chea­mă?! Nu e treaba ta asta! Câtă impertinență, câtă imper­tinență…»”.

Monica A. 48 de ani, antreprenor

„Fiți mândri că sunteți români!”

(Mă roagă să nu-i pomenesc numele, pentru că nu despre asta e vorba, ci doar despre o măr­turisire sinceră. De felul ei, o persoană rezervată, își cere scuze pentru emoția din glas.)

„De 1 Decembrie, am avut puțină treabă la bir­ou și am zis să las mașina în parcare și să mai iau și mijloacele de trans­port în comun. Vaccinată sunt, mi-am zis, îm­bul­zeală n-o să fie, că e zi li­beră, numai bine, mai văd și eu cum arată lumea reală, aia de ca­re am uitat, de când câștig bine și sunt pro­tejată de mașina și de biroul meu. Știți ceva? A fost cea mai frumoasă zi din an! O dată, pentru că am fost foarte atentă la toți oamenii pe care n-am mai avut timp să-i văd și, doi, pentru că toți oamenii ăștia, unii mai săraci, alții mai gălă­gioși, erau atât de bucuroși că e ziua României. Vă dau cuvântul meu de onoare!, mi s-au umplut ochii de lacrimi! Pentru prima oară după mult timp trăit în bula mea, am simțit ce înseamnă România cu adevărat! Nu Ro­mâ­nia mea, a priete­ni­­lor și a cli­enților mei, oameni realizați, cu firme, care câștigă    bine, ci România ade­vărată, a celor mulți și mai puțini norocoși ca mine. Toți oamenii pe care i-am văzut în tramvaiul în care mă aflam mi-au oferit o lecție de încredere, de dragoste și de speranță! Pentru că erau împreună, și părinți, și bu­nici, și copii, și toți mergeau la pa­radă, ba cu un tri­color, ba cu baloane, ba cu ceva din care să sufle și să-și arate bucuria… Uitasem… Ui­tasem cum e să te bucuri pentru România… Dar toți oamenii pe care i-am întâlnit pe 1 decembrie mi-au amintit ce în­seam­nă dragostea de țară! Nu, nu sunt cuvinte mari. Am văzut-o în ochii lor, în bucuria lor. Și m-am umplut și eu de speranță. Spe­ranța că încă se poate. Dacă oamenii ăștia încă mai cred în țara asta, deși ei o duc cel mai greu dintre toți, nici noi, cei privile­giați, nu trebuie să aban­do­năm lupta! Pentru că, o spun cu regret, în cercul meu de prie­teni sunt mulți cărora le e scârbă de politicienii țării și se gândesc să plece prin alte țări mai calde sau mai prospere… Așa că o să le urez lor, în pri­mul rând, ceea ce am simțit eu atunci: fiți mândri că sunteți români!”.       

Petre Stoenică 73 de ani, pensionar

„Cât avem fân cosit, avem rost”

(Stătea în parc, pe o bancă, citind. M-a poftit lân­gă el, a lăsat cartea deoparte și a început să-mi vor­­bească firesc, cu căldură, ca și când ne-am fi cunoscut de o viață.)

„O urare? Sigur că am o urare… Să ne țină Dum­ne­­eu satul viu, să avem mereu unde ne în­toarce când ne-o fi greu! Că de necazuri, vorba aia, e plină lumea… Dar liniște și viață adevărată ca în satele noastre nu mai găsești prin alte părți. Că nici străinii care s-au îndrăgostit de România n-or fi ei chiar nebuni… Au găsit ei ceva ce s-a pierdut de mult pe la ei, pe acolo. Rostul și simplitatea, aia au găsit! Iar viața simplă, viața cu rost valorează mai mult ca tot aurul din lume! Nici nu știm noi ce comoară avem pe mână! Și mai bine că nu știm, că imediat s-ar trezi un deștept să facă bani din lucrurile astea… Iar când se ajunge la bani, se strică și ce e simplu. As­ta e părerea mea și nu mi-o schimbă nimeni! Domnule, cât mai avem fân cosit și brazdă, avem și casă, avem și rost, avem și identitatea noastră pe pământ! Trebuie să ținem cu dinții de ea! Alea-s rădăcinile, aia e mândria noas­tră! Fără rădăcini, pomul se usu­că! Să nu ui­tăm asta! Să nu ne uităm su­fletul! „.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian