Pr. CĂLIN POP (Olanda): „Visul meu cel mai mare e să avem o biserică și o școală românească în Olanda”

– Cinci mii de kilometri de străbătut lunar, peste o mie de case și vreo patru mii de suflete în grijă duhovnicească, așa arată parohia din Olanda a părintelui Călin Pop. O parohie cât o țară, păstorită cu biserica în port­bagajul mașinii, improvizată în fiecare duminică, în fiecare sărbătoare, tot în alt și alt loc, pe unde trăiesc români ortodocși. Visul părintelui e unul singur: să-și adune turma de credincioși în fața unui altar ortodox –

Un cui scos din mâna lui Hristos

Și-a dorit de mic să se facă „popă”, de pe când încă habar n-avea ce anume înseamnă asta. La bise­rică l-a dus bunicul, și-așa a prins drag și dragul, rădăcină. A făcut seminarul teologic, apoi faculta­tea, dar și multe altele, înainte de a fi hirotonit preot: a lucrat în televiziune, unde a realizat emisiuni religioase și sportive, a fost actor-păpușar la Teatrul pentru Copii din Bistrița, a lucrat la o școală pentru copii cu dizabilități…

Sunt mai bine de șase ani de când părintele Că­lin Pop locuiește în Olanda. La început i-a fost greu. Ca să-i anunțe pe românii stabiliți în țara lale­lelor că e acolo ca preot al lor și că poate fi căutat pentru probleme creștinești sau de suflet, a postat anunțuri pe rețelele de socializare, și-a făcut public numărul de telefon. Au curs înjurăturile, gârlă. A fost făcut hoț, tâlhar venit să sfințească biciclete. Pe cei ce-au înjurat mai tare i-a căutat cei dintâi. Insista să-i cunoască, să le vorbească. N-avea nimic de pierdut, ori îl blocau, ori reușea să-i câștige de par­tea sa. I-a invitat să i se alăture când mergea în spitale, să spo­vedească și să împărtășească bolnavi, promițân­du-le că vor împărți egal tot ceea ce „câști­gă”. „Ie­șeam cu mâinile goale, așa cum și intram, dar și să fi avut ceva de împărțit, nimic nu le mai trebuia! Vedeau părinți ce-și pierduseră copiii, copii ce-și pierduseră părinții, la oncologie, mai ales, unde miroși moartea prin toți porii. Toți răzvrătiții aceș­tia sunt acum nelipsiți de la biserică, sunt primii care sar când e nevoie. Vedeți, asta e treaba noas­tră, ca preoți, să lăsăm turma de oi și să alergăm după cele câteva oi rătăcite. Noi, românii, suntem proști de gură, dar avem un suflet foarte mare. Cei care bat din gură o fac ca să-și acopere sensibilitatea, ei cred că e o slă­biciune, o rușine să fii smerit, credincios, dar sunt mai vrednici decât cei care fac sute de meta­nii. Pe orto­docșii din Olanda, românii mei, eu nu-i numesc eno­riași, căci sunt familia mea. O familie mare, cu greutăți, cu bucu­rii, cu încercări prin care trebuie să trecem împreună”.

Doamna preoteasă Agurița știa că în Olanda, ca preot, soțul său nu va avea salariu, dar a ac­cep­tat totul fără ezitare. „Băie­țe­lul cel mare, Luca, abia îm­plinise un an și a rămas în țară, în grija bunicilor, până ne-am așezat noi cât de cât, vreo trei ani, mai exact. A fost o cruce foarte grea, mai ales pentru doamna preoteasă. A făcut curățenie în hoteluri, la oameni bătrâni, apoi venea cu mine la spitale, la biserică, făcea cateheze cu copilașii. N-a zis nicio­dată: «Părinte, m-am săturat!». O iubesc enorm, ar trebui să-i fac statuie pentru sacrificiul ei”, spu­ne părintele.

Ca să-și câștige traiul și ca să facă față cheltu­ielilor foarte mari, mai ales că între timp i s-a născut și cel de-al doilea băiat, Marcu, părintele Călin Pop a lucrat vreo trei ani în firma de construcții a unor verișori, apoi la o fa­brică de cașcaval, iar acum, într-un de­pozit de logis­tică pentru animale de compa­nie.

„Olandezii sunt atei, dar dăruiesc iubire într-un mod greu de explicat în cuvinte”

– Se știe că Olanda e țara unde libertinajul e ridicat la rang de lege, unde-și au locul toate păcatele lumii. Cum poate răzbi ortodoxia într-un spațiu în care bisericile sunt vândute și transformate în spații de locuit, hoteluri sau restaurante?

– Am descoperit aici mulți luterani sau chiar oameni fără religie, care sunt mult mai curați pe dinăuntru decât noi, ăștia care ne batem cu pumnii în piept că suntem credincioși. Colaborăm acum cu o asociație de doctori și asistente și trimitem, cu ajutorul lui Dumnezeu, „mâncare medicinală” în Ro­mânia. Sunt atei, dar fac mii de kilometri, merg cu mași­nile personale dintr-un loc într-altul, câtă bunătate am văzut în oamenii ăștia, sin­­cer, nu văd în mulți din cre­dincioșii pe care-i păsto­resc. Acum am reușit să-i duc în țară, în România, să vadă un­de ajung ajutoarele lor. Când au strâns în brațe o bă­trânică cu năframă, am văzut câtă iu­bire îi transmit, dintr-o singu­ră privire, o singură îm­brăți­șare. Te cutremuri, efec­tiv, e ca și cum l-ai pipăi pe Dum­nezeu.

– Ce înseamnă „mânca­re medicinală”?

– Sunt niște iaurturi spe­ciale, care au de vreo trei-patru ori mai multe proteine față de un iaurt normal, foar­te bune pentru copiii cu cancer, pentru bătrâni. Un astfel de iaurt poate fi echivalentul unei mese în­tregi pentru cei care nu se pot hrăni normal. În Olan­da, sunt foarte scum­pe, se dau doar pe asigu­rare și le pot obține doar doctorii. Totuși, într-un singur an, am reu­șit să trimitem în țară iaurturi dintr-astea în valoare de câteva zeci de mii de euro. Olandezii sunt atei, sunt reci, dar dăru­iesc iubire într-un mod greu de ex­plicat în cuvinte.

– Poate sunt credincioși fără să știe!

– Știți cum e, pe patul de moar­­te, și ateul spune: „Doamne, ajută!”. Ei n-au avut bucuria de a se naște și de a crește, de a fi edu­cați în creștinism, în ortodoxie, dar oferă iubire prin gesturi. Noi am avut privilegiul credinței, de la părinți, de la bunici, de la stră­moși. Acasă, în România, cimi­tirele noastre sunt pline de sfinți, bunicii și străbunicii noștri au fost sfinți, pentru că ei atâta știau: credință-biserică-pământ, își câș­ti­gau pâinea și se rugau, atâta știau. Avem, am avut norocul să-i avem lângă noi, să ne ducă de mână la biserică, acum sunt în­gerii noștri acolo, în cer, ne țin de mână și se roagă pentru noi.

Cu toate acestea, e mare dife­rență între noi și olandezi, ei n-au mese de familie sau cu prietenii. La bisericile lor luterane, doar cei în vârstă se mai duc. Tinerii, când m-au văzut pe stradă în reveren­dă, au vrut să facă fotografii cu mine, mi-au zis că le place costumul meu de „bat­man”. Sunt complet rupți de credință, de cele sfinte. Noi suntem plămă­diți din alt aluat, la biserică sun­tem uniți, mai schim­băm o vorbă, ne ajutăm între noi, e altceva. Și vin tineri, foarte mulți tineri. Iar copii… am avut și nouă botezuri într-o zi!

„Vin de la sute de kilometri, cu copilașii în brațe”

– Dar românii din Olanda vor să se mai în­toarcă în țară?

– Mai mult de jumătate dintre ei spun că vor să se întoarcă, după ce fac copiii școala și au un anume statut. Sunt mulți ai căror copii se întorc în România și ei rămân în Olanda. Le lipsesc părinții, rudele, iar dorul de familie, de prieteni, de mâncărurile noastre rămâne permanent. De Crăciun, n-au mai prididit să aducă din țară murături, carne de porc, cartofi, căci românilor de aici le lipsesc tradiția și gustul de acasă.

La biserică, la început, veneau să se întâlnească, să mai afle unii de la alții de un loc de muncă, de o casă, apoi au prins gustul și acum sunt nelipsiți de la slujbe. Acum, românii noștri vin de la sute de kilo­metri, cu copilașii în brațe. Aia-i iubire adevă­rată! Greu e până-l guști pe Dumnezeu, după-aia nu-ți vine să-i mai dai drumul.

„Și răstignit, Iisus ne așteaptă cu brațele deschise”

Nu-mi vorbește prea mult despre sine părintele Călin Pop. De fapt, acesta e doar al doilea interviu pe care a acceptat să-l acorde. „Vorbesc, în speranța de a deschide ochii celor care vor citi, să dăruiască iubirea pe care au primit-o de la Dumnezeu și să fie mai buni. Io-s un popă de-ăsta, mai din topor, ce-i în gușă și-n căpușă, și le spun oamenilor, la biserică, să nu-l caute pe Dumnezeu când le e greu, ci când le e bine, să-i aducă mulțumire. Când ne e greu, îl găsim și-n piatra de pe drum, peste tot îl găsim. Singurul care ne așteaptă cu brațele des­chise e Iisus – chiar și pe cruce, răstignit, tot cu brațele deschise, tot a îmbrățișare ne așteaptă, ori­cât de păcătoși am fi și oricâte rele am face. Noi și prin rugăciuni tot cerem: «Doamne, ajută!». Dar oare zicem dimineața: «Doamne, Iisuse Hris­toase, slavă Ție, că ne-ai mai dat o zi!?». Din iubire pen­tru noi, Dumnezeu ne mai dă o zi, în care poate dăm o cană de apă, o vorbă bună sau puțin din timpul nostru cuiva și asta e șansa noastră de mân­tuire, binele acesta mic pe care-l facem. De multe ori, o vorbă bună, o lacrimă ștearsă de pe fața unui în­tristat valorează mai mult decât toate averile din lume. Îs pline azi­lele din țară cu părinții și bunicii noștri singuri, oare câți mergem să-i căutăm? Milostenie înseamnă să mergi să vorbești cu ei, că de sete și mâncare are cine le da, dar le lipsește îmbrățișarea, să simtă că-i pasă cuiva”.

Și mai vrea părintele Călin Pop să-mi poves­tească câteva întâm­plări, pe care nu se sfiește să le ca­talogheze drept minuni.

– Să vă povestesc o minune ce mi s-a întâmplat anul trecut, în pan­demie: de Paști, fac slujba În­vie­rii într-o parohie, iar vecernia, în cea­laltă. Am început cu sluj­ba Învierii, la Aarnhem. Am spovedit mulți, și de aceea am gândit să fac mai multă împărtășanie, să ajungă pen­tru toți. Aveam un potir mare, intră în el mai bine de un litru de vin. După slujba Învierii, a venit o mamă de ploaie, și cei mai mulți au plecat, n-au mai rămas la Liturghie și la împărtășit. Am terminat pe la 4 dimi­neața, nu știu dacă mai erau vreo zece oameni. A trebuit să beau eu toată împăr­tă­șania. Am strâns tot, icoane, antimis, potir, tot, le-am pus în portbagaj și am plecat cu preoteasa spre Gro­nin­gen. Am luat și Lu­mina Sfân­tă, s-o ducem aprin­să. Pe drum, ne-a oprit poliția. Vă dați sea­ma, era întuneric încă și au văzut ceva arzând în mașină. Ne-au certat, că e periculos, dar le-am ex­plicat că lumina aceea nu arde, că nu e o lumină oare­care. După vreo 20 de minute, doamna poli­țis­tă mi-a adus testul al­coolic. Cât credeți că a ieșit? 0,00! A amuțit doam­na preo­teasă, nimic n-a mai putut vor­bi. Ce dovadă mai clară vreți că aco­lo, în potir, nu e pâi­ne și vin, ci trupul și sângele Mântuitorului?

Eu îs mână-n mână cu Hris­tos și știu că nicio­dată nu ne lasă. Am lu­crat în tură de noap­te, în fabrica de cașcaval, a doua zi am avut o în­mor­­mân­tare, două botezuri și o sfeșta­nie; aveam 24 de ore de ne­somn, dar am fă­cut toate sluj­bele, și sea­ra, când am ajuns aca­să, plu­team. Efectiv, în ast­fel de momen­te, nu oboseala o simți, ci că Dum­nezeu e cu tine și asta e o bucurie inegala­bilă. Și-n închisori am fost, unde am văzut oameni care se spovedesc mult mai curat de­cât cei care se spovedesc de-o viață. La fel, în spi­tale. Am fost chiar de ziua mea la un om bogat, foarte bolnav și necredincios. Am stat vreo trei ore de povești. Spre final, a ajuns la con­cluzia cât de multe i-a dat lui Dumnezeu și a zis: „Părinte, toate milioanele pe care le am le-aș da, să am pe cineva care în momentele astea să mă strângă de mână, să simt că o face nu pentru ce-i las, ci din omenie, dar e târziu acum”. Avea cancer în ultima fază, a și mu­rit câteva ore mai târziu.

Biserica din portbagaj

Părintele Călin Pop slujește, alternativ, într-o biserică luterană din Aarnhem, unde plătește chirie pentru timpul strict stabilit cât durează slujba, dar și la Groningen, în celălalt capăt al Olandei, în spații diverse, în funcție de disponibilitate. Bisericuța sa ortodoxă o poartă însă în portbagajul mașinii. „În bisericile olandeze nu există ușile împărătești. În loc de catapeteasmă, avem două icoane care despart altarul de restul bisericii, iar oamenii văd tot ce fac eu ca preot, văd tot ce fac în altar, văd cum pregătesc proscomidia, iar apoi, când e gata slujba, le strângem pe toate și le punem iar în port­bagaj. Dar și așa preoția-i frumoasă și bucuria-i mare!”, afirmă părintele. Și râde. Râde mult, ca pentru a da un trup acestei bucurii pe care o trăiește fierbinte, ca preot ortodox, într-o țară rece. „Visul meu cel mai mare și scopul meu suprem e să avem o biserică și o școală românească în Olanda. Fac tot ce pot pentru asta, să avem ceva al nostru. Sunt foarte multe familii cu copii care aproape nu mai știu limba română, de aceea nu ne lăsăm. Sunt sigur că, atunci când va trebui, Dumnezeu ne va ajuta!”.

A vrut părintele să aducă o bisericuță de lemn din Maramureș, dar în Olanda, terenurile, impo­zi­tele și asigurările sunt extrem de scumpe. În schimb, pen­tru că se vând foarte multe biserici în Olanda, părin­tele s-a gândit să cumpere una (cu bani pe care nu-i are încă), pe care s-o refacă, ortodoxă, din te­melii.

„Și vă mai spun ceva: chiar dacă eu îmi port biserica în portbagajul mașinii, «ușile» îs deschise pentru toată lumea, catolic, luteran, ateu, nu doar pentru ortodocși. Noi trebuie să ajutăm, pentru că Dumnezeu e Iubire și noi avem datoria de a dărui din iubirea asta mai departe”.

Își dorește mult părintele Călin Pop să ridice, în Olanda, o biserică românească, ortodo­xă. Una de zid. Pe cea de suflet a construit-o deja: o bise­rică ma­re cât o țară, cu ziduri de lu­mină și vânt, cu vitralii mândre, de rugăciuni și fapte bune, cu turla străpungând cerul, și dan­găt de clopot, reverberând în fiecare suflet de ro­mân pribeag pe pă­mânt străin.

Cei care doresc să ajute la ridicarea unei biserici ortodoxe în Olanda pot accesa site-ul: www.bisericaortodoxaarnhem.nl/ro/donatii