– Joacă teatru, face film, improvizează la pian, scrie, iubește, citește și inventează jocuri cu cei doi copii. Asta pentru că Ana Covalciuc, roșcata pe care o știți deja din „Livada de vișini”, mai are și alt talent ascuns: știe să le împace pe toate. „Lebensdorf”, lungmetrajul lui Valentin Hotea, în care are rol principal, e de luna viitoare în cinema –
– Bună dimineața, Ana! Cum ai început anul?
– Bună dimineața, Dia! L-am început cu un bebeluș dormind într-un costum de elf, cu o fetiță care ne-a bătut la remi și cu o gură de vin furată din paharul soțului meu. Eu zic că am început bine.
– Cum de v-ați potrivit așa bine, tu și Alex Călin, amândoi actori, pe direcția asta cu familia?
– Poate fiindcă nu ne-am propus asta. Când ne-am întâlnit, nu ne gândeam la copii. Eu lucram foarte mult, îmi plăcea ce fac, eram pasionată de teatru, voiam și film.
– Ai fost selectată destul de devreme și la TIFF, în programul „Zece pentru Film”.
– Da, era în 2015. Filmasem mai multe scurtmetraje și avusesem deja mai multe roluri mici în filme ale unor regizori mari: Nae Caranfil, Cristi Puiu, F. F. Coppola. Au fost ani foarte plini pentru mine, scriam și la lucrarea de doctorat.
– În actorie, se mai spune uneori că „prea multă teorie strică talentului”. Tu cum de te-ai ținut și de studii?
– Sunt o tocilară! (râde) Când am terminat facultatea, mi s-a părut că abia încep să dau cu nasul de meserie, că ce am învățat e prea puțin. Pur și simplu, m-a împins de la spate curiozitatea de a învăța mai mult, nevoia de a sonda mai în profunzime niște lucruri legate de actorie. Totuși, ceva mi se trage și din familie. Părinții mei pun mare preț pe reușitele academice.
– Am aflat că ai studiat pianul în copilărie și bănuiam că vii dintr-o familie cu educație riguroasă.
– Părinții mei nu au meserii artistice, dar au talent nativ de povestitori. Mama a fost învățătoare, apoi a făcut Dreptul. Iar tata a fost procuror, dar fiindcă e genul de om neobosit, la vârsta pensionării a trecut în avocatură. La orele de pian am ajuns mai degrabă din lipsă de bone. Fiindcă nu aveau cu cine mă lăsa, mă duceau la un club al copiilor, unde făceam și muzică, și pictură. Cineva m-a văzut cântând și le-a spus alor mei să mă ducă la Liceul de Artă. Ceea ce ai mei au și făcut. Și le mulțumesc pentru asta, pentru că Liceul de Artă din Iași e vizavi de Teatru și de Operă. Când chiuleam, mergeam să trag cu ochiul la repetiții. Prin clasa a opta, mi-am dat seama că programa se specializează tot mai mult și că nu are sens să mai rămân la clasele de Pian, decât dacă vreau să fac muzică. Iar eu știam deja că vreau Teatru.
***
– Unde ești acum, Ana? Unde te găsește telefonul meu?
– Sunt acasă, cu un bebeluș în brațe, beau ultimele guri de cafea. Soțul meu face o cafea excelentă, e primul lucru cu care încep dimineața. E o cafea care vine după mine peste tot, din cameră în cameră, printre scutece și jucării.
– Deci vă potriviți până și la cafea tu și Alex?
– Ne potrivim la multe. Și acum face mișto de mine, că m-a prins în offside. L-am cunoscut la o petrecere și a doua zi mi-a dat un mesaj să ieșim la un vin, pe care l-am înghesuit printre drumurile și cumpărăturile de Crăciun. Dar invitația era așa de relaxată și de prietenoasă, că nici nu mi-am dat seama că e o „întâlnire”. Apoi, la scurt timp, am plecat la Iași, să-mi văd familia de sărbători. Și țin minte că bunica m-a întrebat dacă „sunt în vorbă” cu vreun băiat. Ei bine, cam ăsta era statutul relației noastre. Chiar eram în vorbă cu un băiat. (râde)
– Uite că au trecut zece ani!
– Da, ne-a ieșit! Pentru că ne-am lăsat libertatea de a fi cine suntem, nu am pus presiune unul pe altul să fim într-un anume fel. N-aș fi avut curaj să fac cu oricine doi copii. Dar Alex e un tată extraordinar și un partener foarte stabil.
– Teatru ai mai reușit să faci, Ana? Ai mai prins vreun proiect între atâtea restricții pandemice?
– Am oprit în toamnă spectacolele independente, fiindcă era din ce în ce mai riscant să închiriem sala, când nici măcar nu știam dacă vom mai avea voie să le ținem. Am fi pierdut bani. Am filmat însă recent cu Ioana Bugarin pentru un proiect studențesc al Teonei Galgoțiu. Și am reușit să am două apariții în filmele lui Andrei Huțuleac, care au ieșit vara trecută la TIFF, #Dogpoopgirl și Copacul dorințelor: amintiri din copilărie. Primul e despre impactul uriaș și incontrolabil pe care îl poate avea social media. Al doilea este o feerie, îmbină realitatea dramatică a unei fetițe bolnave de cancer cu lumea magică a poveștilor ei.
– Mulți colegi ai tăi actori au mutat teatrul pe online. Mai are farmec meseria asta, fără public în sală?
– Nu e o situație fericită, dar facem cu toții ce putem. Mă consolez cu gândul că, măcar așa, ceea ce facem noi poate ajunge și la oameni din alte orașe. Eu mă bucur mult, de pildă, de proiectul Bildungswoman, care e un mix de teatru și film, cu inserturi multimedia și interviuri. Până când va putea fi jucat live, a luat această formă hibridă și a ajuns la oameni pe calea internetului. E un produs pur al pandemiei, plecat de la poveștile noastre, împletite cu un text de teatru și cu un manifest feminist. A ieșit un spectacol care nu dă verdicte, dar pune multe întrebări, referitor la moștenirile pe care le purtăm cu noi și pe care le tot perpetuăm. Abia aștept să iasă și pe scenă și să provoace dezbateri.
– Iar acum, în februarie, stă să apară pe marile ecrane și un lungmetraj: „Lebensdorf”, în regia lui Valentin Hotea. Ce rol ai făcut în filmul ăsta, Ana?
– Dacă nu se închid cinematografele până atunci, pe 11 februarie îl lansăm în cinema și îl vom sărbători cu public, așa cum merită. Lebensdorf e un film cu umor, alert, amuzant și care te lasă pe gânduri, despre criza de vârstă mijlocie a unui bărbat aflat între două țări și între două femei. Eu joc o româncă plecată în Germania, care trăiește într-o comunitate hippie, un sat ecologic care chiar există și unde am și petrecut timp, ca să-mi pot înțelege mai bine personajul.
– Te-ai regăsit în modul ăsta de viață new age al personajului tău?
– Eu sunt mai degrabă între lumi. Mă fascinează metropolele (New York, Londra, Berlin), energia și cheful de viață pe care mi le trezesc. Dar mă bucur și de retragerile astea zen ocazionale. Cel mai mult am admirat în Sieben Linden (numele real al satului) grija autentică a oamenilor pentru mediu, modul în care reciclează și refolosesc tot și felul în care își cresc copiii foarte aproape de natură. Pot să înțeleg de ce Giulia, personajul meu, a rămas acolo, după un divorț, un doliu și singură cu un copil.
– Tu nu ești singură și ai doi copii. Cum te descurci și cu viața de familie, și cu cariera?
– Nu reușesc să fac și ordine, să și citesc pentru meseria mea, să și pictez cu copiii, să fiu gospodina perfectă, să fac sport regulat și să fiu și atentă la soțul meu. Dar am învățat să iau lucrurile pe rând și să fiu cu totul prezentă, atunci când le fac. Dacă mă joc cu copiii, sunt doar cu copiii, dacă sunt la repetiții, sunt la repetiții, iar dacă reușim să fugim câteva ore în oraș doar eu cu Alex, ne bucurăm unul de altul, nu stau cu ochii în telefon. În rest, e ca în teatru. E bine să nu uiți să te mai și joci, să râzi și să improvizezi. Am simțit că mama din mine are de câștigat de la actriță și actrița din mine de la mamă.
– În dimineața asta, de-a ce v-ați jucat?
– Ne-am jucat de-a ninsoarea, fiindcă azi-noapte a nins. Mara, fetița mea, ne-a povestit cum toată noaptea a stat și a făcut fulgi și i-a așezat peste tot. O să ne mai jucăm și de-a ursuleții care hibernează și nu pot ieși în oraș, că ăsta e jocul nostru de pandemie. Și printre toate astea, o să organizăm și o vânătoare de cumpărături, că trebuie să refacem stocurile la noi în bârlog.
– Și voi doi?
– Noi doi ne mai amânăm un pic, până adorm copiii, când o să putem să ne întrebăm în liniște „Ce mai faci?”. Când am făcut primul copil, mi-a fost foarte teamă că atenția dată lui va face să-mi rămână relația în urmă. N-a rămas deloc în urmă, din contră. Tot ce am trăit în anii ăștia ne-a legat și mai tare, am avut numai de câștigat. Cu Alex, am descoperit că nu e „ori, ori”, că poate fi la fel de bine „și, și”.
Romanian