TEODOR BACONSCHI: „Să sperăm că istoria nu se poate repeta”

„Kremlinul are un plan de destabilizare a Ucrainei”

– Trăim un timp încordat. De câteva săptămâni se vorbește pe un ton agitat nu doar despre lupta nesfârșită a pandemiei, ci și despre iminența unui război. Rusia se pregătește să atace Ucraina. Ce argumente conduc spre varianta unei invazii și ce speranțe există că acest conflict nu va avea loc?

– Agresiunea Rusiei asupra Ucrainei a început, de fapt, în 2014, când Moscova a instrumentat ane­xa­rea Peninsulei Crimeea, care a fost ulterior milita­rizată, în jurul portului Sevastopol, crucial pentru proiecția forței rusești în arealul Mării Negre. Chiar dacă anexarea nu a fost recunoscută internațional și a fost urmată de sancțiuni occidentale la adresa Federației Ruse, ea nu a declanșat (ca în secolul XIX) un nou „război al Crimeii”. S-a aplicat, cu tot ci­nismul, politica faptului împlinit. Planul Kremli­nului de a destabiliza Ucraina a continuat apoi prin inițierea războiului hibrid din estul Ucrainei, în regiunile Donbass și Donețk. Acolo trăiesc și mulți rusofoni. Zona e mai slab dezvoltată economic și a fost, de facto, inclusă în zona economică a rublei, ca și în spațiul mediatic rusesc, prin care propa­ganda lui Putin se instalează în mintea locuitorilor. Prin urmare, ceea ce se întâmplă de câteva luni nu reprezintă o surpriză, ci, mai degrabă, continuarea unui proiect etapizat de subminare a suveranității ucrainene. Mă întrebați care sunt argumentele unei invazii? Răspunsul a fost dat de sateliții occidentali, care au surprins de câteva luni masiva concentrare a trupelor și blindatelor rusești, dar și a mijloacelor balistice și a rezervelor de carburant. Toate acestea nu seamănă cu un exercițiu militar de rutină, ci dezvăluie un plan de acțiune bine orchestrat, cu sco­pul unei eventuale invazii. La început, Putin a pro­pus Occidentului să reîmpartă Europa în sfere de influență. Propunerile sale – inclusiv pretenția ca NATO să se angajeze juridic că nu se va mai extinde – au fost respinse de cancelariile occidentale. Dar autocratul de la Kremlin a reușit să readucă Rusia (cu tot cu ambițiile ei regionale) pe agenda acestor cancelarii care, până mai ieri, se ocupau cu alte su­biecte: redresarea economiilor după pandemia Co­vid sau rivalitatea strategică dintre SUA și China. Prin manevrele lui amenințătoare de la granița Ucrai­­­nei și folosirea pârghiilor „tradiționale” de șantaj energetic la adresa UE, Vladimir Putin revine în jocul geopolitic, demonstrând occidentalilor (și mai ales opiniei publice din Federația Rusă) că Mos­cova „contează” și că vizează explicit resetarea aranjamentelor de securitate colectivă din Europa.

„Ucraina nu e membru NATO, deci nu ne putem aștepta la prezența trupelor aliate pe teritoriul ei”

– În varianta dramatică a unui război între Rusia și Ucraina, ce consecințe ar avea de suportat România?

– Un război „cald” în Ucraina (cu care avem circa 650 de kilometri de frontieră comună) nu ne poate face bine. O fi războiul „continuarea politicii cu alte mijloace”, cum spunea Karl von Klausewitz, dar eșecul diplomației e un eșec al civilizației… Ce-i drept, agresiunea Rusiei nu ne privește existențial, pentru că suntem solid protejați prin statutul nostru de stat-membru NATO, dar spirala conflictului des­chis va avea reverberații: investitorii străini ar fi mult mai reticenți față de regiunea noastră, în an­sam­blu, există riscul unor fluxuri de refugiați, ve­cina Republica Moldova (care e fizic „înconjurată” de Ucraina) ar avea și ea de decontat, frânându-și parțial reformele economice și legislative care o apropie de UE. Firește că România se va coordona cu partenerii din UE și aliații din NATO, partici­pând la riposta occidentală față de agresiunea Ru­siei, numai că Ucraina nu e membru NATO, deci nu ne putem aștepta la prezența trupelor aliate pe teritoriul ei, ci doar la sancțiuni economico-fi­nanciare drastice împotriva Federației Ruse. Și la asistență logistică (statele baltice, de pildă, au primit acordul SUA de a transfera în Ucraina rachete anti-aeriene Stinger și rachete anti-tanc Javelin). Marea Britanie a trimis în Ucraina instructori militari. Din 2014 încoace, armata Ucrainei s-a modernizat (de pildă, cu drone de ultimă generație) și s-a călit în situații reale de luptă. Ucrainenii își vor apăra țara, nu o vor ceda Rusiei, fără rezistență efectivă. După recente informații culese și publicate de britanici, Putin caută să alimenteze un război civil, care să permită instalarea la Kiev a unui guvern-marionetă, pro-rus. E posibil ca acest scenariu să se bazeze pe calcule complet eronate.

„Alianța Nord-Atlantică și-a consolidat flancul estic”

– O știre alarmantă ne informează că rușii con­diționează „pacea” cu americanii prin ieșirea Ro­mâniei din NATO. Avem a ne teme că lucrul acesta s-ar putea întâmpla?

– Pretenția Rusiei ca NATO să revină la pozițiile sale din 1997 este nerealistă și nelegitimă. Noii membrii NATO s-au pregătit pentru aderare, ca urmare a unor decizii naționale suverane, pe termen lung. Secretarul General NATO a respins fără echi­voc aceste „dorințe” ale Moscovei. Dimpotrivă, de când Kremlinul face o politică neo-imperială și re­vizionistă, clamând revenirea la logica (depășită is­to­ric) a „sferelor de influență”, Alianța Nord-Atlan­tică și-a consolidat flancul estic și va continua să o facă, răspunzând proporțional amenințărilor. Re­cent, președintele Macron a declarat intenția Franței de a contribui la trupele NATO staționate în Româ­nia. Prin urmare, facilitățile militare de la Deveselu, Kogălniceanu și Câmpia Turzii, ca și Centrul de excelență NATO de la Oradea, sunt, mai mult ca oricând, pilonii pe care se sprijină solid securitatea națională a țării noastre. Ele sunt completate prin Co­mandamentul Multinațional de Sud-Est al NATO, prin Brigada Multinațională Sud-Est din Cra­iova și prin Centrul Euro-Atlantic pentru Reziliență. În plus, președintele Joe Biden a reiterat, ferm, angaja­mentul SUA de a aplica prevederile articolului 5 din Tratatul Nord-Atlantic, celebra „clauză a mus­che­tarilor” („toți pentru unul, unul pentru toți”). N-ar tre­bui să omitem, în context, nici robustul Par­te­neriat Strategic dintre România și SUA, care func­țio­nează fără greș. Avem, așadar, pe cine ne baza, din­colo de ce putem face noi înșine, ca națiune și stat.

„Cu cât crește PIB-ul României, cu atât vom avea un stat mai bine apărat”

– Ce ar putea face mai bine România, pentru a-și spori securitatea și pentru a descuraja even­tuale amenințări și agresiuni externe?

– Ar putea face multe, în primul rând reforma statului și a administrației publice locale și centrale. Reforma educației. Consolidarea democrației și a in­dependenței justiției. Înlocuirea contraselecției prin meritocrație. Dezvoltarea umană – inclusiv cul­turală, care să inspire acțiunea unor cetățeni com­petenți, când vine vorba despre drepturile omului și instituțiile statului de drept. Acestea sunt elemente de „soft power”, deloc neglijabile. Nu aperi liber­tatea și suveranitatea unui stat doar prin nivelul de echipare militară și geometria alianțelor strategice: ele au nevoie și de o temelie psiho-socială evoluată și de o stare de spirit capabilă să inspire respectul de sine al comunității. Și, în mod evident, nu mai pu­tem amâna nici dezvoltarea infrastructurii și achi­zi­țiile militare de secol XXI. Pentru a ne apăra efi­cient, avem nevoie și de autostrăzi, nu doar pe hâr­tie. Cu cât crește PIB-ul României, cu atât vom avea un stat mai bine apărat, din toate punctele de vedere.

„Evoluțiile de la granița ruso-ucraineană vor testa coeziunea politică a lumii euro-atlantice”

– Presa internațională pune în evidență o serie de opinii nuanțate, dacă nu chiar divergente, pri­vitoare la răspunsul pe care Occidentul ar trebui să îl dea Rusiei, în cazul unui război. Reprezintă ele un punct slab, vulnerabil, în unitatea cu care Oc­cidentul trebuie să riposteze pretențiilor rusești?

– Amenințarea Rusiei e percepută diferit în Europa de Est și cea de Vest. Polonia și Germania, bunăoară, depind foarte mult de gazul rusesc (mai ales după ce Berlinul a scos din priză centralele nu­clea­re). Deocamdată, statele UE nu au convenit cu SUA un pachet clar de sancțiuni: de vreme ce ame­nințarea la adresa Ucrainei e văzută ba ca fapt „po­sibil”, ba ca evoluție „iminentă”, și contra-măsurile rămân, deocamdată, „ipotetice”. S-a evocat exclu­de­rea Rusiei din sistemul de tranzacții bancare SWIFT, care ar induce o paralizie a sectorului fi­nan­ciar; sau de oprirea livrărilor prin gazoductul Nord Stream 2. La Berlin, noul cancelar, Olaf Scholz, va căuta să urmeze linia conciliantă față de Rusia, specifică social-democraților germani, încă de pe vremea lui Willi Brandt, cu faimoasa lui „Ost­po­litik”. Dar va avea de lucru, în noua coaliție care con­duce Germania, cu ministra sa de Externe, eco­lo­gista Annalena Baerbock, care este adepta unei linii mult mai dure față de Moscova. Mi-e limpede că evoluțiile de la granița ruso-ucraineană vor testa în timp real coeziunea politică a lumii euro-atlan­tice. O coeziune clamată retoric, dar netrecută încă prin proba faptelor. E specificul democrațiilor: lide­rii livrează rezultate pe termen scurt, în funcție de calendarul electoral, deci e mai greu să se pună de acord cu omologii lor, în funcție de situația concretă a fiecărei țări. La fel de limpede e că toată lumea ar avea de câștigat dacă Putin nu ar declanșa agresiu­nea pe care o flutură împotriva Ucrainei. Cu excep­ția dezmembrării fostei Iugoslavii, continentul euro­pean a reușit să mențină pacea pe durata Războiului rece și după implozia URSS. A fost o performanță în favoarea civilizației și dezvoltării durabile, ca și a democrației. Ucraina este, fără doar și poate, un stat european. Ar fi teribil să vedem că resursele diplomației și ale dialogului rațional s-au epuizat și că bătrânul continent retrăiește scene la care nu a mai asistat de la 1 septembrie 1939, când Hitler a invadat Polonia, asociindu-se cu Stalin… Să sperăm că timpul nu a trecut de­gea­ba, că istoria tragică pe care o cu­noaș­tem nu se poate repeta și că vom reuși să prezervăm ca atare ordinea europeană construită cu greu, până acum.