TOMPA GABOR (regizor): „Până şi respiraţia a ajuns să fie un gest politic”

– Este unul dintre cei mai importanţi regizori ai scenei româneşti şi maghiare din ţa­ra noastră. Uriaș creator de teatru, mare pedagog şi des­chizător de drumuri, de numele lui Tompa Gabor se leagă spectacole care au făcut istorie. Unul dintre textele care l-au „bântuit” este „Hamlet”, piatra de încercare a oricărui mare regizor. Dacă în anii ‘90, „Hamletul” său, cu Adrian Pintea în rol principal, făcea furori, de curând Tompa Ga­bor a pus în scenă pentru a patra oară povestea tristului prinţ danez, la Tea­trul Maghiar din Cluj. O obsesie pe care am încercat să o dezlegăm –

Un prinț regretat: Adrian Pintea

– Domnule Tompa Gabor, ați montat din nou „Hamlet”. De data aceasta, la Teatrul Maghiar din Cluj. Spuneați cândva că fiecare generație are Hamletul ei. În ce sens?

– În primul rând, trebuie să spun că acest nou Hamlet nu este Hamletul generației mele, ci Ham­letul generației copiilor mei. Când am fă­cut pri­mul Hamlet la Cluj, un spectacol in­terzis de cenzura comunistă, pe mine mă in­teresa să îl prezint pe Hamlet ca fiind în­tr-o dic­tatură, așa cum eram eu în viața re­a­lă, și care reușește, totuși, să elaboreze un lim­baj subversiv, care transformă treatrul într-o fortăreață a rezistenței spirituale. Cu Ham­letul acela mă identificam. Dar, spec­tacolul fiind cenzurat, s-a jucat atât de pu­țin, încât aproape că a dispărut și din is­toria teatrului. Au fost foarte puține cronici apărute, iar revista „România literară”, în care Valentin Silvestru scrisese o pagină întreagă despre spectacol, a fost trimisă înapoi de la tipar și distrusă. Așa că peste ani, după Revoluție, am dezvoltat aceeași idee, la Teatrul Național din Craiova, în­tr-un alt „Hamlet”, care îl avea pe Adrian Pintea, în rolul principal, și pe Mi­hai Constantin, Claudius. Mai ju­­cau Oana Pellea, Marian Râlea, Va­ler Dellakeza, Ilie Gheorghe, Mar­­cel Iu­reș era vocea lui Fortin­bras… Adri­an Pintea făcea un Ham­let in­telectual. A avut o interpretare atât de inteligentă! El avea atunci 41 de ani, iar eu, 39. La 10 ani după aceea, el s-a prăpădit. Mare păcat! În­tre aceste două montări mai fă­cu­sem un „Hamlet” la Teatrul „Tram­way” din Glasgow, cu o tru­pă sco­țiană. Acela era un spectacol scurt, ce cuprindea mai mult o se­lecție din textele din „Hamlet”. Se juca într-o cutie nea­gră, fără de­cor, cu 17 actori care cân­tau la cel puțin două instrumente și în care aveam patru Hamleți. Mo­no­lo­gul cu „A fi sau a nu fi” părea foarte important, pen­tru că atunci se pe­trecea primul referendum care propunea ieșirea Scoției din Marea Britanie. Acela era un spectacol foarte politic pentru vremea sa.

„Trăim într-o ceață care sporește angoasa”

– De ce ați simțit nevoia să vă întoarceți pentru a patra oară la „Hamlet”?

– Au trecut mulți ani de la aceste montări. Eu am mai îmbătrânit, copiii mei au crescut, fiica mea cea mică are 19 ani, fiul meu, 23, fiica mea cea mare e trecută de 35 de ani. Mă in­teresează și mă îngrijorează destinul lor, în această lume atât de manipulată, în care mass-media și rețelele sociale generează o stare de per­manentă panică și induc frica. Mai ales în vremu­rile acestea de pandemie, toate faptele sunt parcă în­văluite într-o ceață care sporește angoasa și nesi­guranța. Pe mine mă interesează soarta tinerei ge­ne­rații care, din păcate, a avut parte de o educație superficială în școli și în universități, pentru că sistemul de educație la nivel global s-a deteriorat foarte tare. Trăim într-o lume în care Dumnezeu pare să fi fost înlocuit de profit și de dobânzi, con­sumerismul a subjugat deja aproape toată planeta. Consumăm enorm, pe de o parte, dar pe de altă parte, sunt locuri în lume unde se moare de foame. Pe toate televiziunile vedem cifrele la zi cu infec­tații de covid, dar nu și că 35-40.000 de semeni ai noștri mor zilnic de foame. Această problemă acută a umanității ar putea fi rezolvată foarte ușor. Gândiți-vă numai câte produse alimentare sunt aruncate în fiecare zi de către marii producători. Pe mine, ca artist și ca tată, mă interesează dacă generația tânără, care este atât de manipulată, fiind absolut dependentă de tehnologie, are șanse și perspective să afle adevărul. Mi-aș dori ca tinerii să nu mai fie interesați doar de confort, de consum și de „plăcerile” pe care ți le oferă capitalismul mo­netar, ci să încerce, ieșind din zona lor de con­fort, să ajungă mai aproape de adevăr. Din fericire, am întâlnit și astfel de tineri inteligenți, care nu mai sunt interesați să trăiască într-o societate de consum, ci într-un fel de neo-asce­tism. Totul este acum atât de politizat, atât de ideologizat, ideologiile sunt extreme, nu există dialog și nici confruntare cu faptele. În „Hamletul” de acum, m-am concentrat pe această luptă pen­tru adevăr, pe care generația tânără tre­buie să o ducă, cumva, până la capăt, pentru că altfel nu există șanse de supraviețuire spirituală și culturală demnă. Riscăm să de­venim sclavi moderni ai unui totalitarism global.

– „Hamletul” dumneavoastră din pe­rioa­da comunistă a fost un spectacol po­litic, la fel și cel de la Craiova, din anii ‘90, sau cel din Glasgow. Cel de azi mai are un mesaj politic?

– Din păcate, fiecare gest pe care îl fa­cem are azi încărcătură politică. Până și res­pirația (ne ridicăm câteodată masca de pe față și încercăm să respirăm aer cu­rat, dacă mai există așa ceva) a ajuns să fie un gest politic. Trăim vre­muri per­ver­se și absurde. Am uneori sen­ti­men­tul că suntem deja în plin răz­boi mon­dial dus împotriva uma­ni­tății, dar un răz­boi purtat nu cu căr­țile pe față, cum a fost în na­zism sau în co­mu­nism, ci unul mult mai perfid. Așa că ori­ce gest pe care îl facem devine unul politic. Încer­ca­rea de a afla ade­vă­rul, de a te îndoi, de a pune între­bări, toate astea au devenit gesturi sub­ver­sive.

„Fiecare epocă are nevoie de Hamleții ei”

– Shakespeare, contemporanul nostru? Hamlet, și el, contempo­ra­nul nostru?

– Da. Întrebările hamletiene sunt cât se poate de actuale, mai ales întrebarea fundamentală, referitoare la rostul întregii noastre vieți: „A fi sau a nu fi?”. Hamlet reprezintă opoziția menită să contrabalanseze excesul de putere, iar generația tânără trebuie să își găsească Hamleții ei, așa cum noi, în comunism, i-am avut pe ai noștri. Până la urmă, Hamlet este un revoluționar care scoate la lu­mină adevărul și-l dezvăluie lumii întregi. Fie­care epocă are nevoie de Hamleții ei.

– Până la urmă, Tompa Gabor, regizorul, și Tom­pa Gabor, omul, cum se raportează la perso­najul Hamlet? Când vă priviți în oglindă, ce tră­sături din Hamlet regăsiți la dumneavoastră, cel de azi?

– Interesant este că nu mă mai regăsesc în personajul în sine, ci mai mult în problematica lui, în relația lui față de părinți, față de memoria pă­rinților, față de prieteni, față de iubiri, toate aceste probleme existențiale care sunt de fapt problemele fundamentale ale omului. Demnitatea, simțul adevărului, morala, toate acestea vedem că încep ușor-ușor să dispară din lumea noastră. Vă dați seama că există în lume facultăți de medicină unde absolvenții nu mai depun jurământul lui Hipo­crate? Sigur că de-a lungul istoriei au fost poate zeci de mii de doctori care au încălcat acest jură­mânt – în gulaguri, în lagăre, în închisori – dar măcar știau că sunt niște sperjuri: juraseră ca întâi și întâi să nu facă rău pacienților, și totuși, au făcut-o. Darămite dacă nu îi leagă nimic? Nici jură­mântul, nici morala…

– De ce credeți că se întâmplă acest lucru?

– Pentru că trăim într-o lume desacralizată. Așa cum acum nu mai e la modă să pui genunchii jos și să te rogi la Dumnezeu, așa și jurământul lui Hipocrate unora le pare vetust.

Lumea e plină de oportuniști

– În martie 2020, cu o zi înainte de declararea pandemiei în România, vedeam la Teatrul Na­țional din Timișoara premiera dumnea­voastră cu „Rinocerii”, de Eugen Ionescu. Un text şi un spectacol care parcă anunţau vremurile nebune pe care le trăim azi.

– Da, parcă am presimţit ceva. A doua zi după premieră, s-a închis ţara cu totul. Ce spune Eugen Ionescu în „Rinocerii”? Că suntem cu adevărat în pericol atunci când o masă uriaşă de oameni se lasă cuprinsă de isterie şi poate fi manipulată şi emoţional, şi spiritual, şi politic. Mase imense de oameni care ajung să fie fanatizate şi conduse în­tr-o direcţie tragică pentru omenire. Aşa s-a întâm­plat în China lui Mao, în Germania lui Hitler, în Rusia lui Stalin, în România lui Gheorghiu-Dej şi a lui Ceauşescu. Din amintirile mele, în comunis­mul nostru, românesc, exista mai curând o schi­zofrenie. Pentru că, să fim serioşi, erau foarte mulţi oameni care nu credeau în ceea ce predicau „rinocerii” de la partid, dar pentru a supravieţui, din frică, din laşitate, s-au „rinocerizat” la rândul lor. Lumea e plină de oportunişti. Tocmai de aceea avem nevoie de oameni curajoşi, care să spună adevărul cu orice risc. Se vorbeşte foarte mult des­pre libertatea de expresie şi despre dreptul la opinie în zilele noastre, dar chiar şi în societăţi de­mo­cratice, cum e cea a Statelor Unite ale Americii, aceste drepturi sunt încălcate zi de zi. Dacă îţi expui o părere, chiar şi despre un subiect ino­fensiv, eşti imediat atacat şi etichetat drept incorect politic, rasist, sexist sau, Doamne fereşte, terorist. Şi, din păcate, această atitudine se răspândeşte ca ciuma.

– Înainte să începem interviul, mi-aţi spus cât de mult vă lipsesc doi colegi şi prieteni dispăruţi prea devreme: regizorul Ducu Darie şi actorul Adrian Pintea…

– Amândoi mi-au fost foarte apropiaţi. Pe Ducu Darie l-am urmărit încă de pe când era student. El era în anul întâi la Regie, şi eu, în anul trei. I-am văzut aproape toate spectacolele, atât pe cele din studenţie, cât şi, mai apoi, pe cele din teatru. Ceea ce era extraordinar la el, pe lângă talentul cu totul şi cu totul special, era că fiecare act scenic al lui Ducu devenea o celebrare a vieţii. La spectacolele lui participai la sărbătoarea existenţei umane. Iar Adrian Pintea era un actor cu o minte brici, care putea să transforme, prin interpretarea lui, un text greu şi de neînţeles într-un mesaj limpede şi clar. El făcea pur şi simplu lumină în texte. Pierderea lor a lăsat teatrul românesc mult mai trist şi mai sărac. Teatrul, ca bucurie, al lui Ducu şi geniul sce­nic al lui Adrian Pintea au fost unice şi ire­peta­bi­le.